vârcolacul

astă noapte,
pe când se scurgeau stelele de lumină
am ieşit pe prispă şi-am urlat cât m-au ţinut baierele:
mamăăăăăă! e lună plină!
şi-nfrigurat,
m-am dezbrăcat, de toate visele,
frumoasele,
mi-am sfâşiat pecetea gurii
şi mi-am înfipt colţii în gâtul întunericului...
sorbind
până când,
oglinda
m-a-nvaţat să mă pipăi
să-mi cercetez fiece crestătură
pe faţă.
căci nu ştiu dacă numai eu
sunt pui de zmeu
dar pe lună plină
numai sângele nopţii m-alină...
felină.

(astazi 03.10.2009)