Iniţierea

- Alo? Leni? Bună dragă, ce mai faci?
- ...
- Hai tu!
- …
- Ei nu zău! Lasă-mă tu…cum?…Auzi dragă…
- …
- Leni? Tu eşti copil? Hai nu mai plânge. Lasă dragă…se rezolvă…o să vezi...sună el...
- …
- De ce te-am sunat? A am şi eu un necaz. Vii la o cafea? Bine. Hai că te aştept. La noua? Perfect. Pa. Te pup.
Milica se ridică, strângându-şi capotul. Din oglindă o admira cu invidie o alta. Capotul îi venea perfect. Întotdeauna o prinseseră culorile pale si mai ales bleoul. Dădu să strângă cordonul halatului dar acesta se desfăcu mângâindu-i molatec formele. În apele oglinzii se reflecta un trup. Al ei. Îl iubea şi-l ura totodată. Era al ei, numai al ei. Putea să facă cu el orice. Încă era frumoasă. Ce contează patruzeci şi nouă de ani? Un fulg de nea pe ramura crudă şi verde a vieţii. Sânii puţin lăsaţi, păstrau nostalgia zvelteţii şi obrăzniciei. Cute fine se strângeau mănunchi spre subţiori. Sfârcurile, ciocolată brobonată, îşi lăţeau simetria avida. Pântecul sobru dar delicat, se pierdea pe întinderea şoldurilor pronunţate. Coapse, pulpe, glezne, amănunte turnate într-un tot unitar, îmbinându-se armonios la umbra fostelor văpăi. Nu. Nu avea ce-şi reproşa. Poate doar o undă de regret pentru pielea puţin şifonata ce-i borda semeţia gâtului sau ţesătura deasa ce-i umbrea coada ochilor, ochi ce nu mai scânteiau ca altădată. Părul se ascundea cuminte, sub fidelitatea castanie a vopselelor. Hotărât era frumoasă. O aflase chiar alaltăieri de la Mişu. Putea să-l creadă. Era om de cuvânt.
Gândul îi fugi de la Mişu al ei de nopţile trecute la figura îmbibată de curiozitate, uimire şi de ce nu, chiar o undă de dorinţă a fiului. Îşi aminti cum, deschizând brusc uşa de la baie, îl prinsese aplecat, cercetând deznădăjduit ţi pofticios pe gaura cheii. Abia atunci şi-a dat seama că i-a crescut băiatul şi au năpădit-o grijile. Se frământa încercând să găsească o cale. Atunci doar bunul Dumnezeu o întărise dându-i minte ca să iasă din încurcătură. L-a întrebat dacă îl apasă vreo nevoie şi abia apoi şi-a luat calmă halatul şi a ieşit. Da. Se arătase goală în faţa lui căutându-i ochii ce alergau ruşinaţi şi lacomi în acelaşi timp. Niciodată nu se ascunsese, dar nici n-o făcuse voit până atunci. Spera, credea, că în felul acesta va scăpa de nedorite curiozităţi. Uneori chiar îl striga să-i aduca câte ceva, un fleac, un nimic, rămânând totuşi în apa plină de spumă. Numai că acum fusese altceva. Ea a tăcut, Dinu a tăcut şi acel moment s-a consumat într-o duplicitate voită. Apoi s-a gândit – căutându-şi scuze – că într-un fel sau altul, Dinu tot va afla. Tot va trebui să ştie, să cunoască ce e femeia, trupul acela dorit şi râvnit orişiunde: pe stradă, în casă, la teatru sau restaurant, la plajă…căci nu era barbat sau chiar şi femei, care să nu-şi întoarcă ochii după un trup bine făcut.
Vârsta îşi spunea cuvântul. Vârsta lui. Şi curiozitatea. Era ultimul lucru care îi întuneca existenţa de la acel moment. Cum să facă, cum să-i spună…nu că i-ar fi fost ruşine…dar…înca nu era pregatită…cum să-l ajute…cu cine să-l lase…dacă s-ar fi putut, i-ar fi arătat chiar ea ce înseamnă dragostea…dar era prea mult. Dinu al ei era delicat, era altfel decât ceilalţi copii. Întotdeauna avusese grijă de grupul de prieteni şi îi controla sosirile, plecările şi rufăria. Întotdeauna se străduia să afle de la Dinu sau de la copii, ce făceau, ce spuneau, cum se jucau. Dorea ca Dinu să nu apuce pe urme greşite pentru ca mai târziu să-i reproşeze că nu a crescut cum trebuie din lipsa tatălui. Şi apoi, Dinu era al ei. Nu putea creşte oricum. Nu putea să-l lase la voia întamplării. Ca o mamă grijulie, căuta să-i netezească drumul, să-l ferească de necazuri şi greutăţi. Acum, trebuia să găsească pe cineva, o fată sau o femeie care să-l ajute, să-l înveţe. Nu-l putea lasa pe mâna oricărei femei, care să-şi bata joc de el. Din cauza asta se gândise să vorbească cu Elena. Poate că ar fi de acord să o ajute, să-l ajute…
Soneria îi întrerupse reveria dureroasa. Îşi stranse capotul, legând strâns cordonul şi deschise uşa, fără a mai privi pe vizor.
- Sărut mâna tanti…
- A, buna Marius. Hai intră…
- A…păi…Dinu e acasă?
- Nu. A plecat cu Mircea şi cu Dan în parc. Erau tare misterioşi…povesteau despre nu ştiu ce alei întunecoase…de tufişuri…da ce faci? Nu intri?
- Păi dacă nu-i acasă…nu mai intru…
- Trebuie să-i transmit ceva?
- Voiam să-i cer o carte…da lăsaţi…trec eu mai târziu sau îi dau un telefon mai pe seară…mă scuzaţi…sărut mâna…
- La revedere Marius.
