Primăvară cu zambile

celulele mele ţipau isterice
asurzindu-mă.
viaţa nu e chiar aşa de rea îmi spuneau
încearcă să vezi ce-i după următoarea bifurcaţie
dar ştiau deja că nu mă aşteaptă nimic.
şi tocmai nimicul acela mă chema
stârnindu-mă, sleindu-mă,
golindu-mă baterie.
mi-am privit sentimentele:
zăceau într-o stare de prostaţie
cu ochii aţintiţi către niciunde, hipnotizate, imobilizate,
şi nici măcar nu dădeau semne c-ar înţelege
ce se petrece-n jur,
prea ostenite după ce alergaseră despletite, desculţe
şi fără nici o noimă prin urgia vieţii.
de n-ar fi astenia
şi parfumul de zambile
aş dormi cale de trei reînnoiri
aruncându-mi celulele speriate în patru aşchii.
mă pironesc între petale ofilite
îmi trag uitarea peste cap
şi-aştept lumina.

De ce-aţi cules atâtea flori?