în spatele meu, cineva

pisica albă de lumină, mi se strecoară dimineaţa-n pat ca o fecioară
pisica neagră cât o noapte pe ziduri se prelinge într-o doară

întrebarea picură a rouă cutremurându-mă: cine oare îmi pândeşte tăcerea?
flacăra ce-mi arde-n suflet? trecerea ce-ar vrea s-o stingă?
toate spaimele se strâng în spatele meu,
armată tăcută de nopţi fără număr
ce-aşteaptă semnalul cu ochiul deştept
o taină e-n suflet şi-o spaimă în gură

un soi de abandon trufaş
ciopleşte-n carnea şi-n sufletul meu

am stat şi te-am privit tăcut
văzând cum întrebări plutesc în umbra pleoapelor lăsate

cadavrul solului tuberculos, ce moare acoperit de-asfalt fierbinte

un sâmbure de adevăr în marea-nvolburată de minciună

doar o respiratie

moartea ca un diavol dulce
ma imbie si se-arata invelita-n ciocolata
te indeaamna si te-asteapta
sa-i strangi carnea tare-n palme
ce-n caldura ta suspina
...

***
in fiecare seara scriu poeme pe ale sanilor cupole aurite
si literele-s vii, sunt calde si palpita, si pana-n zori, ca orbii le-as citi
***

fulguiri...

de cele mai multe ori, ies din mine
şi-ncerc să surprind viaţa în ipostaze nude
şi asta nu pentru că aş fi cel mai mare pervers
dar chiar merită căte un bobârnac din când în când...

***

copacul căruia îi susură a moarte
îşi lasă frunzele să îşi găsească adăpost
îşi pleacă fruntea-n colb a resemnare
şi lasă gerul să-l reteze, din vise pân-la rădăcină

***

povestea rugului ce-n taină piere
şi lasă-n urmă doar cenuşă şi regrete
căci de-ar fi luminat tăcut în noapte
şi-ar fi ţesut trăirea în poveste

eu si El

una dintre plăcerile dimineţii
e să-mi plimb vesta
zăvorâtă sub lanţul cel gros
şi de fiecare dată, acelaşi copil cârlionţat
mă opreşte şi mă întreabă :
- cum e ziua domnule ?
iar eu, plin de importanţă şi fără de sfială
îmi scot soarele din buzunărelul vestei
îl privesc o secundă
şi-i răspund ceremonios:
- e o zi senină fără doi nori, micule Prinţ

ura ca principiu general valabil

în lipsa luminii, întunericul e coconul în care mă ţes
şi adâncit în somnul greu îmi consum toate vorbele nespuse
zidite-n disperarea de a nu răni

verbul toarce o tăcere
sufletul cu-n geamăt cere
să răsară, să-nflorească
în iubire să sporească

iubirea e doar coaja unui fruct uscat
uitată vorba ce ajută doar dervisului ce rătăceşte
în cercuri, să găsească umbra-i prinsă-n cleşte

ziua toarce a durere
sufletul iertarea-şi cere
seceta mi-l pârjoleşte
şi uitarea îl doreşte

mi-am zidit trăirile şi-ngropat tăcerile
nimeni nu mă mai aude şi nu m-adună din unde
duce-m-aş pe-un verb în sus spre tăceri ce n-au apus

cu verde pre verde calcand

sunt toxic, inutil si nu-s nici bun, de dimineata urc pe tronul de nebun
ma lepad de greselile ce zamislesc, adorm plangand si ma hlizesc cand ma trezesc

iubirea e otrava ce ochiul mi-l inchide, si-mi soarbe rasuflarea cu buze aburinde

sunt toxic oameni buni, va rog sa m-alungati…caci pangaresc si aerul ce-l respirati
orice puteti sa-mi luati, va sta-n putere, dar libertatea de-a visa voi mi-o veti cere
puteti orice, dar n-o sa-mi luati tot drumul ce l-am strabatut
si amintirile in care m-am pierdut...

veneai ca un inger de verde lumina, si verde-i culoarea din sufletul meu
un ochi imi plezneste si verdea genune ma soarbe din negrul in care sunt eu
doi ochi ma-nconjoara si visu-mi transeaza
din noapte ma scoate cu-n forceps de foc
o gura cusuta inghite-ntrebarea
ce-ar tine si moartea pe loc

dincolo

da, am uitat sa iti spun ca noaptea de obicei
numar toate rasuflarile cuvintelor
si dupa ce vad ca toate au somnul linistit ma retrag intr-o tacere
si-i beau toate nespusele pana la ultima picatura

degetele mele scapara unul dupa altul
si la flacara lor reusesc sa aprind fitilele stelelor
la lumina lor vad pamantul ce se ghemuieste
si-si trage lumina lunii pana sub barbie

ziua de care ma tem oarecum
este o noapte mai adanca decat Groapa Marianelor
de unde nu mai razbate nici o rasuflare,
iar totul in jur miroase a formol

lasa-ma sa te sarut

aceasta este povestea nescrisa ce rataceste printre buzele noastre
si daca zilele au gust de rugina, sentimentele si-au pierdut toate asperitatile
tocite-n asteptare

cineva spunea ca ploaia isi sterge ochii cu poala norilor
dar nu am cum sa cred acest lucru atata timp cat ploaia este viscolita
la vreme de iarna

oglinzile si-au pierdut treptat argintul
si gropile dintre imagini nu mai reflecta nici macar umbra indoielilor noastre
lasand inserarea sa imbrace realitatea cu tacerile ei

daca vrei poti!

am inchis usile sufletului cu grija sa nu scartaie vreo geana
si bajbaind pe-ntuneric am pornit spre casa
nimeni nu mi-a spus ca tot drumul o sa caut sa ma agat de ceva
dar nu avem decat dorinta, restul ramasese undeva in urma
cineva spunea ca numai omul prost se poate plictisi pe-ntuneric
asa ca am inceput sa desenez pe cerul gurii buzele-petale
apoi ti-am desenat fiecare petec strabatut de cate ori ieseam noaptea la arat
si trupul tau se aprindea lumanare in noapte
am spintecat linia ochilor ca sa pun culoare si prima rasuflare a facut sa tremure visul

visele dau navala, avalansa scanteietoare,
se strecoara, furnici rosietice in mars triumfal, catre varful degetelor
sudoarea cuvintelor tasneste gaurind pielea
si milioanele rosietice se prind in carnea literelor
scriindu-se poveste
aerul plin de feromoni vibreaza
gamaliile rosietice umplu spatiul si timpul
acoperindu-ma cu scriitura tacuta
toate cartile viselor mele asteapta sa fie citite
dar geana de lumina spulbera toata bucuria parjolind retina
voi fi iar noapte, ma voi scrie iar in tomuri si uitarea va spulbera imparatia furnicilor rosietice

de cate ori inchid ochii
treptele sufletului coboara pana dincolo de noptile memoriei
si ori de cate ori am timp plec sa ma-ntalnesc,
si-asa, ochi in ochi, rasuflare indoita
povestit toate cate ni le mai amintim fara remuscari sau regret
eu ii spun toate cate nu le-am facut
el imi spune ce gust aveau primele carti furate de raftul bibliotecii
mai descalceam aroma unor amintiri
si de multe ori adormeam fara sa ne mai despartim umbrele

gol

nimic de ascuns, nimic de aratat
motivul goliciunii mele umbla la vedere, nu se mai piteste
dupa cuvinte ratacite sau uitate
asa cum se intampla acum multe sute de mii de litere
cand din zbaterea mocnitei curiozitati
se ridica aburul intrebarilor
puse sau nespuse

viata ma plimba in lant, animal de companie, inutila mascota
si-mi arunca din cand in cand cate o felie de cer
spuzita cu vise sau arsa de vipie
lacrimile au gust ciudat
de cuvant nespus
iar paginile salbaticite
smulg farame din carnea vorbelor

primavara cand toate verbele inmuguresc
imi pipai cuvintele arse de ger
si-as vrea sa opresc seva ce supureaza
prin toate ranile tacerii
eu, canal deversor
plin de regretele lumii
ma pietrific in sarea uitarii

candva, securea va musca din carnea moarta
lacrimi de piatra se vor desprinde
literele se vor desface
si miezul cuvintelor se va arata
povestindu-mi ratacirile

statistica

in seara asta au navalit peste mine intrebarile
asa cum numai curiozitate mai cade-n spatele omului naucindu-l
si am intrebat in van care este numele blogului
ce va supravietui creatorului
si numele nu era pe buzele nimanui
iar blogul striga in pustiu ca nimeni nu mai vine
sa se boteze in cuvintele lui limpezi si nici iertarea nu si-o mai cauta
uitarea arde si parjoleste totul in cale
iar cuvintele se desfac in particule elementare
si iau calea exilului...

"la o nu stiu care masa
prin nu stiu ce taina deasa
literele se aduna
si stau toate impreuna
rostind adevaruri mute
printre vrute si nevrute"

astazi se implinesc o sute de zile de cand nu m-a mai atins nimeni
paginile virtuale sunt duse de vantul turbat dintr-un capat in altul al nemuriri
iar trairile prinse in vitrina zilelor asteapta dezghetul...
s-a demostrat ca in lipsa de surferilor liberi
internetul sufera de alzheimer

..din pacate nimeni nu poate garanta reluarea activitatilor zilnice
readucand prosperitatea si bunastarea www-ului
din vremurile de odinioara

homeopat

degetele mele zgârie zăpada
palmele mă ceartă
buzele mă dor
noaptea cerne-n suflet
a singurătate
carnea se sfâşie
când bobocii mor

pe vremea aceea pastilele intonau marşul sclavilor
sfărâmându-se pe pragul limpede al orelor
pentru a li se pierde urma
în realitatea mea albă

luntrea mă aştepta în colţul ochiului la oră fixă
pitită printre ramurile sălciilor de dimineaţă
iar apoi răsturnând uimirile noţii
printre bolovanii suspinelor

în pauza dintre visele albe
pielea mi se umplea de o scriere ciudată
sângele ieşea la poartă şi rămânea aşa împietrit în trupul unei litere
de fiecare dată, săpunul trecea nepăsător
eliberându-mă de angoasa necunoaşterii iar apa pleca liniştită
ducând vorbele până la marea cea mare
rugând-o să-ncerce ea să dezlege misterioasa scriere

viaţa mai trece din când în când pe la pat
citeste ultimele observaţii, clatină nemulţumită din cap
şi iese repede, până s-apuc eu să-i cer ceva
astăzi ne-au dat liber la visare
dar cartea mea nu se scrie la ordin
aşa că mă agăţ de albul din jur
şi mă pregătesc să viscolesc puţin

de iarnă

pe pleoapa stângă mi-ai pictat o stea,
e frig cumplit sau poate că doar moartea-n palma ta s-a cuibărit
mi-e noaptea grea iar steaua, cu mersu-i gârbovit
încet plecat-a către pleoapa dreaptă
şi tremură uitată noaptea toată

man, may I kiss you?
nu ştiu de ce mi-e noaptea lungă şi pustie
iar vocea ei în ceaţă se topeşte
o lacrimă se zbate şi nu ştie
că poate-i steaua care rătăceşte

răul ca o iarnă grea
mă ascunde-n munţi de stele
tot albastrul meu s-a dus
spulberat în joc de iele

cu noaptea-n cap

astăzi voiam să scriu despre zăpadă
dar în colțul ochiului plouam...
așa că m-am lăsat păgubaș, departe de durerea ei,
zăpada se peticea printre zgrunțurii negri
ce se agățau de albul ei ofilit, omizi păroase, rapace

dacă tot nu am ieșit să-i ogoiesc spaimele
mi-am făcut o cafea cu gust de zăpadă murdară
și nici visarea nu a mai putut schimba ceva
pentru că fiecare sorbitura zgâria
alungându-mă într-o realitate mediocră

pe la prânz, cerul s-a lăsat pe vine,
lehuză așteptându-și ceasul
și dintr-o dată l-am simțit că se ușurează
i se rupsese apa și printre picăturile despletite
încercam să văd umbra unui zâmbet

ciorba cu gust de lacrimă și cearceafuri ude
se strângea noduri ce se lipeau cu gust de melasă
agățându-se de crengile mărului
obiecte masticate dintr-o istorie strecurată
printre buze umede

spre seară a gemut șuierat, s-a lăsat pe-o parte
și din burta lui se revărsau roiuri, roiuri, bucuriile albe
acum, dacă las scrisul și ies în curte
pot să mă agăț de pleoapa cerului, țurțure viu
și stând așa o să aștept să mă scurg la prima adiere mai caldă



să mori țurțure și să te petreci apă...să călătorești sevă...
și s-apari boboc, să-nflorești iar într-o iarnă...