Închise uşa şi se rezemă de toc. “Au crescut mari. Doamne cum mai trec anii. Anii! Ce contează anii… anii ca şi bărbaţii vin şi se duc…nu ştiu să zăbovească. Lasă doar urme. Ale trecerii. Urme lăsate, clipe dezghiocate…matca amintirilor…seacă sau plină…
Ochii străpunseră ceaţa reveriei şi se lipiră de pereţi. Tencuiala se strângea şi se lăţea chinuind zugrăveala, fărâmiţând pe ici pe colo varul. Patina timpului urâţise rozul, pierzându-se printre amprentele prafului. Acum zece ani, Gelu îi aranjase apartamentul. Ca şi pe ea de altfel. Atunci era atat de nou, de frumos, mirosea a proaspăt. Se scutură. Ura casa. Şi mobila. Ura totul. Singura bucurie, singura raza de bucurie era Dinu. Puiul pentru care luptase, se zbătuse, strânsese din dinţi şi din pumni, se luase la trântă cu viaţa şi cu poftele bărbaţilor…..pentru care, eh…legături pasagere, legături uitate, trenuri şi gări…staţii…doar staţii….figuri, aburi uitaţi dar totuşi prezenţi pe oglinda timpului…trecutul…
Dădu din mână a lehamite şi se îndreptă spre sufragerie. Se aşeză pe scaun iar acesta scârţâi leşinat. Blestemată mobilă. Uscată şi veche ca însăşi viaţa ei. Prima rată o plătise Ionel. Era mult de atunci. Amintiri. Cărţile încă mai aşteptau întinse. Mâinile se ridicară, aripi vlăguite şi apoi căzură. Nu-i mai ardea de pasienţă. Strânse cărţile în silă. Bărbaţii! Gata! S-a terminat. Se săturase…nu mai avea nevoie de ei…îl avea pe Dinu. Doamne! Ajută-mă Doamne. Ce să fac? Am greşit, ştiu. Dar totuşi, totuşi nu am decât patruzeci şi nouă de ani. Ce să fac? Da Doamne, îi urăsc. Sunt hidoşi, barbari. Miriapozi, larve gâfâinde. Bestii, sadici, urâţi, răi. Dar totuşi, nu-i păcat să renunţ la tot? Să-mi bat joc de mine şi de ei? De aceşti insuportabili dar totuşi atât de necesari? De această otravă necesară, care îţi pătrunde trupul şi sufletul? La dracu cu toate. Ia să văd mai bine ce-mi pică. Numai puţin. Le deschid odată şi gata. Începu să amestece febril cărţile. Ochii îi căzură pe fotoliul de alături. Între cutele cuverturii văzu un buletin. Al meu? Lăsă cărţile şi deschise buletinul. Dinu surâdea din fotografia stas. Ce balamuc şi cu buletinul asta. Noroc cu Gelu. Gelu…Doamne…ce bărbat. Ăsta da bărbat, nu ca toţi nespălaţii…îl cunoscuse la Circa de Politie. El ditamai colonelul, ea o disperată. Tot uitandu-se la dulăul fioros de lângă masa ofiţerului de serviciu, dăduse peste el. Rochia de vară se înfiorase la atingerea mâinilor mari, dar totuşi fine…
- Vai, mă scuzati domnule…
- Ursu! Daţi-mi voie să mă prezint: Colonel Ursu…plăcerea este de partea mea…
Se simtise slabă şi neajutorată sub impulsul inconştientului ce răbufnea. Dorinţele se furişau căutând scăparea. Un tremur imperceptibil dar persistent îi fremăta carnea umerilor…locul unde se odihnisera mâinile lui…
- Vă e cumva rău?
- Mă scuzaţi…inima. M-am cam speriat…
- Ionescu? Locotenente…ce caută câinele aici?
- Să trăiţi Dom’ colonel. Acţiune. Se pregătesc sa plece în acţiune – Piata Matache - şi sergentul Jianu tocmai a fost întors din drum…l-a chemat…(zise arătând cu capul undeva în cerurile instituţiei)…n-a mai avut timp să-l ducă afară…
- Bine, bine…poftiţi în birou să vă reveniţi doamnă…
- Oh, stiţi…n-aş vrea…
- Va rog…poftiţi. Un pahar cu apă…un scaun…nu-i mare lucru…
A urmat clipa ei de slăbiciune, de vicleană şi inconştientă slăbiciune…când printre lacrimi…şi suspine…i-a povestit tot necazul cu Dinu, băieţelul ei căruia nu poate să-i facă buletin…cu drumurile dintre cele doua oraşe care o omoară nu alta…picurând printre suspine şi câteva vorbe nevinovate despre soarta unei femei singure ce trebuie să se lupte cu viaţa asta păcătoasă…
A urmat clipa lui de slăbiciune, când i-a promis că o ajută el să-şi resolve necazul, numai că…astăzi nu se poate…să mai treacă peste câteva zile…ca să se liniştească puţin…apele…
Apoi…ce a urmat a fost ca o pată de lumină în existenţa ternă şi anostă de gară. Gară prin care călătorii trec grăbiţi sau somnoroşi. Au fugit câteva zile la Olăneşti, abandonându-l pe Dinu al ei în braţele singurei prietene, Leni, alături de băiatul acesteia Dan. Chiar dacă era mai mare cu doi ani, ei se înţelegeau, aveau jocurile lor, poveştile lor, prietenii şi prietenele din gaşca, ei se simţeau bine împreuna…deh copiii iar Leni, Doamne, o adevărată prietenă, ştiuse să fie discretă. N-o întrebase mare lucru, oricum i-a povestit ea însăşi totul. Da, o adevărată prietenă. Poate singura. Se convinsese de acest lucru şi în iarna când plecase cu Gelu la Mangalia. Ce nebunie şi atunci…ei doi ...singuri în faţa mării dezlănţuite…Nebună. Ca şi dragostea lor…
