ca o stare de suflet…

când tăcerea m-a paralizat
răcindu-mi jumătatea inimii
gura mea desena
conturul vorbelor în şoaptă
iar ochiul stâng plângea
toate nenăscutele

oraşul meu de cuvinte
mai tăcut ca veşmântul întunecat
moare uscându-se pe dinăuntru
sub arşiţa indiferenţei
căci nu mai este nici un zâmbet
care să-i umple fiinţa de vise
trăirile şi stările plecau în bejenie
alungate de nerostire
iar bucuria
se viermuia-n lanţul uitării
la umbra ochilor abătuţi
oraş lagunar, fără temelie
ori îţi iei casele
mutându-te în alte obiceiuri
ori te rogi ca nisipul deşertului
să te acopere cu nefiinţa sa
căci nu e transformare fără suferinţă