canal colector

întrebarea sfărâmă straturi de-ntuneric
şi rădăcinile ei macină pompând seva neliniştii
către miriadele mugurilor

lumea îşi caută fagaş să-şi verse neliniştile
şi-atunci degetele mele pipaie realitatea scrisă-n braille
puncte neliştite crescând la sân tumora eliberatoare

moartea căprioarea s-a scris pe cerul gurii cu toată dogoarea şi arsura
în timp ce repetabila povară mă poartă prin viaţă desculţ
departe de simplitatea unui sărut şi de nevinovata uitare

jocul convenientelor

mainile mele joaca o piesa de teatru, oferind mangaieri
inainte de a repeta inutil “to be or not to be”
facandu-se ca varsa lacrimi amare pe umarul sub care se ascunde-un san
se pregatesc sa adulmece drumul Golgotei dar pana la urma renunta si ascund piroanele
strecurandu-se la adapostul buzunarelor
unde se simt in siguranta

urechile carteaza cerul nespuselor
si undele radio ale inimii intra intr-o interferenta ciudata aplatizandu-se
pana la starea de coma
acolo unde nici dragoste si nici viata (asa cum le cunoastem) nu mai e
si unde dragoste nu e, nimic nu e
dar parca nici moartea nu mai vrea sa se incurce

buzele s-au ofilit, agatate intr-un rictus stenic
candva infloreau pe cupolele raiului
in cinci petale de cires, rastalmacind zorile cu aroma unui regret
si cautau sa rupa toate malurile, revarsandu-ma dintre amagirile noptii
sus, sus, sus pe coama-n sus unde visele s-au dus
eu cu buze inghetate, pe ghizdul fantaniilor, spaima amintirilor

şi fi-va timpul

degetele mele, copaci călători, pribegesc căutându-şi locul
pe cupola sânului tău s-ar înrădăcina până când ultima boabă de rouă
s-ar desprinde dintre pleoape ostenite
stârnind norii regretelor şi vijelia desfrunzirii
dar nu e timpul

palmele mele, nori călători pe cuprinsul pulpelor
ar cauta să aline arşiţa cu părelnică umbra lor
împiedicând prăvălirea, surparea şi trecerea în uitare
trezind la viaţă focul sfintelor nelegiuri
dar nu e timpul

buzele mele zăvorâ-vor spaimele în freamătul cărnii
să nu se mai ştie, să nu se mai audă
şi tot vaietul să-mi otrăvească aşteptarile
până când moartea mă va linişti,
dar nu e timpul...

triptic…

ascultă, primăvara bate-n geam
şi seva-i pregătită să erupă
mă ţine gerul morţii bine-n ham
şi-n ţurţuri sufletu-i copil de trupă

în mână-ţi sunt săgeată-n aşteptare
şi-n noapte coardă ce vibrează-n van
azvârle-mă în cerul ce te doare
şi-om povesti ca în divanul persan.

***

ne-am întâlnit în staţie la 96
se aşezase pe bancă mângâindu-şi sprincenele a plâns
ostenit să tot aştepte deschiderea circulaţiei feroviare
pentru că pe gerul asta nici o arcă nu mai coboară pe Dunăre

Doamne, de ce te-ai grăbit să termini lumea
că doar nu-ţi ţipau sindicatele la poartă că vor spor de muncă grea
iar păşunatul nu adunase atâtea suflete încât să răstoarne zidirea
şi să pună temelie pilda fiului rătăcitor?

apoi măi copile, dacă începi o lucrare şi nu o termini
se cheamă că n-ai făcut mai nimic
şi de fapt, important e să prezinţi planul de ansamblu
şi ideile principale…pentru că restul e muncă…

***

afară ninge, viscolul răstălmăcind şi spulberând tăcerea
în timp ce sufletul priveşte chinul de-nceput
o cana de vin fiert spune povestea pământului
ce se ascunde-n ceţuri învelit

e frig ca-ntr-un cavou desţelenit
când rădăcinile se răzvrătesc şi îşi cer dreptul
alungă soarele din cerul oţelit…

(am să o las aşa neterminată, precum un peşte-n copca îngheţată…)

semintele rabdarii s-au cuibarit la san
intrebandu-ma despre omul de zapada ce ar trebui sa creasca
dincolo de usa zidita cu vise

ce se intampla dupa ce stelele cad in cosul morarului
si pietrele macina taceri?

chiriaş...în casa morţii

pentru că mi s-au terminat cuvintele şi n-am mai plătit chiria
moartea m-a dat afară din casă
aruncându-mă-n viaţă

cine-ar fi crezut că drumul suferă de bătrâneţe
şi că sub frunzele pălite
se-ascund ghimpi ce muşcă-n carne cu furie de oţel

de obicei, când gătea îmi spunea să plec
să nu văd cum aşterne-n tava toate amintirile tocate mărunt
şi cum mă împănează cu regrete şi frustrări proaspete

gustul de lacrimă şlefuită
mă soarbe-n adânc, mă sleieşte
lumina o sparge în gene zăbrele şi-apoi către nalt mă aruncă

dac-ai fi fost de-adevărat te-aş fi zidit în taina pleoapei
dar unde mai găseşti un suflet zdrenţuit
sfâşiindu-se între două bătăi de aripă

iarna vrajbei noastre

hei omule pomule,
vezi că îţi pierzi zilele, strigă soarele şi piere, într-o clipă de tăcere
iar marea cu valul său, mă adună şi mă spală, în noapte mă înveleşte
în uitare m-adânceşte, şi-n şoapte mă rătăceşte

ies din zile zdrenţuite
amintirile fărâme
curg din mine
urmă-n moarte
şi mă spulberă în noapte

m-aş strânge la sânul tău ochi de dor, limbă de şarpe
cu veninu-ţi să mă-mbăt răscolind întreaga moarte
iederă pe-al tău picior m-aş târî încetişor
visul mi l-aş împlini şi-n carne ţi-aş înflori

arc m-aş face-n palma ta
să-mi vibreze inima
sângele să-mi fiarbă-n vene
până-n moarte să mă-ntind
din cercuri să te desprind

prea mult pentru o lingurita

picioarele mele-s reci ca gheata
mi-au iesit in cale, putin dezorientate
si-acum isi cauta de drum
ostenit si el sub tacerea colbului

“untura de peste se administreaza de trei ori pe zi pentru a preveni rahitismul”

undeva in adanc
sufletul, prizonier de soi in celula de lux
se reazema de tacerea inexorabila
dorindu-si chiar si o ferestruica zabrelita

“supa de pui pentru suflete rastignite-n fereastra”

iritarea se intinde la soare
pata de ulei pe obrazul mancat al timpului
minciuna debusolata nu isi gaseste locul
iar moartea a intrat in coma

“si atunci iepurele s-a dat de trei ori peste cap…”

Va rog sa va luati medicatia si sa nu mai razuiti varul de pe pereti…

mesaj intr-o sticla sparta

m-am lovit de buza timpului
si roiuri de amintiri si-au luat zborul
spulberandu-ma-n irizatii inutile

de cele mai multe ori
las lumea de la suprafata si ma retrag
acolo unde nebunia are alt nume
si nici nu are cine sa se uite
cum umbla dezbracata

intunericul palpaie in tuburi catodice
si evenimentele curg nestanjenite
acolo in piata, printre tarabe,
fiecare isi striga nemultumirea
senila, murdara si fara pampers

se pare ca bunul simt a disparut de la domiciliu
iar hoardele revolutiilor au dat navala furand tot ce se putea din cotiga Bubulilnei
din scara valorilor si-au facut torta si dau foc normalitatii
iar valvataile se ridica pana la cer
zgaltaind tronul de domnie

povestea viermilor de matase se toarce-n fir curat ca lacrima
caci ei se jerfesc pentru ca istoria
cu feciorelnica si tremuratoare mana
sa-si poata desena crimele si planurile de uzurpare
aruncand normalitatea la groapa de gunoi

secretele murdare se scot la aerisit odata la cincizeci de ani
lasand norul de cenusa radioactiva sa se cuibareasca in oasele calcinate

porniti inainte tovarasi si nu va bateti capul prea mult
vom avea noi grija sa va trasam drumul catre buza prapastiei
unde am pregatit jertfelnicul si arderea de tot
iar chivotul legilor il vom sparge-n fata voastra
ca sa vedeti ca imparatul este gol si ca nimic nu-I acopera goliciunea

de la suprasaturare, tuburile catodice s-au spart
si toate evenimentele au curs umpland locul cu sange si muci
azi n-am nici un chef sa fuck ordine si curatenie printre zdrentele astea peticite
asa ca o sa ma scuip, un ultim strop de nebunie in sticla asta lucida
dupa care ma duc sa-mi fac o cafea cu verde de paris si basca rosie de revolutionar

Iubire multilevel

Cineva s-a decis să mă introducă în sistem.
(Aflase că-mi doream schimbarea)
Iubirea te poate ajuta să te schimbi şi nu uita,
Palmele primite te vor întări.
Şi palme am luat (chiar dacă sufletul îmi cerea să ofer).
Ei da, mă şi vedeam milionar,
Oferind iubire din contul meu. Gol.
Acum trebuie să-ţi faci reţea.
Vino! îţi voi arăta totul.
Şi am fost, bară la bară.
Dar în urmă rămâneau doar dorinţe
Căci lumea nu mai voia să se implice.
Dacă nu poţi să-ti faci reţea, şi să devii alt om,
Rămâi măcar un simplu consumator.
Ce? Îţi strică?
Şi am rămas. În reţea.
Simplu consumator.


2008-02-01

Ma caut

Sunt ou stelar din lacrimă divină
Sunt un nebun cu ochii întredeschişi,
Justific nostalgia ce ne doare
Durerea naşte în deşert dervişi.
Sunt greu, sunt dur, gunoaie mă amestec,
Impur latent dau focului răsplată
Pe dunga universului sclipesc,
Iar inima, în mii de stele crapă.

2008-01-28

despre moarte numai de bine

mulţi te acuză de răceală moarte
dar nu ştiu ce-nseamnă singurătatea
când nici măcar lacrimile
nu mai au pic de căldură.

mulţi cred că eşti urâtă
dar nu vor să privească în oglinda bătrâneţii
acceptându-i slăbiciunile şi durerea
până când nu dispar sub maree.

ei spun că eşti dezgustătoare
putridă şi mirositoare
dar n-au văzut ce-nseamnă sărăcia
sub norul muştelor înviermuită.

atâta timp cât nimeni nu ştie
şi nu vrea să ne spună
voi crede că plânsul omidei din cocon
e preţul pentru povara aripilor.

voi respira altfel
voi vedea altfel, voi gândi altfel
dar întrebarea-nfiptă-n suflet e:
îmi voi aminti de tot ce-a fost?

sau déjà nu mai contează?

2009-03-08

două fără

priveşte cum mă cerne tăcerea de cenuşă
şi gura-mi este plină de spaimă şi de dor
o lacrimă strivită pe pleoapa de rugină
o sfâşiere-n vise aripă ruptă-n zbor

***

cu vise revoltate-ţi umplu urma
şi caut rana somnului ȋn ochi umbrit
omăt ce ȋţi mângâie răsuflarea
şi-n şoapte răscolite foc mocnit

cu rădăcinile-n cer

o idee pe cât de nebunească pe atât de normală astăzi
îmi spune că trebuie să trec pragul
aşa cum numai Carol a făcut-o de mână cu Alice
„but who the fuck is Alice?”
acum în iarnă
e mult mai uşor să-mi strecor
crengile atinse de calviţie
greu nu e să mergi
ci să te schimbi
dar ştiu că fiecare piedică
e doar un test
drumul în iarnă
e o imersie într-un ocean de regrete:
viscole, troiene, spulberări
totul într-o curgere continuă
primul pas e mai greu
şi vântul care te taie…
am ajuns
văgăuna îşi molfăie întunecimile
mă las în genunchi
ea-mi sărută crengile
apoi mă înghite cu totul
o cădere-n condensarea seminţei
rădăcinile mele gustă libertatea întunecată şi umedă
plăcerea de se întinde până la rupere
fără moarte, fără putrezire
aerul le prieşte, gerul nu le sperie
până şi cerul se strânge în faţa crispării
„rădăcina mea, o floare, ce îşi drum în soare
mă agăţ de-un nor uşor şi-nvăţăm moartea ca zbor”


din cerul gurii-mi izvorăsc toate cuvintele

circumcizie

cum să te ştie lumea
dacă stai ascuns printre ai tăi?
noaptea, luam câte un cuvânt
şi-mi retezam rând pe rând rădăcinile
dacă primul pas a fost mai greu
cu următoarele am reuşit să-mi părăsesc locul
chiar dacă sângeram din toate cioturile

locuri noi, copaci noi, situaţii noi
strânge-te că nu avem loc, sau fă ceva
şi crengile-mi cădeau
căutând urma cuvintelor

rădăcinile, retezate
crengile căzute
tulpina plină de regrete
sufletul,
rătăcitor în închisoarea inelelor

şi vreme e ca să ucizi

copii mei de cuvinte
mă nasc în fiece nou poem
mă leagă cu câte-un vers şi mă aruncă-n lume
simulând sinuciderea prin acest bungee jumping
dar zborul, visarea, mult prea scurte
se termină-ntr-o fundătură

moartea violentă are urme de sânge

mă apropii de fiecare poem, îi aranjez cuvintele
îl şterg de praf şi de uitare, presar petale de nu mă uita
şi las luntrea să-şi găsească drumul

când dispreţul ucide
nu mai poţi face nimic ca să scapi
de spaima ce-i sclipeşte în rimele îngheţate

pentru a nu mai vedea suferinţa
am ales să rup orice mugur
ce-ar apare pe această ramură uscată
sau poate că e mai bine să ucid
această pasăre cântătoare
pre numele ei… suflet

cinemagie

ieri am vazut un film
de undeva de pe la mijloc
fara sa-i stiu numele
actorii – simple masti sau regizorul
dar mi-a placut

daca ma intrebati despre ce era vorba
cred ca as putea rezuma astfel:
o batranete ce rateaza sinuciderea
pentru ca varul Parkinson
isi bate joc de degetele de la maini
iar cele de la picioare
nu pot incaleca cum trebuie
tragaciul.