Îţi dai seama…ei singuri printre toţi reumaticii aia…ei pe picioare, afara…în plina viforniţă. Iar el o strângea protector, semnalându-i discret momentele nopţilor de jar. Ce bărbat! Cum ştia el să se poarte…cum s-o ajute. Deh…om umblat…În fiecare noapte era altul dar totuşi acelaşi. Plecau la drum uşurel, tandru, gingaş…pentru a o pune apoi brusc în faţa faptului împlinit, fără false remuşcări sau proteste prosteşti. Trupul i se arcuia ca o lamă oţelita sub mâinile lui pricepute. O învaţase şi ceea ce n-ar fi crezut că va putea face sau poate că nici măcar nu bănuise că poate face. Ce mai, era un artist. Iar ea? Bulgare de lut sub mâinile lui măiestre…
Mai întâi cu reţinere, apoi tot mai des, cu patima, se arunca în nebunia generată de candoare şi poftă de joacă. Trupurile lor, păsări călătoare, nici nu mai voiau să-i recunoască de cuib, alungând orice reţinere, ignorând vârsta, uitând totul…
Dar, ca-ntotdeauna, paharul bucuriei se sparge înainte de a ajunge la buzele însetate, lăsându-te doar cu gustul amar al amăgirilor. În ultima noapte se certaseră. A fugit la gară şi s-a suit în primul personal. Tot trupul îi tremura. De frig, de frică, de ciudă…cert e că până şi viscerele ei se răzvrăteau certând-o…se luptau cu ea şi îi cereau să se întoarcă…să-i ceară iertare. Da. Îl dorea…ăsta era adevărul. De ce plecase? De ce fugise ca furii, noaptea? Ce obţinuse? Nu putea să aştepte dimineaţa? Noaptea e întotdeauna un sfetnic…bun, rău, cum o fi…dar este. Trenul ajunsese într-un Bucureşti plin de promoroacă, îngheţat şi trist ca şi sufletul ei. Doar acasa cu Dinu al ei a reuşit să uite, a reuşit să-şi aline tremurul cărnii…acasă…în casa ei…
Chiar dacă o ura era a ei, a ei şi a lui…băiatul ei…bărbatul bătrâneţilor ei. Gelu o mai căutase la telefon de câteva ori dar ea îl rugase să o uite. Adevărul era că i se făcuse puţin frică, dar a trecut totul. Încă o amintire…păcat…ar fi putut totuşi să lase loc de buna ziua. Nici nu se ştie când mai ai vreun necaz, când ai nevoie de ajutor…şi el…da…el o putea ajuta…
Ei, asta e. Mâinile se odihneau în poală lăsând cărţile să se răsfire. Le adună, făcu o cruce, suflă deasupra lor şi începu să le întindă. Ce-şi putea dori? Un barbat? Nu! Hotărât nu. Chiar de-ar fi să muncească pe brânci toată viaţa şi nu i-ar mai fi trebuit bărbat cu acte. Îi ajungea Dinu al ei. El era de fapt singurul barbat pe care îl iubea. Îl iubea cu adevărat, cu toata fiinţa. Îl purtase în pântec, îl simţise pe dinăuntru mângâind-o sau certând-o, îl născuse, trecându-l prin marea poarta spre lume. Îl legănase şi-l alăptase cum nu făcuse încă cu nici un bărbat. Doamne…cum să fac? Cum să-i spun? Ce să-i spun? Pot eu ca mama să-l învăţ? Să-i spun totul? Nu, nu pot fi şi mamă şi tată. Da, perfect! Îl las singur…s-o descurca el până la urmă, dar de unde ştiu eu peste cine dă? In ziua de azi se întâmpla atâtea, ca să nu mai vorbesc de boli. Da, dar cum să-i spun? Poate că de fapt el ştie mai multe decât mine şi eu stau ca proasta şi mă frământ degeaba, cine ştie ce-şi povestesc ei toată ziua bună ziua prin parc. Că doar nu mai sunt proşti ca noi…Doamne…că proşti mai eram noi copii…şi doar dormeam toţi într-o cameră…dar cine se gândea să stea la pândă toată noaptea? Prostii…da, ei nu mai sunt ca noi. Cu siguranţă ei ştiu mai multe. Toată ziua şo - şo – şo prin spatele blocului… Da, dar cum pot afla? Că de câte ori încerc să aduc vorba, mi se pune un nod în gât. Marin chiar o întrebase dacă a vorbit cineva cu băiatu’ despre muieri, aşa ca de la bărbat la bărbat. Daca l-a învăţat careva ce are de făcut…că dacă nu-l oprea la timp s-ar fi apucat să-l toace pe băiat la cap acolo, în faţa ei…
Orice, numai asta nu! Ce putea învăţa Dinu de la un schiop? Şi apoi cum ar fi primit acele sfaturi? De la cine? Cine era Marin la urma urmei? Cu ce drept să-i fi spus toate alea? Marin? Hm, baiat bun, da de…în ultimul timp parcă înnebunise de tot…dacă nevastă-sa ar fi murit cu un an mai devreme, acum poate că era măritată…Noroc că nu murise…Ce ţi-e şi cu viaţa asta…cum te scoate ea la liman, fără să te întrebe…deh, Elena. Tot de la ea pornise…că spusese aşa într-o doară că ar vrea nişte fagure şi nişte ceară curată că aflase un tratament, dar nu ştie de unde poate lua aşa ceva. Şi Elena, hop, cică: “stai că te duc eu la un prisecar de toată isprava…nu face potlogării ca alţii”…şi au fost la el, şi a luat tot ce a vrut. Numai că până la urmă mierea s-a dovedit a fi cu lipici…Adevărul e că se înfierbântase şi ea…că dacă nu era Dinu, cine ştie ce s-ar fi întâmplat…
