poveste

fi-vei oglinda sufletului! mi-au spus ursitoarele la naştere
şi am crescut apăsat de această sarcină-obligaţie
toată lumea privea şi-şi întorcea capul îngrozită sau plină de scârbă
aşa ceva nu mai văzuseră până la mine.
credeam că toţi or să se bucure
că-şi pot vedea şi admira sufletele
dar cei mai mulţi fugeau din calea mea sperând să mă vadă mort.
sau să nu mă mai vadă. eram ca un blestem crescut în carne
şi m-ar fi alungat din cetate
cu pietre
dar cum nu puteau, mă evitau.
mi-am luat destinul în traistă şi am ieşit pe poarta cetăţii
urmărit cu coada ochiului de toată suflarea.
luasem calea pustiului.
dihăniile se oglindeau şi căutau prietenie vedeniei.
florile se opreau cu bobocii la gură,
nevenindu-le să creadă ce văd
păsările vedeau cerul prefirat prin aripi de îngeri
şi revărsau cântări de mulţumire.
până şi norii se întindeau să se vadă, aranjându-şi bărbile.
numai noaptea scrâşnea îmbufnată că nu vede nimic
iar stelele nu-i erau de vreun ajutor
şi-atunci, ca să nu se mai împiedice de mine
m-a-nghiţit, gândindu-se
că-n atâta-ntunecime
mi s-o duce toată puterea
uitându-mi rostul.


ce se întâmplă cînd omul îşi deschide sufletul ?
se face bine.