In film moartea arata frumos
ca un buchet de trandafiri portocalii
pe capacul lacuit al noptii
pamantul cu buzele desfacute
asteapta cumva rusinat
de indecenta sa

filmul se termina in plina ninsoare
si albul se lipeste sfios
de gaura neagra
oare cat mai trebuie sa ninga
pentru a-mi acoperi
toate ranile si tot mucegaiul?

doar odata

la inceput am fost cuvant
si umbra imi plutea pe apa nespuselor
infiorand-o, valurind-o
pana la buza urletului neazit

caci de-ar fi fost doar atat
si tot era indeajuns

dar tot nespusul macina
el pustieste
cuvantul in intreg in istoveste

din doruri grele-ncet am condensat
si m-am zidit in lutul rece si intunecat
sa ma rostesc, sa-aud, cuvantul sa-l ingan
si linistea s-o sparg cu-n ras pagan

astăzi am să scriu ceva inutil

am deschis gura să spun ceva:
inutil să mai spun că nu a ieşit nimic
cuvintele îmi cad direct la coş
şi nici măcar nu trebuie să le adun de pe jos
au învăţat drumul
s-au resemnat
să ajungă acolo
acolo unde le este locul

cândva credeam că fiecare răsuflare este o revoltă
dar până acum nimic n-a muşcat mai adânc
decât indiferenţa

capul meu piatră de moară macină aşa-ntr-o doară
pulberea de vorbe goale se revarsă, peste tot
şi mă ronţăie în cot

cu vorbe goale dacă mă îmbrac
şi visele îmi crapă a scoarţă de copac
mi-e seva inutilă şi-o scuip în muguri noi
chiar dacă ştiu că vor ajunge la gunoi

fereastră către curtea din faţă

somnul, o continuă plutire
într-o luntre ce-şi caută drumul
printre vise

veghea, o cascadă
în vâltoarea căreia regăsesc toate clipele
lipsite de culoare

viaţa, o cameră plină de igrasie şi mucegai
păstrează, undeva ȋn urmă, tot griul
adunat

eu... escaladez ferestra

fără soţ...

fiecare îşi poartă muntele de disperare
fără să ştie care-i gustul libertăţii
un punct luminos pe cerul gurii
gustul suferinţei

din carne, din sânge şi din trăiri amăgitoare
croim câte o revoluţie istovitoare
ne aruncăm în valuri fără rost
şi din năvoade pierdem tot ce-a fost frumos

viaţa pare că-i frumoasă
dar în jur miroase-a sânge
moartea plânge şi suspină
când nu poate, când n-ajunge

de multe ori, nici măcar iubirea
nu mai reuşeşte s-acopere
paloarea cadaverică
ce ne descompune în lumini şi umbre

rugăminte :
nu lăsa gerul indiferenţei
să-ţi ronţăie mugurii sufletului

intrebare...

exista oare o fiinta perfecta, fara vicii?
intrebarea imi cade de pe buze cu zgomot sec
as vrea sa pot sa ma simt bine
acum ca tot am scapat de ea
dar nu-i asa.
si stiu ca de la ea mi se va trage
caderea in adanc
ma aplec
o ridic si o arunc iar
dar inutilul se opreste la picioarele mele
o lovesc
dau orbeste in ea
sangele mi se amesteca sleind noroiul
iar lacrimile in succesiunea lor
ranesc tacerea din jurul ei
intrebarea mea
asteapta…
are cineva un raspuns?

ruinare...

azi noapte te-am visat
mergeai mai greu, batraneste
si am luat curtea de la un capat la altul
la un moment dat
te-ai asezat intr-un colt la umbra
si mi-ai spus:
-uite, incepe sa te manance igrasia
si mucegaiu-ti infloreste-n pete
pacat de mandra zidire
aproape ca m-am prabusit intreband:
-si cat mai e pana…
-apoi mai baiete,
cand v-am dat puterea de a avea secrete
am facut-o ca sa-mi fiti asemeni
dar v-am si spus:
“nu e nimic ascuns care sa nu se dea pe fata” pana la urma
asa ca te rog…
ai rabdare cu mine…
nu ma ispiti…

despre disparitie si rasuflari pierdute

hai cu mine!
ai spus, pregatindu-te de plecare
iti priveam linia gatului
si tresarirea sanului
eram la unison:
doua rasuflari
doua spaime
doua taceri
primul pas in plumb turnat
urmatorul in lemn sculptat
dupa care, aripa mangaie rasuflarea lumanarii

accident poetic

aseară am rămas în pană de inspiraţie,
mi s-a oprit motorul şi m-am dezmembrat de la golurile sufleteşti
am dispărut de pe toate radarele,
undeva la limita dintre jungla spaimelor apăsătoare, sufocantă,
şi linia sinuoasa a uitării, plină de valurile lui a fost odată…
toate rimele şi visele s-au împrăştiat
pe o raza solară
îngreunând identificarea
speranţei
s-o fi prăpădit?
nu ştiu, dar dacă e adevărat că speranţa moare ultima
eu sunt decât o pată de culoare
uleioasă…
pe cerul poemelor

mâine mă voi retrage pentru revizie
iar apoi voi relua orele de zbor (ultima înregistrare…)

eclozare

în adâncul sufletului ferite de lumină
mii de ouă, mici, albicios sidefii
din care îmi ies vorbele
revărsându-se-n lume
cele mai multe sar la gât
lăsându-şi veninul în uimirea morţii
altele se-nfăşoară gâtuid bucurie celor din jur
iar cele mai multe se pierd sâsâind spaime
şi repulsie printre trăitori

veni-va o vreme
când surpa-se-va leagănul vorbelor
şi lumea va scăpa de şerpuirea veninoasă

nu te lăsa-nşelat de frumuseţea culorilor morţii
şi fereşte-ţi paşii din calea vorbelor
pline de venin

donator universal

mi-am ratacit anii printre pasi inutili
si in afara de curiozitatea ce-mi sparge ochii nu am vazut nimic
la inceput a fost cuvantul
si il primeam de oriunde ar fi venit,
fara sa-l cert, fara sa-l ravasesc cu tacerile mele
apoi am aflat ca dragostea vindeca
si in trecerea mea pansam toate ranile pamantului
si toate sparturile cerului
respirand nori negri
daca tot am strans vorbele in suflet
mi-am zis ca poate e timpul sa ma insamantez
si mi-am semanat toate cele stiute
revarsandu-mi revoltele
pana n-a mai ramas loc curat, nevorbit si neacoperit
si am vazut nimicul rasarind sub urma trecerilor
am mai vazut mustirea intunericului
si putrezirea vorbelor macinandu-se intru lauda putregaiului

si daca tot nu mai am nimic de dat
am sa ma frang, particele
si-am sa redau sangelui libertatea
lasandu-l sa-si caute cupa
impartasaniei.

despre moarte şi alte lucruri mărunte

cum e oare ca să mori? am întrebat vântu'n zori
e ca dulcea adiere ce de pe buze îţi piere
te laşi încet la pământ
şi te şopteşti în descânt:
deschide-te poartă grea ca să iasă umbra mea
amintirile să-mi ţeasă
să-mi crească iarba pe casă
în lumină să sorească
şi din ploaie să mai crească

cum e oare ca să mori? întreb noii călători
e-o continuă mişcare dintr-o zare-n altă zare
până când cazi în uitare
aici sufletul îţi plânge
dincolo lumina-ţi frânge
săruţi tot, eşti rouă-n zori
eşti potop în disperări
te îngropi în goale nopţi
şi iubire-n suflet porţi


trecător prin cenuşiu
anii un imens pustiu


în urechi mi-am prins tăceri
privesc către nicăieri
am la gat am uitările
buzele sunt şubrede
vorbele-mi sunt serbede
brăţări din ore pierdute
şi prin vene am minute
…

in afara legii

cu de la sine putere, au decis si au scos viata in afara legii
deoarece in laboratoare s-a descoperit ca se poate trai doar cu un simulacru
si-astfel au decis ca:
putem consuma fripturi de carton cu aroma de carne,
atunci cand vinul pastreaza urma acuarelelor
iar pozitiile si durata sedintelor de sex colectiv se stabilesc mai bine prin legi
ca sa nu existe abateri de la norma
tu ai voie sa respiri poluare ca sa nu le afecteze astmul lasciv
ai dreptul sa-mbratisezi cu privirea orice copac atata timp cat nu-i ranesti eticheta
iar pe iarba verde de acasa are voie sa calce numai decanul de varsta
viata asta incredibil de uscata
se sprijina pe umerii sirurilor de marionete
care mai protesteaza uneori
cerandu-si dreptul la coarda elastic
cu care pot parasi acest pod
loc ploios al suspinelor

sfasierea simularii

o colivie de aur, o stampila si cenusiu turnat din belsug
tot arsenalul necesar pentru castigarea bataliei si pentru a introna triumful mediocritatii
pe termen lung…obositor de lung…
in timp, coilivia rugineste sub spoiala de aurolac
stampila aplicata-n frunte este de fapt urma fierului inrosit
iar cenusiul de camuflaj a intrat in piele, in carne, in sange, otravind ultima idee
contaminand toate visele
toti cei care accepta experimentul si intra in joc
cad victime mediocritatii
pentru ca aceasta stare simulata zi de zi
sfarseste prin a deveni stare de fapt si mod de viata

cersetorul de elita

mi-am luat sufletul din cui (asa jerpelit cum e)
valiza cu vorbe goale
basca sub care pot sa tac
si am iesit din casa.
strada isi vede de trotuarul ei
si nu are timp de mine
asa ca las lumina sa arda
petele, urmele si rasuflarile
piata de vorbe e pustie
tarabele si-au inchis copertile
iar foile albe ratacesc
dupa o pata de cerneala
umbre trec grabite
coaja vorbelor suna sec
iar tacerea
sufla a paguba
viata asta grabita
pleaca mai departe
numarandu-si minutele
ratacite

***

îi simţi?
îi văd cum dau târcoale
se-adună râme lângă catafalc
tăcerea mă îmbracă, mă coboară
în luntrea ce mă cheamă fără glas

hoţul de cuvinte

aştept să ning,
îţi sună cunoscut?
dar vorbele îmi plouă încontinuu
din sufletul păstrat într-un cuvânt
noroiul se prelinge stins
un hohot mut
de plâns

aştept să pleci, aştept s-adormi,
cu-a-tale vorbe să mă înveşmânt
că-n sărăcia mea de verbe ştirbe
am loc doar de uitat mormânt

împodobit-am casa cu a tale vorbe
şi deschideam oricui să vadă că-i frumos
în poartă ai oprit şi m-ai certat
spunând că hoţului de nu îi tai o mână
năravul iar l-o duce la păcat
căci răutatea-n suflet i-e stăpână

voi mai ploua o amintire două

e multă ploaie-n jur ca la potop
şi punţile de-atâta aşteptare-au putrezit
suntem ca două maluri ce se caută în vad
şi ne surpăm cu-adâncă disperare

cuvintele s-au dus luate de puhoi
şi doar tăcerile mai bat domol în scoc
lumina ochilor se cerne flăcăruie
şi răsuflarea zace în noroi

trăiam cândva o spaimă şi-o arsură
şi-arsura s-a topit ca ceara-n lumânări
mai e doar spaima ce încuie poarta
şi ploaia ce ne-alungă-n depărtări

de-atâta ploaie înfloreşte mucegaiul
şi igrasia îmi vopseşte faţa-n gri
mi-s putrede tăcerile de-o ploaie
şi drumu-l rătăcesc din zi în zi

pestele (manea)

e criză şi mi-s nervii la pământ
nimic nu am şi n-am nimic mai sfânt decât pe mine
şi mă doare şi aş vrea
mai mult, mai bun, mai altceva în viaţa mea

vă dau sângele meu
la ce bun, el oricum ne aparţine
un ochi, o splină un plămân, vă dau din ce am eu mai bun
rahat, tu eşti doar sclav, şi libertatea-i doar un simulacru
nimicul te cladeşte, uitată bere în pahar, eşti acru

am să fiu peşte şi vă dau cu flit
cuvintele m-ascultă, pentru ele sunt stăpân, tătic,
le stabilesc sectoare şi le scot la produs
din lumea asta eu oricum sunt dus