Oricum fusese groaznic. Să te fereşti tot timpul. Acasă la ea era Dinu, la el acasă era nevastă-sa paralizată. De câte ori trecea prin faţa geamului de la camera ei, simţea cum i se înfig în carne privirile pline de ură şi disperare, se agăţa cu ghearele de viaţa asta păcătoasă, în loc să plece şi să-i lase…
Odată chiar îi spusese lui Marin ce simte. El râsese spunându-i să nu se mai gândească. Oricum, mulţumită lui trăia nevastă-sa, el o îngrijea. Totuşi, aşa şchiop cum era el, era plin de bun simţ şi delicat. Poate şi din cauza piciorului. Da, dreptul îi era un pic mai scurt, dar în pat nu se observă…în pat era cât se poate de normal, de câte ori nu se trezise cu el la magazine: ba cu flori, ba cu bilete la câte un spectacol şi nu de puţine ori sâmbetele ieşeau la local. La început simţea privirile fetelor, curioase deh, ca pe o povara, dar cu timpul îi trecuse, se obisnuise. De câteva ori Dinu îi găsise în casă goi, goi dar fericiti. Niciodată n-a zis nimic. N-a comentat nimic. Avea şi el micile lui bucurii: ba un cadou, ba nişte bani de buzunar…că niciodată Marin nu venea cu mâna goală…ba încă la un moment dat, atât se obişnuiseră cu el în casă încât dimineaţa când se trezea, Dinu întreba de el, că unde-i Marin? De ce n-a venit? Când mai vine? Prostii…copilarii…eh…
Ea ca ea, dar Marin se aprinsese rău de tot şi daca nu l-ar fi ameninţat nevastă-sa că se omoară, ar fi divorţat. Atunci s-a mai potolit. Apoi au venit şi fetele acasă. Discuţiile fuseseră destul de aprinse şi vâlvătaia se aprindea tot mai tare. Atunci, şi-a călcat pe inimă şi l-a rugat să n-o mai caute. Să-i dea cheia de la apartament şi s-o lase în pace. Şi n-a mai cautat-o. Hăt, târziu a aflat că s-a-nsurat dupa ce s-a prăpădit nevastă-sa. Dumnezeu mai ştie…Gata! Gata cu trecutul. Mama ei de carte că nu se închisese, fir-ar ea să fie de pasienţă…hai fetele lu’ mama, uşurel…ia să vedem noi care-i buba…hai, hai să vă întind eu puţintel…aşa…valetul de toba…valetul…păai asta-i Dinu…şi…da, asta-s eu…aşaa…la vreme de seară…eu lăcrimată, cu dama de cruce pă braţe…şi cu aşternutu’ la drum. Doamne apără şi păzeşte…aha…şi el? El, ce vrea el? …aha e cu…deci aşa…valetul de tobă cu valetul de pică…ce poate să fie asta? Cine o fi pica asta? Dan? Poate…că altcineva…cine Dumnezeu e toata ziua buna ziua cu Dinu al meu…cred ca el e…că nu mi-a spus nimic…de vreo fată…ia sa le întind odată şi pe masla băiatului, să vedem ce-i pică…
Cărţile se zbătură căutând scăpare parka. Ce Dumnezeu? Parcă nici nu voiau să se înşire… erau parcă lipite. Ghearele destinului scormoneau în cartoanele nevinovate…Poftim, el, cu valetul de pică iar…la vreme de seară…cu bucurie…păi atunci e de bine…că dacă Dinu se bucură atunci şi ea se bucură. Mânca-i-aş eu…oh, bucuria mea…aha…deci…asta-i ea…ea cu vorbe bune şi lăcrămate între drumuri…lacrimi pentru viaţa şi dragostea ei…lacrimi şi necaz….la dracu şi cu cărţile astea …parcă s-au prostit…
Aruncă restul cărţilor rămase şi sorbi ultima gură de cafea. Prostii…că dacă mă luam după ele astăzi ar fi trebuit să fiu măritată de nu ştiu câte ori…da…s-au mai şi potrivit…de ce să-l mânie pe Dumnezeu…las’ că mâine dacă vine Leni, vorbim şi ne sfătuim…o scoatem noi la capăt cumva….

x.x.x

- Bună iubito…ce faci?
- Bună Leni…hai intră…vai ce rochie…ce mai faci?
- Tu, mor de nerăbdare…abia aştept să-mi întorci puţin cărţile alea…să văd ce-mi mai pică…. Că nu mai ştiu ce să mai zic de Dorin al meu…
- Lasă tu că n-a murit nimeni…hai că om vedea…
- Tu, sunt moartă…turbez…
- Hai, hai lasă…uite, eu pun de-o cafea…du-te în sufragerie, vin şi eu imediat…
- Da ia zii Milico, tu ce ai? De ce esti necăjită?
- Am un necaz…O să-ţi spun…nici nu ştiu cum …mi-e şi ruşine…
- Ei lasă că ne descurcăm noi. Întotdeauna am înţeles şi dacă am putut, te-am ajutat. Nu-i aşa?
- Ba da dragă. Altfel nici n-aş fi îndrăznit.
Ochii ei căutau răspunsuri posibile în apa ce fierbea. Doamne, cum să-i spun? O să mă creadă nebună. Totuşi…trebuie s-o fac, altfel…ştiu că mi-aş reproşa-o toată viaţa…trebuie…trebuie să-i spun, trebuie s-o fac, s-o rog. Trebuie să mă înţeleagă…doar are şi ea băiat…Nu ştiu ce-ar zice Dinu…şi nici nu mă interesează. Dar cum altfel? Nu ştiu…n-am nici o idée….mai e şi Dan…culmea ar fi să nu pot să-i despart în ziua aceea…Doamne, de ce mi-ai dat un băiat? Cum să-i povestesc? Cum să-i spun că e bărbat? Ce are de facut… Doamne, dar dacă totuşi nu acceptă? Cum să-i spun ca să n-o rănesc? Să n-o supăr? Orice-ar fi, trebuie să încerc…după mine e cea mai bună soluţie…
- Ce faci tu? Nu mai vi?
- Imediat.
