destăinuire...

condamnat să scriu,
aşa cum ocnaşii crăpau muntele în căutarea lacrimilor
înghesuite în coaja nouă, de piatră.
îmi place să scriu, să-mi văd degetele alergând din literă în literă
şi cu răsuflarea tăiată să trag cu coada ochiului la tine
să văd dacă-ţi place ceea ce scriu.
sunt zile în care îmi cresc aripi
şi mă înalţ în felul meu
fără a urma conturul norilor şi nici cărările stelelor
dar exersez zborul şi chinul meu
te irită.
şi-atunci îmi pliez aripile
şi mă trag către rădăcina cuvintelor
să le ascult creşterea
şi tăcerile.
sunt zile,
năstruşnice aş putea ca să spun
când joaca dă năvală peste mine ca un mal surpat
luându-mi aerul...sobru...sau doct
lăsându-mă complet gol în faţa ideilor
şi ele mă-nghiontesc, şi râd, şi mă trag de mâini
şi tu râzi de nepriceperea şi uitarea mea
şi-ncepi să baţi tactul din palme
şi să-mi sufli :
ieşi voinice, noaptea grea
lasă-n urmă calea mea
iar noianul de cuvinte
viscolite, răsucite
mă înţeapă şi mă taie
frază scurtă, rimă albă
ca omătul tău din barbă...
furmigel,
un biet şi el
legănat, viscolit...
printre verbe urgisit...


neterminată...