despre fazele incipiente ale artritei verbale şi izolarea indiferenţei statice

la capitolul realizări personale,
am trecut şi cel mai vast expozeu asupra găurilor negre migratoare
dintr-o conştiinţa în alta prin alterarea funcţiilor exponenţiale
cu o constantă vicioasă şi ineluctabilă: limba.
(studiu de caz, utilizând extrapolarea şi integrabilitatea în continuum)
limba mea are momente de inflexibilitate şi inadaptabilitate
înţepenindu-se într-un O prelung ca o gaură de covrig
neterminată şi plină de năluciri meobiusiene
transgresând realitatea şi cavitatea
gândirii.
despre originile artritei verbale am aflat cu totul întâmplător
observând cum îmi cad cuvintele în genunchi
acuzând inapetenţă sub avalanşa lesnicioasă
a clevetirilor incandescente
singurul tratament sustenabil
a fost considerat protezarea.
da, îmi sugerau ori înlocuirea întregului vocabular
cu altul compatibil
ori abordarea sistemului vizual
de semnalizare.
am refuzat, preferând să mă expun crizelor tot mai dese
ce mă aduc în praful nemarcat de radicalizarea luptei continue
cu indiferenţa statică, singurul semn existenţial
ce-şi pune amprenta pe tot mobilierul...
indiferent de momentul lustruirii cuvintelor sau de atelele verbale repetitive
acum nu mai ies din vorbele mele, stau mai mult la fereastră
perdea spânzurând în inele inegale
separând tăcerile mele de celelalte şi aştept.
din câte mi-au explicat
tratamentele sunt contradictorii
şi unele sunt mai periculoase decât altele
existând posibilitatea perforării
veziculei verbale
şi a obturării canalelor de comunicare, definitiv.
noroc că nu este mult praf onomatopeic prin încăperile mele
pentru că riscam şi cronicizarea alergică
la indiferenţa clopotului de sticlă...