Da! Trebuie să-i spun. Chiar aşa: “Tu Leni, îl înveţi pe Dinu al meu şi dacă mi-o ceri, fac şi eu la fel cu Dan al tău. Trebuie să mă ajuţi! Trebuie, şi putem să ne ajutăm. Nu putem să-i lăsăm la voia întâmplării” Dar oare m-ar înţelege? Şi dacă nu vrea să audă? Când? Cum? Şi mai ales….de la cine? De la cine o să înveţe Dinu? Cine o să fie prima? O să vrea să-l ajute, sau o să-l lase să se facă de râs? Doamne ce nebunie…
Cafeaua se vărsă sfârâind şi stingând focul. Şterse ibricul cu spălătorul şi porni spre sufragerie. Pereţii se lăsau apăsând-o, îngreunându-i trecerea. În sufragerie o lăsară puterile. Se lăsă moale pe un scaun şi începu să toarne în ceşti. Priviri, ocheade scurte, îi fugeau, alunecând pe trupul prietenei, măsurând-o, pipăind-o din cap până în picioare. “Asta e, se cunoaşte că-i mai tânără….” Opt ani conteaza…şi tot de opt ani se cunoşteau. Prietenie adevărată…şi arăta bine, poate chiar prea bine…
- Ce-ai tu? Că parcă ai fi dusă….
Rămăsese cu ibricul în mână, căutându-şi vorbele, gândurile, lacrimile, stropi de cafea amară..
- Ce-i cu tine?
- Mai târziu…îţi spun mai încolo Leni…lasă…Hai să bem cafeaua…
- Şi-mi întorci şi mie cărţile puţin? Hai te rog…
- Da ce-i? Ce s-a-ntâmplat?
- Păi nu ţi-am spus? A dispărut…Dorin…
- Hai mă…Ei asta-i acum…Că şi uitasem de Dorin…O fi plecat?
- Unde tu?
- În vreo delegaţie…cu treabă…urgenţe?
- Da Dumnezeu mai ştie tu Milica…ah…oricum. Orice-ai face, orice-ai zice, eşti de vină…Ce nu-i aşa? Zi că nu-i aşa…şi hohotele stinse ale unui plâns uscat, colcăiră, înăbuşind-o…
- Aşa e Leni…Orice ar fi şi oricum ai da-o …..hai lasă...trece…
- Trece. Trece Milica…da cum? Că doar şi eu sunt om…şi eu mă macin…că nu-s de piatră.
- Măi Leni, eu zic să stai liniştită. Da când s-a-ntâmplat? Poate că n-a plecat, nu te-a lăsat…
- Da măi Milica, asa o fi, da măcar să-mi fi spus o vorbă…”măi femeie, caută-ţi pe altul” sau “la revedere” sau măcar “du-te dracului”…Dar aşa? Nimic…nici o vorbă…ce să cred?...ce ştiu eu?
- Păi şi dacă te frămânţi ce obţii? Oricum nu poţi face nimic. Stai şi tu şi vezi ce se întâmplă… apare el…trebuie să dea un semn…
- Hai tu, ce faci? Le mai baţi mult?
Mâinile îi înţepeniră, oprindu-se din bătaia aceea mecanică. Apoi căzură, zdrenţe ofilite pe marginea mesei.
- Da. Că bine zici…mă luase anaforu…hai fă o cruce şi taie-le ca să vedem ce se arată…Şi? N-a luat nimic din casă?
- Nu tu, nimic. Că asta ma înnebuneşte la cap…că dacă îşi lua ceva acolo, mai înţelegeam…da aşa? Zii şi tu…
Cărţile se aşezară căutând perfecţiunea curioasă a cercului viaţă. Douăsprezece cărţi, posibile realităţi, douăsprezece ipostaze.
- Întoarce o carte Leni…
- …
- Asta? Uite tu…el e, bărbatul de pică…
- …
- Asa…ia sa vedem….Hai ma Leni…ia sa vedem…unu, doi, trei, patru, cinci, sase…asa…drum de seara…unu, doi, trei, patru, cinci, sase…lacrimi…vorbe lacramate…cu oameni de stat…uite-i toti trei…si ala de toba si ala de cupa si trefla…la drum de zi…sau intre drumuri, ca-i dus departe…da el tot la tine cu gandu’…cu dragoste…la temei…in asternut…ioi Doamne….prea s-au adunat septarii astia in jurul lui…parka ar fi bolnav…suparat asa…greu…tu nu apari in totul…numa’ cu gandul…in inima lui…da, la dracu sa le ia…ca parca nu- ş ce-i cu ele…nu sa aleg de nici un fel…tot dezlanate…adunatura…Doamne apara si pazeste…ca parca e…
- Ce-i tu Milica?
- Nu stiu ce sa zic….da parca nu-i bine…nu-ş ce au ca parca-s bete…asa…
- Ia uite tu…ia pune pe el….sa vedem…
- Barbatul de trefla, al de pica, si toba bat-o norocul s-o bata…tu parca se ridica in oameni de stat…asa…la temei? Tu….hai tu Leni…fii linistita…uite-l: hotarat, la temei, cu dragoste, cu dar pentru tine…hai tu fii serioasa…nut e lasa el…fi linistita…S-o fi internat?
- Unde tu Milica? Ca nu s-a vaitat de nimic, n-a zis nimic….
- Ei, am intrebat si io, ca-l vad necajit, parca-ar fi cazut la pat…nu stiu ce e dar nu-i e bine…uite…pentru viata si dragostrea lui…tu si….a…dama de toba…si ea cu lacrimi pa brate…parca ziceai ca ma-sa-i de toba….nu?
- Da. E blonda…sau ma rog…asa…da io mai stiu….o fi vopsita…
- Da-i un telefon…poate stie ea ceva…
- Pai n-are…doar la matusa-sa sa-ncerc…ca nu sta departe…da ia vezi…ce-i pica la masla…
- Sati asa lsa le mai bat….asa….hai taie-le…sa fie cu noroc…asa…ai facut crucea?
- Da.
- Uite tu Lena….Hai nu fi proasta…zau asa, ca daca ar fi dupa el si maine te-ar lua…Uite si tu…cu tine…pe brate…cu vorbe bune si bucurie, hotarat cu gandu la temei, la viata si la dragostea ta….tu asta parca-i picat dupa tine…da, da….toate astea se lamuresc, da numa dup ace calca in picioare tot necazul asta…
- Of….
