oboseală primară

viitorul era cam palid şi tuşea
scuipându-mă când într-o zi, când într-o oră nepotrivită
doar, doar, voi uita trecutul,
dorul de dincolo, pată de culoare
în cutele vieţii
când închid ochii e linişte
cu ei deschişi văd toată singurătatea
şi aripi grele de ploaie
bătând între două ferestre galbene
aerul se întăreşte, capătă consistenţă
iar marea se culcuşeşte pe pragul piciorului
schelălăind printre visele mele
mult prea albastre
şi prea trecute
de viaţă.