„şi-au ieşit cuvintele, legănându-şi rimele
dându-şi aere de doamne, sparte-n versuri, roase-n carii
cu pomezile căzute, lângă felinare mute
nimeni nu le mai doreşte
c-astăzi Banul porunceşte

peşte mort cu rima ruginită
gândurile încă te frământă
şi-au plătit luntraşul să te treacă
peste viaţa asta ca o apă

cinci pâini şi doi peşti

îmi lăsasem capul pe piatră şi toate gândurile
curgeau săpând canale, şanţuri şi uitări în carnea rece
eram pe muntele căpăţânii şi soarele ardea nemilos toate vorbele

foamea scutură lacrima pârjolită
iar setea trage seceta din vârful rădăcinilor
moarte

vorbele se târăsc anemice
încercând să-şi obţină liniştea şi formele pierdute
prin sms-uri şi abrevieri bolnave

lăsaţi verbele să vină la mine aş fi vrut să strig
dar privirile curg într-o lălăială sterilă
târând foile albe

poemele ostenite caută scăpare
iar tastatura freamătă a schimbare şi a tipăritură
oh deşertăciune a deşertăciunilor şopteşte inima purtându-şi bătăile

am luat tăcerile şi uitările
şi-am început să le frâng şi să le împart în versuri,
în strofe şi-n rime, săturându-mă cu toată această singurătate

copilul îngropat în mine

noaptea, când cerul se-nfăşoară şi mă strânge
îl văd, cum îşi duce genunchii juliţi la gură
şi plânge cu întrebări şi tăceri

povestea lui e inutil de banală şi comună
asemeni griului zăpezii ce aleargă pe trotuare în căutarea plutirii
e povestea unei curiozităţi ce zgârmă în praful uitării

"în adâncul sufletului se cască prăpastia spaimelor noastre
acolo, pe buza ei s-a oprit şi a ascultau ecoul zilelor lăsate să cadă
şi pentru că tăcerea creştea străină de aşteptarea lui
s-a decis să caute rădăcininile
dincolo de cadere, dincolo de plutire, dincolo...
acolo unde zgomotele se sparg în tăcere

cutremure de tot felul s-au agăţat de marginile prăpăstiei
îndoielile au măcinat tăria sufletului rătăcit
şi ploaia de stele a tras cortina peste liniştea din adânc

prăpastia nu mai e prăpastie
spaimele s-au maturizat aşteptând alte vremuri
numai ochii lui mă caută noapte de noapte

necunoscut

undeva, eu, singura gaură neagră din universul uman
înhaţ totul cu nedisimulată lăcomie

visele sunt cei mai incredibili viruşi care se plimba încă în libertate
sunt bolnav, incurabil şi contagios la cel mai incredibil nivel
visele mele nu mai au loc şi dau pe afară
se lipesc de faţa omului cu toate nuanţele lor de gri
şi macină ca o igrasie strălucirea din priviri
o reverberaţie se zbate în fereastră:
eu nu stau de vorbă cu jigodiile
aşa răsună toaca sufletului
ca o cutie de rezonanţă
nimicul rezonează la nimic
şi pustiul suflă a pustiu
miros a jigodie

aş vrea să spun când plec şi unde
dar vorbele cad, zid neterminat
şi mă cuprinde a plângere
cu toate cărămizile
nesfărâmate

bonzai

viaţă,
m-ai luat din ochiul, din gura, din sufletul meu
ai aruncat sălbăticiunea şi mi-ai arătat vasul lăcuit cu fundul drept şi mic
cât o sanda din lemn de cireş rătăcită prin faldurile albului kimono
toate poveştile cu filigram de argint şi dantele de aur
le-ai topit şi mi-ai învelit rădăcinile
şi închipuirea aripilor
visele n-au ce căuta mai sus de lumina ochilor
iar cenuşiul trebuie să fie culoarea verdelui
dorinţele mele cu noduri în gât
caută pragul luminii
pierdute. sunt un
pitic bătrân, hidos şi plin de moarte
ce-aşteaptă trăznetul
cu toate că în criptă
nici aerul nu mai are miros
m-ai turnat în ceară
spunându-mi şoptit, preţul
visului de a sta
uitat
într-o vitrină aurită

pactul cu diavolul nu s-a mai semnat

inceputul am sa te las sa-l croiesti dupa chipul si asemanarea intamplarii
asa ca eu ma grabesc catre sfarsit cu venele doldora de sange
rostogolindu-ma printre zile cu rasaritul la antet

baiete, vino cu mine si-ti voi da tot ceea ce visul poate naste
asa mi-a zis si l-am crezut, era convingator
si un fin manipulator,
era un bun conlocuitor
pentru ca am uitat sa va spun ca se instalase fara jena
pe partea stanga in urechea interna
bine, bine, dar ce trebuie sa fac ?
te tai la verbe,
eu suflu-n adanc
satanice treceri: intrari si iesiri din mormant
cuvintele toate schimba-s-or la fata
nemuritor in idei pentru marunta viata
rimele toate, vulcanice focuri
zvarlite in ceruri, vor face sa fiarba
apa in scocuri
purtat in ovatii, caderi in extaz
tu viu printre morti dormind tu esti treaz

povestea, nu mai incepe cu a fost sau poate ca mai este
pentru ca scaunul m-a zvarlit pe sub mese
nu stiu ce Dumnezeu s-a intamplat
dar pactul cu diavolul nu s-a mai semnat
verbele deschise s-au cicatrizat printre cheaguri
rimele plutesc, lampioane efemeride
zumzaind pe la geamuri
pana si-a ros de ciuda penita
iar pergamentul scris fara semnatura
si-a pus rogojina-n cap si-a luat-o pe aratura

incercari

ai vazut vreun batran care sa spuna ca viata are mirosul mizeriei?
am incercat sa aflu cat de adanca e uitarea
si verbele cad retezandu-mi sirul vorbelor
am incercat sa invat ce e iubirea
dar usile se-nchid batute de vant
am incercat sa aflu cat costa un make-up
dar lacrimile spala urma pretului

plictiseala

luasem alfabetul ca pe-un set de cuburi straine
si-l insiram prin firul rosu al vorbelor
sa-mi treaca de urat:
amintiri,
balbe,
cacofonica viata,
dumicat ultimei rasuflari,
etcetera
despre restul vorbelor numai de bine
si un ultim amanunt in Final
lasa candela
sa arda mai mult decat vorbe moarte intre dinti

scapat din lumea mea

curgerea, uneori, nu are nimic spectaculos
este doar o trecere dintr-o limba vorbita intr-o limba moarta
sau ca sa spun altfel este drumul uitarii
fara poticneli

intr-o lume cenusie, culorile mor inainte de a se naste
si semnele exclamarii sunt simple borne macinate de vreme
intreaba-ma ce mai stiu din toate timpurile mele
si voi privi dezorientat si pustiu

viata nu are reguli bine stabilite
tot asa dupa cum flashul blitului se zbate-n gol
rasturnand calupuri de-ntuneric
si iertare stafidita

drumul ma poarta dintr-o curiozitate in alta
fante pline de priviri goale, sticloase
degetele ar vrea sa pipaie aerul
dar frigul patruns pana-n strafunduri tace

intr-o mare inutila
valuri anemice mor legate de ipotetice miscari
si totusi curg printre malurile maloase
cat mai departe de realitate

Ultimul dans

Doamnă cu vălul cernit,
Învaţă-mă să dansez blues.
Şi te voi dărui cu diamante, noapte.
C-o mână-ţi cuprind mijlocul eternitate
Şi tu cu mână rece mă cuprinzi
Paşii se pierd, oglinda nu mai ştie
De mă reflectă, mai poţi tu să mă aprinzi?
Mişcare sacadată şi-o lacrimă-ngheţată
Aştern pe umăru-ţi ce n-a vazut lumina, dalbă fată
Ritmul se tânguie torcându-şi paşi de pâslă
Te-am rătăcit pe râul vieţii,
Plută fără vâslă.
Sper să îţi placă vinul roşu, ieftin şi trezit
Ce-mi tulbură venele, visele-n asfinţit.
Deschide-te, în pocal umple-te
Astăzi voi bea, în sănătatea ta.
Şi vălul pictat
Doamne de l-ar lua.

Pădurea de mangrove

Trăiam la limita imposibilului.
La fiecare flux trupul meu înflorea
Ascunzând emoţii printre petalele ofilite.

Sângele-mi colora dimineţile,
Orajii tremurau, prelingând lacrimile,
Iar voalurile îţi ascundeau sideful înserării

Rădăcinile musteau aduceri aminte,
Verdele se modela căutându-te, soare
Din ramuri îmi răsăreai. Viaţă sălbatică.

