sunete…noaptea…

azi noapte la ora două,
mi-am lăsat pantofii, degrevaţi orice drum şi fără de griji
şi mă pregăteam să plec, zbor nocturn cu aripi îngheţate.
suspin. mă întorc.
nu-mi vine să cred. pantofii mei plâng.
şi plâng aşa ca proştii, molcom şi cu gura închisă.
i-am tras de limbă, degeaba,
până nu le-am desfăcut fermoarele n-au spus nimic.
ştiam eu că şi tăcerea este un răspuns
dar şi curiozitatea-i mare...
- ce-aveţi mă? de ce-mi udaţi parchetul?
- păi eu, eu plâng pentru că pe mine mă iubeşti mai puţin
- asta de unde ai mai scos-o?
- păi numai pe mine apeşi aşa, mai să-mi iasă tocul pe nas iar pe el calci aşa mai cu milă, şi parcă nici luciul nu-i la fel...
m-am uitat la el, apoi la celălalt, amândoi erau la fel de negri şi tocurile aveau acelaşi tip de blacheu,
puteam să jur că şi stropii de noroi erau cam la fel,
- şi tu ? tu ce mai ai ? mă reped să-l întreb şi pe celălalt, să nu se simtă desconsiderat
- eu ? nimic, dar văzându-l plângând mi-am adus aminte de toate pietrele în care dai, şi mă doare...
hm, dacă nici în pantofi nu mai încredere dacă nici ei nu te mai înţeleg,
auzi la el, nu-l mai iubesc, la fel,
păi cum să stau să-i explic că monturile mele
se aghezmuiesc de la vreme?
că unele sunt mai inegale decât altele
câteodată stângul, uneori dreptul
că de, ale mele sunt, nu pot să le las.
stau şi mă întreb, oare când o să ajung în baston
o să se vaite şi el toată ziua,
că-l dau cu capul de pământ până vede stele verzi?