- Ei? Vezi? Ti-am spus eu…trebuie doar sa ai rabdare…apare el…da un semn…Ia sa vad…aha…uite, vezi? Exact…peste trei puncte mamicule…e cam neclara cartea da poti sa ma crezi sau nu: rabdare! Sa-l fi trimis intr-o delegatie?
- Bine mai, dar asa, fara sa dea macar un telefon? Ca doar a mai plecat pana acum…da tot apuca sa-mi dea un telefon…”Ţutu scump…uite ca trebuie sa plec…poti sa vi sa-mi aduci si mie geanta de drum?” asa facea mereu….Da acum? Nimic. Mormant…
- Auzi Leni? Dar pe Dan nu l-ai intrebat? Poate stie el ceva…
- Unde tu…Ca parca-i cu capul in nori…Toata ziua cu Dinu al tau…ori se-nchid la el in camera…cica invata…si nu-i mai scoti de-acolo…ori afara pe strada…in parc…ca uneori mi-e si frica…haladuiesc prin parc…cu orele…si daca n-ar sti cate se-ntampla…
- Ei, lasa-i ma ca doar nu-s nici singuri si nici de ţâţă nu mai sunt…
- Da mai Milica, ca daca n-ar fi cu Dinu nici nu l-as lasa…Mare noroc avem de baieti cuminti…
- Chiar, ca bine zici Leni…parca prea cuminti…ia spune? Ai baut cafeaua? Da? Mai vrei? Stai tu ca-ti aduc alta ceasca…Intoarce-o p-asta, sa vedem ce iese…da mai, ia servetul ala…hai ca ma-ntorc…
- Auzi Mili? Ia spune tu…Ce s-a-ntamplat? Ce ai?
- A…pai nici nu stiu cum sa-ti spun…
- Hai tu…parca ai fi la primul barbat…asa te rusinezi...hai curaj…ia zi…
- Doamne Leni…la ce-ti mai zboara gandul si tie…
- Atunci?
- A…..pai e vorba de Dinu….
- Dinu? Da ce-a facut draga? A furat din casa?
- Ei si tu….n-a facut nimic….
- S-atunci?
Telefonul suna prelung, facand-o sa tresara. S-a dus….deh….alta data….Se ridica pornind spre hol…”Mama lui de telefon…daca mai astepta si el….nu putea sa sune dupa aceea?” Ridica receptorul…si intr-o fractiune oglinda percepu si rasfranse caruselul caruselul culorilor. Obrajii ii ardeau. Ochii la fel…Lasa receptorul cautand reazem privirilor…
- Milica? Milica, ce-i tu? Ce s-a-ntamplat?
- Leni….
Un hohot, o revarsare, ii zgudui trupul. Se tara pana in sufragerie lasandu-se moale in fotoliu…abia acum suvoiul gasi calea de fuga…
- Ce-i tu Milica?
- A murit mama!
- Cum tu?
- Nu stiu, nu mi-a spus…
- Da cine era?
- Gina, sora-mea…Iarta-ma Leni…trebuie sa ma imbrac…am tren acum la doua…nici nu stiu ce sa iau…
- Auzi tu? Eu zic sa iei mai intai un diazepam…sip e urma….ia zi…unde le ai? Ai?
- Da…sunt in poseta…vezi la cuier…
Leni se intoarse cu poseta si cu un pahar cu apa…
- Hai…ia uita-te tu…sunt? Le-ai gasit?
- Da. Mersi…of….
- Hai MIlico, ce Dumnezeu…mama, mama da doar n-o sa mori si tu acum…eu zic sa te imbraci si….si atat….ca de luat tot n-ai ce sa iei…un’sa te cari cu papornite? Important e sa ajungi acolo, pe urma vezi tu ce va trebuie…
- Da, da, da…trebuie sa trec pe la CEC…
- Da-l incolo de CEC…iei carnetul cu tine…vezi tu acolo ce-ti trebuie…ca doar poti sa scoti si de acolo…as ace stii? Cati bani scoti? Hai…
- Da, cred ca ai dreptate….si nici macar n-am apucat san e uitam in ceasca…
- Da-o-ncolo de ceasca…de asta iti arde? Pe Dinu il iau la mine?
- Cum tu? Merge cu mine….
- Mai MIlica….eu te-nteleg…e bunica-sa, a tinut la ea, dar vezi bine ca au intrat in perioada tezelor…ce rost are sa-l zapacesti de cap…numai el iti lipsea de acolo…
- Si tu zici san u-l iau? Sa-l las acasa? Singur?
- Lasa mai fato, ca nu-i singur, e cu Dan si cu mine…ca daca e poa sa mearga si la vara-n cimitir…ce rost are sa-i strici rostu’ baiatului…vorba aia…asta-i mai lipsea acum…morti…asculta-ma pe mine…
- Da…cred ca-i mai bine asa…pai atunci, ori merge el la voi…ori il lasi pe Dan aici cu el…vezi ce zic si baietii…
- Fi linistita…ca doar nu-i prima oara cand ramane cu mine…cu noi…
- Asa e. ai dreptate Leni…multumesc…Of Doamne…
- Hai fata, nu te mai prosti…hai ca timpul trece…
- Nici nu stiu cum sa-ti multumesc…
- Auzi Milica? Vezi sa nu uiti esarfa neagra sau baticul…nu de alta da nu stii daca ai timp sa-ti cumperi acolo…
- Of, nici nu stiu ce m-as face fara tine….
- Ei, supravietuim draga…auzi? Vezi sa nu uiti carnetul CEC. L-ai luat? Bani de tren si de taxi ai? Sa nu stai sa cotrobai…A…medicamentele!…ai grija san u le uiti…ti se mai face si rau in tren, Doamne fereste…ce te faci? Le-ai pus? Asa, bine tu….hai ca umplu eu o sticla de juma sa ai pentru orice eventualitate…macar ca te mai stropesti putin…Ce spui? Aha…las ca ma uit eu…aaaa ti-ajunge ce ai pus in valiza? Da? Bine…Ti-ai luat tot? Hai…esti gata? Bine , hai, fi tare…da-mi cheile sa-ncui si hai la gara….poate mai gasim billet…daca nu intram la sefu’ de gara…trebuie sa ne ajute….om e si el…
- Of. Leni….a…uite, tine banii astia…nut e prostio tu…sunt pentru Dinu…in caz ca cere ceva...sau are nevoie…hai tu ca doar nu te platesc….