cei trei paznici

Ei dragii mei, asta seara vom porni in cea mai nazdravana si greu de crezut calatorie. Da, asa este. Vom merge pe acolo pe unde omului ii este frica sa calce, pentru ca este cea mai gingasa si sensibila parte a trupului: sufletul omului. Caci atunci cand Dumnezeu a zidit omul si a suflat asupra lui ca sa-i dea viata, tot acel abur Dumnezeisc a strabatul lutul moale trezindu-l la viata si s-a cuibarit adanc in trupul omului pentru a fi cat mai greu de gasit de sagetile otravite ale vorbelor si de taisul crud al gandurilor.
Dar sa lasam vorba goala si sa plecam la drum lung ca in poveste ca din noapte mult mai este. Se spune ca demult, tare demult, pe cand lumea mai era pe cum o facuse Domnul, era un baietan care deschisese ochii singur pe lume si de cand se stia nu avea alt sprijin decat soarele diminetii si pasarile cerului, dar el era multumit si cu atat. Si umbla baietanul nostru prin lume si isi castiga hrana si straiele ajutand ba pe unul ba pe altul, la unul doua trei zile, la altul cu lunile si pe unde trecea si punea el mana sporul casei crestea si toate erau din belsug iar lumea era multumita. Dar nu toata lumea avea nevoie de ajutorul lui si multi il alungau din poarta ca pe un cersetor. Dar el nu se supara si pleca mai departe cautandu-si locul unde sa slujeasca si sa ajute.
Caci chiar daca este greu de crezut, cea mai mare bucurie a lui era sa ajute. De ce? Nu stiu, poate pentru ca iubea prea mult lumea si dorea tuturor numai bine. Si dupa cum va spuneam umbla flacaul nostru prin lume si vorbele umblau cand inainte cand in urma lui si de multe ori ramanea in cate un sat pana cand reusea sa multumeasca pe toata lumea si nu ramanea nimeni fara ajutor. Dar intr-o buna zi, pe cand trecea printr-o padure, vede intr-un luminis o casuta spoita cu rozul rasaritului cam stramtorata si cam napadita de lastaris si copaci. Cum vazu flacaul nostru una ca asta, lasa traista jos si fara a mai intreba pe nimeni scoase securea de la brau si incepu a curata a dobora la lastarii si copacii care sufocau casuta. Apoi dupa ce lasa locul ca-n palma de radeau florile la soare imprejurul casei se sui pe casa si incepu sa indrepte ce era de indreptat la acoperis. Trecuse de pranz cand isi aduse aminte de nesabuinta lui si dupa ce termina cobora cu grija de pe casa si ciocani cu sfiala la usa. Mai ciocani odata si daca vazu ca nu primeste nici un raspuns deschise usa incetisor, cu teama. Inauntru nimeni. “Pesemne ca stapanul o fi prinprejur dupa treburi. Mai bine sa dau o mana de ajutor sa se bucure deplin cand s-a intoarce” isi zise flacaul. Incepu a deretica prin odaie, aprinse focul, aduse apa proaspata si curata de la izvorul ce bolborosea in padure si din desisul padurii vazu ca se apropie de casa doua capre cu ugerele pline. Vazand ca trag langa casa, semn ca sunt de acolo, lua un vas mulse caprele caci vedea ca le chinuie preaplinul ugerelor si puse laptele la fiert. Pe cand acesta era aproape gata puse si ceaunul pe foc si tranti o mamaliga domneasca pe care o lasa apoi sa dospeasca bine pentru a nu se incruzii si isi aduse aminte de ciupercile pe care le avea in traista, culese din drum si unde nu tocmi o mancarica din ele de sa o mananci cu ochii numai. Cand totul fu gata, asternu masa si iesi pe prispa casei asteptand sa soseasca stapanul. Si fiindca tot se plictisea stand, rupse o frunza si incepu a doini de rasuna padurea. Pe cand canta el mai cu foc iata ca la marginea luminisului aparu o batranica adusa de ani si de povara ce o avea in spate. Indata sari in picioare flacaul si se repezi de o ajuta pe batrana luandu-i povara. Aceasta ridica privirea si ii multumi pentru ajutor dar cand intoarsde privirea mai sa nu recunoasca locul. Totul era luminat, casa radea in soare iar toate lemnele taiate si aranjate frumos langa casa. Si cum se uita la casa vazu si acoperisul dres ba inca si cuibul de barza din varf era dres si indreptat. Ajunsa langa casa, vazu caprele mulse si adapate ca stateau tolanite in lumina calda a soarelui si nu mai putu de bucurie. Vru sa multumeasca flacaului pentru ajutorul dat dar acesta disparuse in spatele casei cu povara batranei. Dupa ce lasa povara o pofti pe batrana sa se spele si sa pofteasca in casa caci pranzul o asteapta. Cand ajunse in casa si vazu toata ordinea si ingrijirea data mai sa lesine de bucurie. Sa lasa pe lavita si intorcandu-se spre flacaul nostru zise:
 Vai de pacatele si de batranetele mele voinice. Cum am sa-ti platesc eu tot binele si ajutorul ca n-am nici un banut cat de mic. Poate vei dori sa-ti dau o capra drept plata?
 Daca ai dori sa ma inviti la masa si sa ma omenesti as fi mai mult decat multumit matusa draga, cat despre plata, stai linistita ca nu asta doresc.
 Cum? Nu ai sa-mi ceri nimic si nu ai sa-mi iei nimic drept plata a muncii tale?
 Cine poate sa se bucure la necazul si saracia unei biete batrane. Ba inca imi pare rau ca nu te pot ajuta eu mai mult.
 Apoi sa ma ierti da tare te-as intreba flacaule, cum de ai ajuns tocmai prin pustietatile astea?
 Matusica draga, de cand ma stiu, tot singur pe lume sunt. Parinti n-am, casa n-am si de cand sunt tot cu traista-n spate si securea la brau umblu si pe unde pot ajut lumea.
 Si n-ai obosit? Nu-ti doresti sa te opresti din drum, sa te asezi undeva? Sa ai o casa, o bucata de pamant?
 Eu nu cunosc vorbe ca: nu pot, nu sunt in stare, greu de facut, imposibil, nu poate fi vorba, nu merge, fara speranta, infrangere, intoarcere. Cat despre casa si pamant, ce sa fac cu ele? Caci casa numai cu un suflet este ca ziua fara noapte si ca soarele fara luna. Cand mi-o veni sorocul, o sa caut sa ma asez si eu intr-un loc. Caci manuri am, picioare am si cu ajutorul lui Dumnezeu mi-oi croi eu casa pe masura. Si de ca sa n-o spun pe cea dreapta: inca nu s-a gasit fata care sa-mi fure inima.
 Tare mi-e teama ca nici n-ai s-o gasesti. Dupa cum te vad, tot hoinar o sa ramai.
 Cum va vrea domnul matusa, mai zise si se ridica adunand strachinile din care mancasera iar restul de mamaliga il imparti celor doua capre si pasarilor cerului.
Dupa aceea isi lua traista si securea, saruta dreapta batranei si multumi de gazduire dupa care dadu sa plece. Batrana il opri in prag si cautand in spatele hornului scoase un ciob de nestemata rosie la culoare pe i-l dadu flacaului.
 Tine ciobul acesta si nu-l scate pana vei iesi din padure. Daca te vei uita prin el vei putea vedea inima si sufletul oamenilor. La unii vei vedea ca un boboc gata sa sparga si aceia sa stii ca se vor bucura de ajutorul tau iar la altii vei vedea ca un spin sau sau ca o piatra roasa de vant. Sa te feresti de ei caci cu tot binele facut bucurie nu vei avea.
Flacaul lua ciobul si-l baga in san multumind, dupa care pleca tinand cararea. Vezi bine ca el nimerise la casa Sfintei Luni dar nici el nu se pricepu si nici ea nu dorise sa-i desluseasca acest lucru. Merse voinicul nostru ce merse si iata ca dupa doua nopti dormite pe muschiul moale si matasos al padurii, ajunse iar la un luminis unde era o casuta spoita cu albastrul cerului dar cam lasata pe-o rana de ziceai ca acum se surpa. Ca sa nu mai faca greseala de data trecuta ciocani la usa dar nimeni nu raspunse. Intra si gasi aceeasi viata simpla dar curata ca si la prima casa. Iesi afara si se apuca sa tocmeasca cele de trebuinta dupa care opintindu-se cum puti inlocui talpa casei cu alta noua, mai framanta si niste lut cu apa si lipi colturile care se cam crapasera dupa care intra in casa. Aduse apa proaspata, facu focul in vatra si puse ceaunul pentru mamaliga pe foc tocmind o mancarica din ciupercile adunate si aduna si o strachinuta cu fragi si zmeura care erau din belsug in spatele casei. Cand termina tot ceea ce era de facut iesi afara si se apuca de ingrijit marul care crestea langa casa si care cam suferea de ingrijire atenta. Pe cand se uita la coroana rotata iata ca apare din umbra padurii o batrana care semana cu cealalta dar care era totusi altfel. Baietanul o ajuta sa duca traista in care avea tot felul de buruieni si ierburi de leac dupa care adusa apa buna si proaspata pantru a se curata si dupa aceea intrara in casa. Cand vazu batrana toate cate le tocmise flacaul se aseza pe lavita si incepu sa se vaite.
 Da ce s-a intamplat matusica?
 Of, pacatele mele, cum am sa rasplatesc binele facut ca n-am nici un sfant in toata casa mea.
 Dar cine a cerut plata, matusa? Ba inca imi pare rau ca n-am putut sa te ajut mai mult. Dar daca s-ar putea m-as multumi cu un blid da mancare si cu o binecuvantare caci in rest are Dumnezeu grija sa le potriveasca pe toate.
 O copilul meu, cum de poti fi atat de darnic cu munca bratelor tale?
Ii povesti voinicul nostru toate cate le traise de cand se stia, cum umblase cu traista prin lume si ce mare bucurie avea ori de cate ori reusea sa ajute pe cineva.
 Daca toata lumea ar fi ca tine voinicule, ce bine ar fi.
 Asa ceva nu se poate matusa, caci de la inceputul lumii nu a mai existat cineva care sa aiba mintea, inima, mainile, gura mea. Nimeni dintre cei ce au trait inaintea mea, nimeni dintre cei ce traiesc acum si nimeni dintre cei ce vor trai maine nu poate sa se miste, sa mearga, sa vorbeasca si sa gandeasca exact ca si mine. Poate ca asa a dorit Dumnezeu sa fie.
 Asa este. Fiecare este unic si nimeni nu se regaseste in altul pe deplin.
Dupa ce mancara si mai povestica cate in stele, baiatul nostru isi lua ziua buna, isi lua traista in spate si dadu sa iasa pe usa. Batrana il opri si scoase din cenusar o bucata de nestemata albastra si i-o intinse spunand:
 De cate ori vei dori vei pune piatra la ochi si vei putea vedcea cugetul oamenilor. Daca vedea ceva ca cerul senin al diminetilor sa stii ca omul acela e curat la cuget dar daca vei zari ca norii pe cer sa pleci degraba caci nu-i de saga cu acel om. Caci cum spune o vorba veche: “intelepciunea este in fata omului priceput dar ochii nebunului o cauta la capatul lumii”. Mergi sanatos si Dumnezeu sa te ajute in toate cele.
Multumi flacaul nostru pentru gazduire si pentru dar, isi lua ziua buna si pleca tinand cararea din padure. Merse el ce merse si dupa doua nopti ajunse la o alta casuta muiata toata in galbenul de aur al soarelui. Batu la usa si ii deschise o batrana ca si celelalte doua.
 Sarut mana matusica.
 Buna sa-ti fie inima voinice. Da ce vant te abate prin pustietatile astea?
 Ei matusa, colind si eu lumea si de cateva zile ma tot chinui sa strabat padurea asta. Dar n-ai nevoie de o mana de voinic sa te ajute la una sau alta inainte de a pleca mai departe?
 Ba, daca te-ai indura pentru vreo trei zile sa-mi fi de ajutor tare ti-as multumi.
 Cum sa nu matusa, numai sa-mi spui despre ce este vorba ca sa stiu ce am de facut.
 Dragul matusii, as vrea sa plec pentru vreo trei zile sa-mi vad suratele pe la care ai trecut cred si tare ma necajesc caci nu stiu pe cine sa las in loc sa-mi grijeasca de gospodarie si de animalele mele dragi.
 Cum sa nu matusa. Bucuros daca pot sa fac un cat de mic bine. Ce treaba am de facut?
 Apoi copile, in fiecare dimineata trebuie sa tocmesti cazanoaiele de afara la foc potrivit, sa pui ce trebuie in ele si cand a fi gata fiertura sa o rastorni in gropnita de langa casa. Dupa care nu trebuie decatr sa bati toaca agatata in grinda casei si sa intri repede in casa caci animalele mele nu te-or cunoaste si sa nu patesti ceva. Spre seara trebuie sa faci o fiertura din buruienile pe care le am in spatele hornului si sa o duci la usa beciului din spatele casei. O lasi in fata usi si pleci. Sa nu care cumva sa deschizi usa ca mare pacat iti faci. Ce zici? Te-ncumeti?
 Da matusa, cum sa nu?
 Atunci intra in casa sa te omenesc cu ceva de-ale gurii apoi eu plec cat nu e prea tarziu.
Intrara in casa, mancara dupa care battrana ii arata ierburile din spatele hornului pentru fiertura si un ladoi langa casa din care sa tocmeasca mancarea pentru animale si cele trei cazanoaie mari in care s-o faca. Isi lua ziua buna si dupa ce-i mai aminti inca odata sa nu care cumva sa deschida usa beciului se afunda in desisul padurii.
Trebalui cat trebalui voinicul nostru pe afara, pregati cazanoaiele pentru fiertura animalelor de a doua zi si lemnele de foc, curata gropnita de langa casa si pentru ca tot se insera intra in casa si pregati fiertura din buruieni. Cand termina cu toate acestea lua ceaunul cu fiertura si-l puse in fata usii beciului. De dincolo de usa se auzeau tot felul de gemete si scancete si sughituri si cate si mai cate zgomote ca ti se furnica pielea pe tine. Asculta el ce asculta dupa care se intoarse in casa si se culca. Tot incerca sa adoarma dar forfota si gemetele din beci nu-i dadeau pace. Se suci, se rasuci si pana la urma reusi sa adoarma dar in vis vazu usa de la beci deschizandu-se si o fata fara seaman aparand in usa. Se trezi speriat si incantat de acel vis dar vazu ca nu este decat miezul noptii si se culca la loc, dar somnul nu se mai lipi de el.
Cum miji de ziua iesi afara, aprinse focurile sub cazanoaie, puse apa proaspata si incepu sa toarne din ladoi amestecatura care era acolo dar din ce lua parca nu se termina. Dupa ce termina fiertura o rasturna in gropnita de langa casa si incepu sa bata toaca. Se astepta sa vada adunandu-se cativa godaci si alte salbaticiuni din padure dar nu mica ii fu mirarea cand vazu ca se umple locul de tot felul de jivine si balauri, taratoare si cate si mai cate grozavii, de parca toate visele urate ale lumii se stransesera acolo. Parca incepu a i se strange inima putin dar isi facu curaj si se apropie de cele aratari. Incepu a le curata si a le sterge, a le scoate spinii din piele si picioare si vazu ca nici ele nu se reped la el ci stau cuminti ca niste catelandri sa le grijeasca. Aduse si niste apa proaspata si le curata ca pe niste copilasi dupa care fiecare isi lua zborul pe unde o manau treburile. Nici nu bagase de seama cand trecuse ziua si se ingriji acum si de fiertura. Dupa ce o tremina duse ceaunul la usa beciului si iarasi se auzira tot felul de gemete si scancete. Statu cat statu si asculta cu inima indoita dar teama de vorbele stapanei il facura sa intre in casa. Manca si se culca dar pe la miezul noptii iar se trezi din acelasi vis cu fata frumoasa ce-l astepta in usa beciului. “Fie ce-o fi, trebuie sa vad” isi zise si se culca la loc.
Dimineata pregati mancarea lighioanelor si iar se ingriji de ele cu grija si bagare de seama. Dintre toate, una pe jumatate caine pe jumatate balaur cu coada si aripi se lipi de el si nu mai vru sa plece. Se juca cu el ca si cu un catelandru pana ostenira. Mai aranja prin casa si pe langa cele de trebuinta si pe la amiaza cand se duse sa ia ceaunul gol iarasi auzi toate sunetele acelea din spatele usii. Vru sa deschida lacatul dar vobele batranei ii trasera mana inapoi. Nici noul lui prieten nu-l lasa ci tot tragea de el sa plece. Se suci se invarti dar orisice facea tot la usa beciului ajungea. Cu inima cat un purice si batand sa-i sparga pieptul scoase din san ciobul de nestemata rosie si-l puse la ochi. Ca prin ceata, zari in spatele usii un boboc ce sta sa sparga in floare iar de jur imprejur o viermuiala de spini din care incepeau sa rasara frunzulite. Scoase si ciobul albastru si prin el vazu o forma albastra ca cerul senin al diminetii si o multime de norisori mici care mai inchisi care mai deschisi la culoare. “Poate o fi un suflet cinstit acolo si cine stie cine il chinuie”. “Poate ca si-a ispasit pedeapsa si merita sa fie eliberat?”, “fie ce-o fi!” isi zise flacaul nostru, “mai bine mor decat sa traiesc cu cugetul incarcat”.
Lua securea si cu o miscare reteza inelele groase care tineau lacatul. “Acum asta e, nu mai pot da inapoi” zise si deschise usa putintel. Inauntru o intunecime ca de iad. Mai deschise putintel si odata se simti azvarlit la o parte de usa ce se deschise larg si pe ea incepura sa iasa tot felul de forme ca de abur care mai de care mai urata si mai grozava. Isi dadu seama de greseala facuta dar acum era prea tarziu si se intreba si el cum de incapusera atatea belele in beciul acela neguros. Cand se terminara si apuca sa se ridice flacaul nostru de jos, vazu in pragul usii fata cea frumoasa din vis care statea fara sa se miste ci doar rasufla usurel. Baiatul se apropia si o atinse dar ea statea ca moarta. Atunci fara a sti ce face, se apleca si ii fura o sarutare temuta si grabita de nici el nu stia ce se intampla. Fata incepu sa rasufle mai iute si deschise ochi. Cand vazu usa beciului larg deschisa si pe baietan langa ea odata se inmuie sa daca nu ar fi fost el sa o prinda s-ar fi pravalit la pamant. Sprijinita reusi sa iasa din beci, se aseza pe iarba si incepu sa planga usurel. Orisicat incerca sa afle baiatul cate ceva ea nu scotea nici un sunet ci doar plangea lasand lacrimile mari sa-i spele obrajii. La un timp cand se mai ostoi din plans se intinse usurel si-l saruta cu durere, un sarut lung si trist. Lacrimile se amestecara cu buzele lor lasand toata durerea inchisa in ele.
 Se vede treaba ca asa ne-a fost dat sa ispasim. Caci bine a zis cine a zis ca “in tigaie se dovedeste argintul, in cuptor se dovedeste aurul dar cel care incearca si dovedeste inimile oamenilor este numai Bunul Dumneze”. Faca-se voia lui.
