Beznă

Într-o doară. Am întâlnit-O
M-a invitat la cină şi n-am putut refuza,
Mi-a spus că trece Ea, mă găseşte.

M-am trezit în întuneric
Şi nu vedeam pic de lumină
Nici mâinile nu mi le văd
Iar aerul rece miroase-a mucegai..
E-un întuneric înspăimântător
Încât nu pot distinge nimic
Parcă-i vid. Un gol imens. Negru,
În care mă dizolv. Plutesc, inform,
La limita dintre ireal şi real.
Am crezut că o să mă obişnuiesc
Degeaba.
Nu-i genul de întuneric cu care
Te poţi obişnui.
Parcă-i făcut
Din straturi succesive de negru.
Ţi-e frică? Da!
Sunt mort de frică.
Şi întunericul profită
Mă prinde într-un dans drăcesc
Îl simt alunecand în jur
Rece, solzos, şerpuitor.
Întunericul mă invadează, mă respiră.
Unde sunt?
Mă înec în linişte…
Mă înec în linişte…
În întuneric gândurile au ecou,
Un ecou dens, vâscos,
Ce nici măcar nu se sinchiseşte
Hei!
Hei!
Ecoul urcă din stomac
Ca un strigăt lovit, gemând răscolit
Căutând timpul şi spaţiul.
Măcar de-ar veni ceva.
Cineva, ceva
Ceva.
Fâş, fâş, fâş, fâş,
Întunericul îşi târşâie papucii
Ostenit să mă tot aştepte.
Fâş, fâş, fâş, fâş,
Ăştia nu-s paşi de om.
Venea ceva, cineva, dar nu om.
Cine eeeşşştttiiiiiii?
Numele meu?
...
Beznă!