Trenul se desprinse lasand in urma gara anosta si saracacioasa ce-i amintea de tinerete, de zbucium, de fuga…fuga de saracie…Doamne…dar era la fel…toate fetele isi doreau asta…fugeau de acasa cautand un loc de munca, un barbat, un viitor…fir-ar mama ei de viata…orasul in care revenirile triste si-nţeţosate cu Dinu in brate…starneau mai mereu valuri…singura…cu copil…fara barbat…asta o strivea mai mult decat foarfeca vecinilor si a rudelor ce incercau s-o croiasca dupa calapodul si modelul pe care il stiau ei… of Doamne…numai ea, o intelesese si o aprobase tacit…mai mult nu putea face nici ea…si acum murise…asa e viata…toti ne ducem…si ea o sa fie cenusa…dar pana atunci mai era Dinu…farul ei in viata asta mizerabila…Oh mamă…Gina, soră doar cu numele…prima grijă a fost să-i spună că vrea să dea de pomană dormitorul bătrânei, aşa cu totul socrilor…Lucrurile le luase deja la ea…Cică amintire…oho…şi ce-o să-şi mai amintească…ce-i drept…o lăsase să ia iconiţa şi biblia ce înca mai purta urma aspră a palmelor…da şi mai era şi mileul acela croşetat de bătrână în care împăturise câteva poze…asta-i toată viaţa omului…Ei oricum nu-i trebuia nimic…nimic…toate lucrurile din casă trădau durerea unei văduve ce se chinuise pentru a-şi feri fetele de ruşine…dar lumea era rea…ca şi acum…până şi puţinul pe care-l luase era mult…da, mama fusese prezenta mereu…fusese mereu aproape de ea, fusese îngerul ei păzitor…şi da…îi iertase totul…în secret…că pe faţă ar fi sfâşiat-o neamurile…cu toate că fusese oaia neagră, întotdeauna fusese iubită si admirata pentru curajul, tenacitatea şi lupta ei cu o viaţă şi o lume ostilă…acum şi ultima punte se surpase…luată de puhoiul morţii…ştia că dacă n-ar fi fost mormantul şi pomenile…nici n-ar mai fi călcat prin oraş…da, dar asta nu era o piedică…când dorul o va apăsa va putea să dea o fugă de-o zi…acum tot oraşul se adunase în jurul mormântului…atât mai însemna…toată copilăria şi tinereţea ei se chircise intre zidurile cimitirului…restul nici nu mai conta…de acum singura ei grijă va fi Dinu…noroc că luase CEC-ul…tot timpul se văitase de bani Gina…ce făcea oare cu ei? Îi lua în mormânt? Era mulţumită…reuşise să-şi îngroape mama fără să-i fie ruşine…şi fără s-o facă de râs…nu…nu pentru lume…pentru ea…meritase totul…ea o legănase şi de mică şi de mare…la ea găsise apărare…şi linişte…Dinu…da, chiar şi maică-sa o sfătuise să-l păstreze…că nu se ştie…Dinu…era singurul ei gând…singura ei grijă…două zile fără mine…ei s-a descurcat ea Leni…Doamne ce fată bună…putea să-i fie soră…îşi aduse aminte ce voise să facă şi o arsură îi scrumi obraji…cum putuse să se gândească la aşa ceva? Doamne apără şi păzeşte…la priveghi tot la asta se gândise…în ce mocirlă intrase…sigur că nu putea s-o facă…cum să-i spună aşa ceva? Fie ce-o fi…până la urma, nu era nici primul şi nici ultimul băiat care ar fi luat viaţa în piept fără sfaturi…Dacă va putea vorbi cu el îi va spune câte ceva…o să treacă şi peste asta…Peste ani, când o să-i povestească ce gânduri nebuneşti avusese or să se prăpădească de râs…gogomănii…oare ce-o face acum? O fi la Leni? Trebuia să-i fi dat un telefon…se zăpăcise…şi Gina asta…o sâcâise tot timpul până la plecarea trenului…de parcă acolo trebuiau facute toate pomenile şi pomenirile…eh, nu-i nimic…dacă-i acasă cu atât mai bine…dacă nu mâine dimineaţă… Dinu…Doamne…când o să scap de grijile astea? Bătrâna spunea că niciodată nu scapi…acum credea…că dacă n-ar fi aşa, de ce-ar mai exista părinţii? Oricât de mari ar fi, ei tot copii ramân iar tu tot părinte…Îşi aduse aminte de bătrână…puţintică la trup şi slăbuţă cum era părea un copil rătăcit în imensitatea coşciugului…faţa i se indreptase şi toate ridurile îi dispărusera…zâmbetul ii lumina faţa…murise fericită şi împăcată…cu toate că din câte spunea Coana Maria până în ultima clipă o chemise…se dusese cu numele ei pe buze…aşa-i spusese…şi doar ştia că ea-i ţinuse lumânarea…da, o viaţă de chin îi fuseseră de ajuns…murise fericită că scapă…Se împăcase şi chiar îşi dorise moartea…
Trenul şuiera prelung zgâlţâind negurile şi întunericul nopţii. Aproape că ajunsese…se zărea oraşul. Se ridică, îşi luă bagajulşi ieşi pe culoar. Trenul se opri zdrăngănindu-şi tampoanele. Peronul plin. Coborâ din tren arucându-şi privirile peste mulţimea pestriţă ce fremăta…se îndreptă spre ieşire dar la un moment dat privirea i se agăţă de ceva nefiresc…o faţă ce încerca să se ascundă fără să poată s-o facă…
 Dorin? Da ce-i cu tine?