Dupa care se ridica usurel si se prefacu intr-un abur ce se imprastie ratacit de vantul molatec. In urma ei se mai auzi ca un suspin: “Daca doresti sa ma mai vezi trebuie sa ma cauti tocmai la Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor”. Baiatul nostru ramase ca pierit si nu mai stia ce sa zica si ce sa creada. Se ridica cu greu si intra in casa. Mii de ganduri se roteau si se buluceau in mintea sa: cine? ce? cum? de unde? de ce? care era vine? unde gresise? de ce nu o ascultase pe batrana? ce nenoroc il impinsese de la spate? si cate si mai cate. Se aseza pe lavita si incepu a ofta si parca, parca i-ar fi venit sa planga. Se culca cu teama, cu neliniste, cu frica, cu spaima, cu tot felul de ganduri si trairi pe care nu le mai avusese pana atunci iar cainele balaur dormi cu el langa pat. Dimineata pregati focurile, facu fiertura si o rasturna in gropnita dupa care incepu sa bata toaca. Se stransera toate lighioanele dar nici ele nu mai erau ca inainte. Le mangaie, le ingriji dar degeaba. Singur catelandrul stratea si se tot gudura pe langa el incercand sa-l mai aline.
Se suci se invarti dar acum nu-si mai gasea locul. Se duse iar la beci uitandu-se doar, doar o mai zari ceva. Se intoarse in casa dar nu-i dadea mana sa faca nimic. Nu putea scapa de vorbele batranei si de suspinele si lacrimile fetei. Dar iata ca spre seara, la marginea luminisului se arata batrana. Nici vesela, nici trista ci doar cu o unda de ingrijorare pe fata. Ajunsa langa casa il vazu pe flacau razemand peretele.
 Ei fatul meu, se vede treaba ca orice lucru isi are fagasul sau. Rau ai facut ca nu m-ai ascultat.
 Sa ma ierti daca se poate, ca nu stiu ce a fost in mintea mea.
 Bag seama ca nu te-ai speriat de animalele mele, zise aratand spre cainele balaur.
 De ele nu matusa, dar s-a strans pielea mine cand am deschi usa beciului si au navalit toate aratarile celea afara. Ce era cu ele?
 Apoi trebuie sa-ti spun toata povestea ca sa te poti lamuri.
“Dupa ce a zidit Dumnezeu lumea si toate cate sunt pe pamant, necuratul a zis ca nu se poate sa fie totul bine si a zamislit si el toate rautatile inchipuite si le-a dat drumul pe pamant sa-l cutreiere si sa faca rau. Daca pana atunci toate mergeau bine si erau in buna randuiala dupa aceea s-au raspandit in lume toate relele: frica, ura, razbunarea, lacomia, mandria, mania, ingamfarea, fudulia, gelozia, boalele rele, indiferenta, nehotararea, indoiala, neglijenta, hotia, lenea, ingrijorarea, incruntarea, amanarea, slabiciunea, indolenta, enervarea, descurajarea, pesimismul si cate si mai cate. Cand a vazut Domnul Dumnezeu toate astea a plesnit din biciul de foc al dreptatii si le-a adunat pe toate relele din lume si le-a inghesuit intr-o borta din strafundul pamantului. Cand a vazut necuratul s-a dus cu prefacatorie in fata Domnului si l-a intrebat de ce s-a suparat si i-a adunat toti copii lui si i-a inchis in strafund de pamant?
Dumnezeu i-a spus atunci necuratului ca ii sloboade copii la lumina zilei dar sa nu care cumva sa apropie de suflet de om ca-i prapad. Dupa ce s-a jurat necuratul ca asa va fi, Dumnezeu a desfacut portile tainitei si pe toate relele celea le-a lasat slobode. Si cum s-au vazut libere s-au cuibarit in sufletele bietelor dobitoace. Dar trecura anii cu sutele si toate relele celea cuibarite in sufletele dobitoacelor nu aveau nici o multumire. Intr-una din zile, una a calcat intelegerea si s-a incolacit pe sufletul unui om. Atat de bine s-a simtit ca si-a chemat toate suratele si le-a povestit ce casa buna a gasit ea. Atunci toate relele au lasat juramantul facut si s-au napustit toate in suflet si-n minte de om. Atat de bine se simteau incat in curand rar mai era un om care sa nu fie atins de vreuna din rele.
Ajungand la urechile Domnului toata suferinta si rautatea care sugruma sufletele oamenilor s-a maniat atat de tare ca toate cate le-a zidit s-au zguduit din temelii. Dupa ce S-a mustrat pentru increderea pe care a avut-o in vorba nedreapta a necuratului a poruncit porunca mare catre toate cetele ingeresti sa porneasca pe pamant si sa-l cutreiere in lung si-n lat ca sa caute si sa adune toate relele si spurcaciunile si sa le zvarle pe toate intr-un beci. Tot atunci dadu porunca sa se caute cea mai curata copila de pe tot cuprinsul pamantului. Dupa ce a fost zidit beciul si inconjurat cu Duhul Sfant ca nici o spurcaciune sa nu mai poata scapa, au inceput cetele de inberi sa strabata pamantul si tot ce gaseau strangeau in desagi pe care le desertau la gura beciului. Dar cu toate acestea multe suflete ramaneau chinuite si sugrumate de stransoarea acestor spurcaciuni.
Cand a vazut necuratul ca-i sunt adunate odraslele s-a infatisat Domnului cerand dreptate. Dumnezeu ii spuse atunci ca dreptatea a avut-o pana cand au calcat juramantul si s-au incolacit pe sufletele oamenilor. Atunci necuratul a intrebat ce vor manca copilasii lui dragi inchisi in beciul acela iar Dumnezeu i-a spus ca vor avea cea mai dulce hrana pe care si-ar fi putut-o dori, suflet curat de fecioara. Vazand ca nu are spor necuratul a plecat dar nu prea departe jurand ca tot isi va scapa odraslele din mana Domnului prin vreun siretlic.
Si iata cu Bunul Dumnezeu a luat-o pe cea mai curata fecioara de pe pamant care nu era alta decat Credinta si a intarit-o cu Duh dupa care i-a spus ca datoria ei este de a imbuna si a indrepta toate relele zamislite de necuratul, iar cand ii va veni sorocul va iesi si va avea de sot pe cel mai bun fecior de pe pamant, pe Entheos, adica Entuziasmul. Asa ca a inchis-o in beci impreuna cu toate spurcaciunile acelea. Si cum au simtit dihaniile celea suflet curat odata s-au napustit toate si au inceput a smulge bucati din sufletul si din trupul fetei. Dar din ce mancau de aia se stafideau si se micsorau caci tot trupul fetei era sfant si fiecare dumicat insemna indreptare. Si toata rautatea se usca si cadea. De aceea odata la luna trebuia sa intru in beci, sa adun toata acea drojdie si zgura pe care o puneam in ladoi si faceam fiertura pentru animalele mele astfel ca nici urma de spurcaciune sa nu mai ramana. Si in fiecare seara trebuia fac fiertura aceea din ierburi de leac, fermecate si aburul fierturii hranea si ingrijea copila, o intarea si o intrupa la loc. Mai erau sapte zile pana cand tot chinul ei ar fi luat sfarsit caci cele rautati se cumintisera in mare parte si se subtiasera.
 Ce-am facut? Ce-am facut?
 Se vede treaba ca necuratul nu a stat cu mainile in san. Dar are Dumnezeu grija de toate cele.
 Deci dumneata matusa esti…..
 Da, eu sunt Sfanta Vineri iar celelalte doua batrane din padure sunt suratele mele Sfanta Luni si Sfanta Miercuri si rostul nostru era sa grijim beciul si sa-l aparam de tarcoalele necuratului.
 Ei matusa, matusa, atata timp cat soarele nu-si poate schimba mersul sa rasara de unde apune, atata timp cat nu pot sa aduc inapoi ziua de ieri si nici nu pot sa ma intorc in anii copilariei, atata timp cat nu mai pot intoarce vorbele odata scapate dintre buzele mele, voi ingropa ziua de ieri si nu ma voi gandi la cea de maine ci voi trai ziua de azi in toata maretia si splendoarea ei. Voi trai aceasta zi ca si cand ar fi ultima si voi astepta ca dupa ploaie sa apara curcubeul si pentru mine.
 Drept ai grait voinice numai ca zbuciumul tau nu va fi nici usor si nici scurt.
 Daca asa a fost scrisб asa trebuia sa se intample. Caci Dumnezeu le stie si le potriveste pe toate. Dumnezeu nu face lucruri inutile.
 Numai cu Credinta poti avea fericirea pe acest pamant.
 Stiu dar mi-a spus ca daca vreau s-o mai vad trebuie s-o caut la Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor.
 Stiu si nu-ti va fi usor s-o gasesti.
 Deci….
 Da, nu pot, n-am voie sa-ti deslusesc mai mult. Singur trebuie sa gasesti calea. Si cu cat vei dobora mai multe rele din cele scapate cu atat va fi mai scurt drumul. Cu cele doua cioburi primite vei vedea sufletele chinuite si va trebui sa te lupti cu relele cuibarite si sa le dovedesti. Acolo unde puterile tale curate nu vor putea izbandi vei avea de ajutor crenguta asta de salcie care va sugruma si va termina orice spurcaciune. Si ca sa nu fi chiar singur in drumurile tale vei avea de calauza si ajutor chiar catelandrul care s-a lipit de tine si care nu-i altul decat Dorinta. Acum mergi cu Dumnezeu si cauta sa tii calea dreapta ca si pana acum.
 Sarut mana matusa, multumesc de tot ajutorul si de toate sfaturile date.
 Inca odata iti spun ca vei avea multe incercari si drumul nu va fi usor dar cu Dorinta si rabdare vei reusi sa nu-ti pierzi Credinta.
Saruta dreapta batranei, isi lua ziua buna si pleca flacaul nostru cautand sa-si stapaneasca suspinele ce-i strangeau gatul. Merse el ce merse caci acum nu mai tinea socoteala zilelelor si ajunse de iesi din padurea fermecata. Ajunse iar prin locuri cu oameni si prin tot locul unde zarea cate o belea sau o holera din cele scapate se lua la tranta cu ea si nu se lasa pana nu o dovedea. Si daca pana atunci oamenii pe care ii ajuta erau multumiti si se bucurau de sporul casei, acum toti oamenii pe unde trecea ramaneau curati si se simteau de parca s-ar fi luptat cu muntii. Caci acum toti vedeau cat de mult inseamna dorinta si entuziasmul.
Ca sa nu le tot scoata din san, flacaul nostru isi puse cele doua cioburi de nestemate, cate unul la fiecare ochi si acestea se lipira ca si cand ar fi fost de acolo. Toti oamenii se minunau vazandu-l pe flacaul cu un ochi de un fel si ce celalat de alt fel dar toti ramaneau uimiti abia dupa ce pleca catre alte zari caci in urma lui ramanea spor si oamenii erau usurati si cu sufletul curat. Treceau zilele si relele si peste tot pe unde il duceau pasii intreba pe oricine vedea despre Manastirea-ntr-un picior, ca un abur de usor, ce se-ascunde intr-un nor dar nimeni nu stia a-i spune. Singura bucurie si multumire pe care o avea era ca in urma lui ramaneau locurile curate, fara urma de rele si suparare, si tot omul avea spor si nu era cu patulul gol.
Dar iata ca tot cutreierand prin lume si curatind-o de rele si spurcaciuni a ajuns vorba despre el si la urechile necuratului. Acesta tare s-a mai maniat cand a aflat ca un simplu om a ajuns sa curete lumea si sa-i distruga dragele lui creaturi. Atunci s-a hotarat sa-l piarda ca sa nu se mai auda de el. A luat necuratul infatisarea unui balaur si i-a iesit in cale flacaului nostru dar acesta avand Dorinta alaturi nu s-a sfiit sa-l infrunte. A scos securea pe care o purta la brau si s-a luptat pe viata si pe moarte. Vazand prin cele doua nestemate cata rautate se afla in fata sa a scos atunci crenguta de salcie si aceasta indata a inceput a se rasuci si a se strange impresurand balaurul. Cand a vazut necuratul ca nu-i de gluma cu flacaul si cata putere are asupra lui a plecat blestemandu-l sa nu-si gaseasca odihna toata viata si sa cutreiere pamantul in lung si-n lat pana la judecata Domnului.
Voinicul nostru nu lua in seama vorbele auzite ci pleca mai departe prin lume ajutand orice om sa-si faca rostul si sa-si aline sufletul. Dar iata ca intr-o zi, pe cand se afla la poalele unui munte zari o batranica ce se chinuia cu o legatura de uscaturi. Lasa poteca si se abatu pentru a o ajuta. Aceasta aproape ca nu mai putea sa rasufle sub povara. Flacaul nostru lua povara si fara a mai intreba porni pe urmele batranei. Aceasta lua o poteca ce se straduia sa pastreze coasta muntelui si mersera ei, mersera si trecura prin paduri dese de brazi, lasara padurile in urma si treceau acum prin finete scaldate de lumina molateca a soarelui. Iarba inalta si matasoasa se unduia sub adierea slaba a vantului. Cerul prinse a se schimba si cu tot soarele incepura sa apara nori pufosi si albi. Mergea batrana si tot mergea si parca acum era mai tanara si mai in putere ca la inceput. Si mergea batrana si flacaul dupa ea. Acum poteca se strecura pe langa un perete gol de stanca, neted si lucios ca ghiata. Nu ca i-ar fi fost teama dar uitandu-se in stanga sa vazu haul necuprins si astupat pe ici pe colo de norii pufosi. Tot uitandu-se el la haul ce-l pandea nu baga de seama ca acum era singur. Cand isi indrepta ochi vazu ca batrana nu mai este inaintea lui ci numai Dorinta care se stracura pe poteca ingusta. “Poate ca a luat-o mai repede si am pierdut-o dupa vreun ocolis al potecii. Oricum nu are unde sa fie dacat inainte, caci nici in spate n-am lasat-o si nici in hau nu s-a prabusit”. Si urca flacaul nostru si poteca se subtia tot mai mult caci numai cu greu mai gasea sprijin picioarelor. Si parca si povara era tot mai grea. Dar flacaul nostru nu se opri ci isi continua drumul calcand cu bagare de seama. Cand deodata vazu cu surprindere ca poteca se sfarseste intr-un povarnis plin de bolovani si grohotis. Ici colo cate un fir de iarba mai strajuia acea pustietate. Se stradui voinicul nostru si urca cu bagare de seama ca sa nu porneasca toate acele pietre si curand ajunse tocmai in varful muntelui care era ca o tipsie plina de verdeata moale si matasoasa a ierbii de smarald si ici colo cate o floare rosie se ascundea sfioasa. Soarele tocmai se pregatea sa se culce si cu ultimile raze lumina ceea ce nimeni nu mai vazuse pana atunci: din pamant se ridica la cer un fuior de fum de tamaie si drept in crestetul cerului se afla o mandrete de manastire toata poleita cu aurul curat al soarelui. Atunci flacaul nostru cazu in genunchi si zise printre lacrimi de bucurie: “cautat-am pe Domnul si m-a auzit si de toate necazurile mele m-a izbavit”. Ca prin minune toate uscaturile pe care le carase in spate se randuira si facura o scara ce ducea tocmai sus la poarta manastirii. Flacaul nostru incepu sa urce se de ce urca era tot mai usor si mai impacat. Ajunse la poarta mnastirii si aceasta se deschise singura iar in curte nu se afla decat madra lui, fata din beci ce era ingenunchiata si ridica rugi Domnului. Atunci se apropie flacaul nostru usurel si se lasa si el in genunchi alaturi. Dupa ce terminara ruga, ca la un semn, amandoi se ridicara si abia atunci fata baga de seama ca nu este singura. Daca nu era flacaul nostru s-o sprijine ar fi cazut ca secerata.
Amandoi plecara si incepura sa coboare treptele usurel si in urma lor acestea se prefaceau in porumbei albi si isi luau zborul ducand pana departe veste gasirii sau a regasirii celor doua suflete daruite. Cand ajunsera iar pe crestetul muntelui in fata lor era chiar batrana pe care o ajutase voinicul nostru. Amandoi cazura in genunchi si baiatul spuse:
 Trecand prin izbanda asupra relelor si prin disperarea neputintei ce ma strangea uneori, trecand prin clipe de iubire si prin chinuri cumplite, prin clipe de bucurie si prin valuri de durere, mi-am aprins intotdeauna flacara credintei in inima cu o rugaciune si ea m-a calauzit prin ceata indoielii ce ma mai impresura cateodata. Numai cu ajutorul Lui am izbandit si am ajuns la acest liman. Cum pot sa multumesc, iubita si preasfanta Maica?
 Ei copii mei, daca voi credeti ca zbuciumul si chinul vostru a luat sfarsit va inselati. Caci daca iti mai aduci aminte, cand te-ai luptat cu necuratul si l-ai alungat acesta te-a blestemat sa nu-ti gasesti odihna toata viata si sa cutreieri pamantul in lung si-n lat pana la judecata Domnului.
 Asa este. Ce se va intampla acum?
 Ceea ce a randuit Dumnezeu bunul, caci nici el nu poate dezlega toate blestemele necuratului. Voi veti locui aici in acest loc uitat de rele dar la fiecare nastere si inviere trebuie sa coborati in lume ca sa aduceti pacea si fericirea oamenilor si sa nu-i lasati sa-i cuprinda si sa-i sfarme cu totul relele baloasele. Si veti fi printre oameni, toti trei: Dorinta, Credinta si Entuziasmul si orisiunde veti gasi fie si o samanta mica de rautate va trebui s-o starpiti ca sa se uite numele ei. Si an de an, pana la judecata Bunului, veti cobora printre oameni si le veti face viata usoara, redandu-se dorinta de a lupta, credinta in cel de sus si in puterea lor si puterea entuziasmului de a dobora toate piedicile. Si nu veti avea odihna pentru ca nici relele nu au odihna si va veti lupta cu ele pana cand toti oameni se vor lecui si vor uita chiar si numele lor.
Atata spuse batrana si pe data se preschimba intr-o mare de lumina si pace si se ridica la cer ducand cu ea si fuiorul de tamaie care tinea manastirea-ntr-un picior ca un abur de usor ce se-ascunde intr-un nor. Si de atunci cei trei traiesc fericiti pe muntele lor inconjurati de norii credintei si dorintei de bine si de fiecare data la nasterea si invierea Bunului si Sfantului ei coboara pe pamant pribegind din loc in loc si pe orisiunde trec lasa lumea curata si vindecata de rele. Si daca cumva intr-o dimineata de iarna veti vedea pe sticla ferestrei cateva lacrimi de gheata sa stiti ca au trecut si pe la voi si au plans de bucurie caci au gasit un camin curat si lipsiti de rele si belele. Si daca uneori in suflet veti simti dorinta de a face bine tot ceea ce faceti si credinta in Dumnezeu si in voi insiva o simtiti crescand, sa stiti ca sufletul vostru a fost vizitat de cei trei paznici ai lumii, paznici care nu fac altceva decat sa lupte cu toate relele din lume ce au napadit si a-au cuibarit in suflete curate. Bucurati-va cand reusiti sa faceti un bine cuiva si dati astfel o mana de ajutor celor trei paznici, caci nu este bucurie si placere mai mare ca atunci cand reusiti sa redati cuiva dorinta, credinta si entuziasmul. Si daca nu s-a sfarsit inca lumea sa stiti ca cei trei paznici mai colinda inca. Si eu incalecat pe dorinta si v-am povestit cu credinta, si daca veti mai dori poate ca ne vom mai intalni. Cand va mai fi o noapte geroasa, la lumina focului din vatra am ma intorc cu traista plina si vom depana firul altei povesti. Pana atunci nu va spun decat noapte buna, somn usor, sa cresti mare puisor.

