la ceas de seară

pe stradă mici ferestre putrezite
m-aşteaptă să îmi spună oful lor
prin gard separ lumina de-ntuneric
şi albul meu este un alb uşor.
pe mine m-ai lăsat pierdută-n gri
şopteşte o-ntrebare temătoare
mi-aş fi dorit tot albul. până sus
să-mi râd şi eu ferestrele în soare
îi şterg peretele de lacrimi grele
şi igrasia i-o topesc cu alb
mi-s rădăcinile mâncate de rugină
şi-n noaptea vieţii, bec uitat în curte, ard.