 A Milica….sărut-mâna…ăăăă…eşti în doliu? Condoleanţe…
 Da ce-i cu tine? Pe unde umbli?
 Imi pare rău dar nu cred că pot să-ţi spun…e mai bine…
 Secret?
Gestul dar mai degrabă ochii lui erau destul de grăitori pentru a rupe firul în trebărilor…
 Bine Dorine, la revedere….nu te mai reţin…
 Nu vrei să te conduc?
 Nu mersi…nu te mai deranja…vorbim la telefon…
 Sărut-mâna Milica…şi…ăăă…te rog…nu-i da nici un telefon…nu-i spune nimic…lasă-mă pe mine…fă-te ca nu ştii nimic.
 Bineânţeles Dorine…noapte bună….
 Sărut mâna…
Prinsese cu greu un taxi şi-i dădu adresa. Da cum era posibil? Dorin? De unde şi până unde…Îşi aminti de gestul lui şi un fior îi frisonă trupul. Doamne fereşte, de fapt…deh…asta-i viaţa …orice e posibil…taxiul opri. Plati şi coborâ. Reflex ridică ochii. La dormitor era lumina aprinsă…veioza…cine era oare la ea în cameră? Dinu nu doarme niciodată acolo…O fi lăsat el lumina aprinsă? frică? Curios…niciodată nu-l auzise plângându-se de asta…
Urca treptele încercând să nu facă prea mult zgomot. Madam Coroiu care le ştia pe toate, putea să jure ca intentionat facea zgomot…ca s-o trezească pe ea…auzi la ea, cică merge apăsat…aşa era mersul ei…ei asta-i bună…
Descuie uşa, intră şi se descălţă răsuflând uşurată. Începu să se dezbrace dar rămase incremenită în prag…în sufragerie masa aşezată pentru două personae…pahare cu vin…farfurii cu urme de mancare…lumânări…si culmea…pe fotoliu, azvârlită…o rochie pe care n-o mai purta de câţiva ani…
Uşa de la baie era deschisă iar petele de apă se uneau într-o zemuire bolnava a cimentului…se îndrepta spre dormitor cu inima bătând nebună, cu respiraţia taiată…un ciorap de matase ii curmă drumul. Ajunsă în cadrul uşii se chirci încercând să tragă aer…măruntaiele i se strânseră într-un urlet secat…iar voma se strecură galbenă şi lipicioasă ducând cu ea toată mila, sila şi durerea. Îşi muşcă mâna până la sânge înghiţind toate sunele suferinţei. Se îndreptă spre ieşire, salcie bătută agăţând din mers, împleticit, pantofii şi trenciul. Deschise uşa, mută, neândrăznind parcă nici ea să scârţâie şi ieşi, coborând scările în fugă. Se încălţă şi continuă să fugă…până căzu sleită pe o bancă. Nu! Nu se poate! Nu-i adevarat…mesteca cuvintele bătând cu pumnii in lemnul surd al băncii…cum? De ce? De ce tocmai Dinu? De ce nu oricine altcineva? Cu ce greşise? Cu ce? Lacrimile îi curgeau încercând să şteargă imaginile ce se lipiseră, incendiind totul…nervi…creier…dar totul era în zadar…vedea totul ca şi când ar fi stat în primul rând la teatru…patul îmbrăcat cu aşternutul roz de saten pe care-l primise de la Marin…pe jos, sutiene, chiloţi şi ciorapi zvărliţi în grabă şi parcă cu dezinvoltură celor ce-şi dădeau întâlniri cu ora…câteva reviste porno, revaşite şi ele ca şi aşternutul iar pe pat, Dinu şi Dan, goi…fardaţi...dormind strâns îmbrăţişaţi…
Toate aceste mici amănunte se desprindeau încet din insondabil…cazând şi spărgându-se înaintea ochilor…rănind-o, strivind-o. Unde erau zilele fericite? Unde era neştiinţa ei şi nevinovăţia băiatului? De când? De la cine? Cine-l iniţiase? Cine-l învăţase? Cine era vinovatul? Dinu sau Dan? Unde era fisura? Unde era greşeala? Cine o blestemase? Ce blesteme încrâncenate răscoleau sângele nevinovat al băiatului? De ce Doamne? De ce? Cu ce-am greşit de mă baţi aşa de tare? Gânduri şi întrebări ce zunzăiau ca un stup răscolit. Ar fi dorit să se despice pământul s-o înghită, dar ştia că nu-i posibil…că dacă ar asculta Pământul ăsta de toţi, ar fi tot o fărâmă şi o crăpătură…Ce era de făcut? Ce se mai putea repara? Trebuie să vorbească cu Leni…să meargă la un doctor…poate că nu era totul pierdut…AHH! Dar cum să spună…cum să recunoască tocmai ea ca Dinu, propriul ei fiu este bolnav şi că face ce face? Cine o putea ajuta? Cine o s-o creadă? Că doar au fost atâţia bărbaţi în casa aia…în capul ei se vor sparge pâna la urmă toate…oh, ce-o să se ântâmple cu băiatul ei? Ce se va alege din viaţa lui? O Doamne…că dacă ar fi ştiut…nu l-ar mai fi născut…l-ar fi lăsat ca şi pe atâţia alţii să se ducă…atâtea chinuri şi atâta dejnădejde…pentru ce? De ce Doamne? Ce viaţă va avea? Animal haituit…bătut de soartă şi alungat de oameni…De ce i s-a întâmplat tocmai ei? De ce tocmai Dinu? Un infirm…un ratat…asta va fi…Credea că va scăpa de griji…de necazuri…soarta îi turne la pumni, răsturnând tot sacul necazurilor în traista ei…De ce? De unde atâtav răutate? Până când?
Se lăsă moale, mângâind banca noduroasă şi aspră ca însăşi viaţa, trăgându-şi deasupra pătura întunecată a nopţii, răspândindu-şi dogoarea lacrimilor pe cărarea prăfuită.


(Foto: Jean Ingres, La grande odalisca, 1814 Parigi Louvre)