fulguiri

astazi trompeti-mi suna iarasi desteptarea
si ma trezesc sa vad ca-s mort de prea mult timp
mi-e calda gura de o-injuratura
dar mortii nu am timp sa-i mai ajung

pornita-i defilarea si-n tribune
sunt masti boite ce-si asteapta-onorul
mai moarte decat moartea nu-mi vad ceasul
iar ca nemernic eu mi-am dat obolul

azi ma opresc la doua strofe insipide
si las tacerea sa ma treaca pragul sfant
credeam ca daca sufletu-mi sterge pacate
pot sa-l inalt ca flamura in vant

ce vinzi baiete?
si raspuns nu am avut
ma duc sa mor in aspra-mi vizuina
caci viitorul l-am jucat la banca de-mprumut

drumuri...

nu-ti fie teama,
drumul inca n-a mancat
decat tacute urme

lasati-l sa plece, sa-si vada de drum
nu-l tineti cu vorbele voastre dospite

e cartea nescrisa, in limba fugara
ce-asteapta stinghera la capat de drum
trecuta-i visarea ce-n ceata se pierde
iar drumul ma-mpinge-n uitare si fum

pornesc mai departe caci n-am statu-n fire
si-s frunza uscata purtata de vant
din mine se scurg cuvinte si semne
ce-n tristul noroi se sparg rand pe rand

pustiu este drumul si ceata pustie
un suflet ar vrea ca sa-si faca culcus
nimicul din fata ma toaca-ntre clipe
si golul il umple cu ce e de spus

in spate doar vantul rastoarna cuvinte
si verbul il scoate cu tot cu pamant
penita e moarta s-a rupt si creionul
si zace a cruce far de mormant

fiul ploii şi nălucile

nori negri trag cerul prin colbul de zgură
şi carnea tresaltă sub ură de şfichi
„la moarte! la moarte! să piară mişelul
ce vise şi doruri în noapte-a ucis

mi-e sângele crustă pe vârf de peniţă
şi doruri şi vise in vene le-am scris
tăcerile-s toate tăiate în piatră
şi lumile mele trăiesc a lor vis

în vârful turbării săpatu-mi-au groapă
şi vorbele lor mi-atârnă-ndestul
iar groapa cu ură şi pleavă mi-or umple-o
ş-oi fi rădăcină muşcată de vânt

o vorbă s-abate şi ochiul mi-l smulge
o alta mă sparge şi altele vin
tăcerile-mi curg din rană deschisă
şi râsul lor arde, în carne-a venin

o lume nebună ce calcă-n picioare
artere şi vene şi pietre ce-n vis
mai poartă-n uitare cetatea ce-n mine
de viaţă şi moarte tăcând s-a dezis

ana

îi vorbeam încet, trecându-mă prin sita liniştii
şi ea se potolea din goana-i speriată
lăsându-mă s-o dezmierd
cu valuri de tăcere
cugetele se zbat la marginea patului
voind să-şi ia zborul
şi ea cade, dintr-o sincopă în alta
în uitare
ochii mei, piroane vii
îi ţintuie zbaterile molcome
iar mâinile mele descântă piatra
în leagănu-i de mortar
scriind curba către înalt
zidul creşte-n carne
desparte un mine de alt mine
alergându-mă, năvalnic în lume
până la vadul trecerilor
iar undeva în urmă
închisă-ntre pietre
inima încă mai bate

lasa-ma sa te sarut…

“sarutul din interiorul mortii
sau cum sa-mbraci tristetea-n haine de lumina”

cu masca vietii strans lipita pe figura
ma prafaceam ca deschid gura ca sa-mi strig tacerea
stiam ca mint caci gustul mastii se lipea de buze
si-n brate ma strangeam ca s-o cuprind

(aseptic stadiu, ma ridic in lume
si cer: halat, manusi si masca de lumina
voi opera tumoarea visului ce creste-n mine
si voi uita iertarea fara vina)

sunt tu cand ma imbrac cu tine
si buzele in palma le strivesc
sarut si aerul pe care-l sufli
si ma retrag din trupu-ti omenesc

închinare

lasă-mă să te sărut mână pentru că încă te bucuri să-mi scrii cuvintele
lasă-mă să-ţi mulţumesc suflete pentru că te străduieşti să mă-mpărtăşeşti
lasă-mă să te preamăresc cugete pentru că-mi zămisleşti cuvinte pline de vână
lăsaţi-mă voi vorbe să mă smeresc pentru că împreună ieşim în lume
blestemele mă-apasă
căci vorbele mi se scurg printre degete
pierzându-se în sfâşierea tăcutelor deşerturi

început

se lăcomise...şi nu era nici prima şi nici ultima oară. crezuse că foamea era aceeaşi, fantomă ce-i bântuise copilăria trăgându-l de păr şi lipindu-l cu nasul îngheţat de vitrinele luminoase...dâre de lumină cădeau leşinate înaintea lui făcându-l să se oprească cu teamă parcă să nu murdărească paloarea ce strălucea pe fundalul noroios...
străzile îşi întindeau anevoie machiajul pe obrajii decoloraţi...
îşi scutură capul alungand veninul trecutului şi senzaţia de greaţă ce se dizolva în salivă odată cu gustul de preaplin...

de taină

dintre toate lucrurile care mi s-au întâmplat
întâlnirea cu ea a fost crucială
m-a luat de suflet şi m-a lăsat s-o cunosc
fără să mă sperie
era cea mai bună prietenă,
aşa am reusit s-o cunosc destul de bine
ei îi povesteam toate spaimele
şi toate aşteptările
ea mă purta cu gândul departe
mai departe decât orice alt departe închipuit
iar când osteneam, ne opream
şi-mpreună, decojeam viaţa
de toate tăcutele
şi toate nefăcutele
devenisem nedespărţiţi
şi niciodată nu trăiam aşteptări
eu şi prietena mea,
Moartea

despre lacoma si trufasa viata…

ne-a aruncat pe sinele ce calaresc
traverse contorsionate-n spaime
si ne-a lasat s-alunecam la nesfarsit
suntem doar trenuri de mare viteza
tragand un sir de vise infinit…

***

am aruncat prietenia odata cu apa
in care am tot clatit iluzii

***

tacerile se auzeau pana departe
ca racnetele viscolului in pustie

***

va las lumea ne avuta
in cuvinte s-o turnati

***

noi suntem parte din intreg
si-acesta curge a clepsidra sparta
secunda e cazuta, pumnalul adanc-infipt
mai scrie litere in cenusie pata

***

caderea in genuni e inceputul zborului spre-nalt

***
ma las sedus de legi gramaticale
si ma trezesc buimac dupa betia de cuvinte
fluidele se-alearga-n spatii siderale
si noi suntem simple canale colectoare

***

arunca-te catre inalt
si arzi cum numai Icar a stiut a face

***

am redus sirul vorbelor pana la disparitie
am inchis ochii lasand lumea sa-si de drum
si m-am impietrit in taceri
cocon lipsit de tumultul vietii...

