La vita e bella

mă întorceam la masa de scris
şi vorbele ticăiau în tăcerea albă
bătând ora exactă a filei
nerăbdătoare
violul nu mai are timp să aştepte
iar literele se lasă grele
urme pierdute
printre alte închipuite apăsări
te-ntorci,
îţi simt privirea
scanându-mi cicatricile
excrescenţe maligne ale nespunerii
spatele meu se contractă
iar blocurile încremenite
se surpă, albite.
răsufli uşurată, şi vorbele tale
la poarta zâmbetului
se lipesc de buze
sunt în siguranţă
vor supravieţui uitării