"moarte vina si m-alina
lacrimi din potir ti-oi bea
luntrea geme si suspina
chircita in urma mea
cerul curge intre maluri
purtand departarile
si-mi spala picioarele
luand supararile.."

maestrul de ceremonie

o vezi concentrata, maiestuoasa si-nvaluita-n taceri solemne
miscari ample, desprinse din faldurile kimonoului
pregatind cu atentie pulberea fiecarei zile

Moartea, nu tine cont de nimic,
ea pregateste si ofera fiecaruia o ceasca de viata
si te lasa sa admiri culoarea zilei oferite
aroma,linia si gratia

sunt momente si persoane care se bucura din plin de atentia ei
lor le decopera tainele apusului si le spala amintirile
clatindu-le intr-o ultima rasuflare grabita

m-a luat sub aripa ei ocrotitoare
si-n tacere a-nceput sa-mi arate toate ustensilele
si toate ingredientele folosite
pregatindu-ma, pregatindu-se
si a venit ziua
cand cu degete tremurande
am oferit prima ceasca

foame…

satulul nu crede flamandului…

literele se culca de-a dreapta cuvintelor si-astepta
de-atata jale foile se rup din cotor smulgandu-si colturile
si se arunca-n varful penitei

ochii mei cad adulmecand imaginare urme
acolo unde noroiul face crusta sarata
putin adusa de spate

buze uscate bat aerul si cad rapuse
stoluri, vorbele se ridica si pleaca fara sa mai astepte
iar nimicurile zac pe la colturi, zgura alba

mi-e foame…
imaginile nu mai au gust,
cuvintele putrezesc
iar actiunea se topeste sub efectul incalzirii globale
o mana prefira nisipul fara noima
roua condenseaza
pe retina,
amintirile se preling
aruncand pe obrajii uscati
carenele orbitelor
printre clipiri
ostenite

de partea cealalta a oglinzii…
ma privesti,
atat de neincrezator…

amintire tablou

si a fost o noua zi si apele se desparteau de uscat precum literele in cuvinte
si cuvintele luau culorile celor vazute sau nevazute, se imbracau cu ele si capatau miez si greutate
si-atunci daca ai vazut ca este bine ai lasat noaptea sa limpezeasca gandurile dintre cuvinte
si a fost o noua zi iar cuvintele se trudeau sa-mi dea contur
intrupandu-ma de la prima suflare pana la ultimul gand
si daca m-ai vazut intrupat
m-ai lasat sa stapanesc peste toate literele
si verbul se arata dornic sa faca totul
cu numele si cuvintele ce izvorau din preaplinul meu
dar pentru ca toate erau prea mici si nu te puteau cuprinde
te-ai retras dintre cuvinte si din toate gandurile
limpezind cugetele cu suflul tau
ca-n timpurile de-nceput
cuvintele seci, se zbat
intre dorinta si neputinta
caci ele nu mai au puterea de-a te cuprinde
si-n revarsarea lor cuprind malurile buzelor cu urmele disperarii
pana la epuizarea ultimei litere
si-am coborat noapte
si-am rasarit zi
iar cuvintele preschimbate-n stalpi de sare
visau la carnea lacrimilor

nu-i trebuie nume

legatura dintre apa si foc
sunt eu
iar drumul este intunecat, insingurat si-anevois

e greu de unul singur
si-aseara mi-am adus aminte ca nu am mai vorbit de mult
m-am uitat jur imprejur dar nu te-am zarit
in spatele pleoapelor acolo unde mai ascund cate ceva nu erai
prin camarile inimii m-am uitat dar n-am vazut decat resturi mucegaite
m-am uitat in adancul sufletului dar vantul cel rece culca la pamant toate simtamintele
Te-am cautat printre cuvinte
dar n-am dat decat de litere seci si uscate
voiam sa plang dar secasem cu totul
sunt...
eu

…si orb am fost pana acum…

jocul de-a moartea

nu trebuie sa-ti fie mila!
asta citeam oriunde imi aruncam ochii, nehotarati in lumina lor ostenita…
te-ai apropiat, m-ai luat de mana si m-ai condus pana la stanca ce se pregatea sa ma-mbratiseze
cu lantul uitarii si-al iubirii.
stiai ca te cred, ca te urmez, ca te doresc…
mainile mele, eliberate de toate spaimele s-au lasat prinse in joc, abandonandu-ma lanturilor
ti-ai luat la revedere, mi-ai sarutat umbra ochilor si tremurul buzelor si-ai plecat
(pentru a nu vedea moartea si invierea ca ritual)
facand loc ghiarelor si ciocului ce scormonesc, ciugulind fara oprire tot ce se naste in numele tau
cuvintele toate si literele lor dispar sfasiate, sfartecate, risipite
somnul mortii ma-nvaluie, sustinandu-ma
pana la plangerea noptii cand visele vin si repara toata sfasierea si toata risipirea
iar cuvintele mele capata iarasi miez si greutate
literele freamata nerabdatoare in asteptarea zorilor
cand aceleasi gheare si acelasi cioc
ma vor gasi si isi vor relua jocul de-a moartea
paginile ravasite privesc uimite aceasta inutila jertfa
si-mbatranesc ofilindu-se
a toamna

din trecerea acului prin urechea camilei

singur, de cele mai multe ori scriu singur, acasa, sub masa
pentru ca tremurul nervos sa nu sperie pe nimeni din familie
numai asa pot sta cu ochii mijiti catre gaura din mijlocul literei o
acolo unde se inghesuie toate ideile muscandu-si literele
pana la tusul uscat al violului

cateodata deschid o sticla de cerneala si beau cat trei stilouri
pentru c-am inteles ca asa este mai elegant, cu rezervorul plin si penita stralucitoare
sa cada literele grele pana in subsolul paginii, acolo unde sunt mici note larmuritoare
notate cu asterisc la inceput pentru ca cifrele s-au oprit pe baricade in colonate

refren:
arunc-o pe masa, pe tava cu gauri
sa curga din ochiuri cerneluri viol
satanice focuri vor linge-mpreuna
o ora din noapte ce cade-n noroi

refrenul se repeta o singura data pentru a intari imaginea de noblete
pe care o deseneaza degetele moarte pe crusta uscata
stiloul a uitat sa mai scartaie ritmul in pasi de tonomat si literele isi fac bocceluta
pregatindu-se de marea deportare,
dincolo de tot ce-a fost traire: dor cumplit, dragoste ucigatoare si zbatere inutila
intre peretii inimii, acolo unde plansul inabusa urmele trecerilor succesive

stiu ca o sa va par de-a dreptul barbar (ca sa nu spun hilar)
dar masina de gaurit vorbe dulci s-a defectat in urma ploilor ultraviolente
iar umbrela, pelerina si galosii mi-au fost luati in numele egalitatii
pentru ca dreptul meu era putin diferit de celalalte drepturi

ma uit in urma, urma nu-i…

nimicul de uitare ma framanta intre degete ca pe un cocolos de paine
umbra mea devine transparenta si zimtata pe margini
cuvintele s-au deschis la vene si lasa sange
iar eu sunt plin de litere din cap pana-n picioare
cred ca sufar mai ceva ca locomotive ce-si taraie vagoanele fantomatice
intre doua puncte cardinale uscate si purtate de vant de colo colo.

am incetat sa mai plang pentru ca nivelul marii interioare a crescut ingrijorator
si se pare ca nici stavilarele nu se simt prea bine sub apasarea continua
iar daca ma inclin putin in fata soarele ma loveste in plex
spulberand mitul pendului perfect ce nu iese din cercul de referinta

daca pana aici am fost neclar cu atat mai bine pentru pufoseniile cenusii ce se zbat
intre pleoapele gaurite de lumina si lipite cu material facial de la doua rictusuri mai vechi
nici un nor de duca nu mai creste pe seceta asta
iar daca iarba mai da spic in barba
e numai pentru ca orice idee se naste intr-o salivare continua
rivalizand cu miticul potop al lui neo gothic

nepotrivite...de-a valma

în lumea mea cât cel mai mic nimic
n-am pus oprelişti şi nici reguli nu-s
timpul îşi toarce zilele-n tăcere
şi mi-am dorit doar lapte-n râu şi miere

...

senină e durerea şi dulce e otrava
când cupa-ţi se revarsă de roua strânsă-n zori
mai lasă-mă s-adulmec a tinereţii şoaptă
şi apoi mă voi pierde în fade depărtări

sub pufu-ţi de-ndoială se strâng aprigi dorinţe
şi viţe de plăcere în trup se-ncolăcesc
mă arde cerul nopţii ce-ncet te strânge-n braţe
şi nu-mi ştie suspinul cu care te şoptesc

...

să nu te-atingi de pleoapa somnului ce mă-ntârzie
şi nu mă lasă rădăcinile să-mi smulg
mai am polen să-mi las în umbra lumii
şi vorbe multe-n crengi să îmi anin

...

pe-al tău picior de plai
îmi las gura de rai
aromele să-ţi soarbă
poveşti să strângă-n barbă

...

ţi-am şoptit numele-n iarbă
şi pământu-nfiorat
despicatu-s-a cu teamă
m-a luat şi m-a-nfiat

răscolit-am necuprinsul
prin adâncuri rătăcit
bezna nu-ţi simţise mersul
glasu-ţi nu l-a auzit

rataciri...

Nu mă lăsa să plâng
Adună-mă la piept
Sunt roua de-nceput
Nu mă lăsa s-aştept

***

Istoria unui oraş ce se scrie pe cupoanele de pensie

***

Dumnezeu nu se ia la harţă cu tine, nu se înghesuie cu pumnii în tine, dar când vede că nu mai poate altfel Te ia de chică, te ridică până acolo unde îţi era locul de drept după care te lasă-n ale tale şi îşi ia faţa de la tine

***

de la revoluţia anticomunistă la revoluţia creştină: „şi ne vom înfrăţi cu Dumnezeu, căci suntem Dumnezei în cuget şi-n simţiri”

...iată se-arată vestitorii...

şi îngerii zboară şi-n hore se prind
lumina se naşte când bezna ating

***

viciul...blestemul de a te regăsi scris cu litere de foc în carne...

cât de purificatoare poate fi întoarcerea la primitivismul trăirii?

e vremea impozitului pe indiferenţă

***

să bem apa morţilor
îngropaţi pe pat de frunze

uitată

Dumnezeu s-a ascuns în palma mea
ostenit de atâta alergătură
s-a tras la umbră şi si-a încropit
o uitare robinsoniană
de câte ori duc mâna la gură
El îmi afla primul spaimele şi mă linişteşte
mângâindu-mă.
de câte ori te mângâi
El ştie primul tot ce te apasă
şi unde pune El mâna
vindecă,
alungă norii grei
eu sunt locul în care s-a arătat pentru ultima oară
mi-a cuprins sufletu-n palma-i aspră
şi-a-nceput să depene poveştea
petrecerii prin lume
şi a bucuriei ultimei guri de aer
şi m-a lăsat să înţeleg
că-s parte din creaţia mea
şi că
„în lumea mea sunt meşter Faur
ce s-a zidit în labirint de Minotaur”

…de toamna…

m-am oprit la marginea vietii si-am privit jur-imprejur
oglindind soarele ostenit si stravaziu
cred ca am obosit sa fiu singurul cuvant ce ma poate descrie
trecerea de la o lume la alta a fost o nastere a singuratatii
azvarlita in plina lumina
in mijlocul zilelor ce tipau disperate
am apucat sanul acestei vieti si am muscat pana la sange
sorbind amestecul fiecarei zile
intr-o alb-rosie-mpletire
dintii cad sfaramati de taria degetelor impietrite
iar ochii se tarasc purtand cochilii de bezna
inutil de dure si de mute
viata m-a cocotat in varful virtualelor increngaturi sociale
si mi-a pus totul la picioare
incercandu-mi taria
am refuzat si mi-am azvarlit tot trecutul
asa cum numai sinucigasii platiti mai au puterea sa o faca,
zburand
frunzele scurma rigole vlaguite de ploaie
vantul le-nghesuie strivindu-le pana la mustire
iar noroiul solidar
strange fantomele acelor clorofile
ce s-au grabit
incolonandu-se in moarte
cerul se scobeste-ntre nori
cu crengi descarnate si pline de noduri
iar ciorile-mpletesc
poemele lungilor nopti
de singuratate
…

rosie lacrima uitata

ne-am intalnit pe o alee din acest parc
virtual
eu prea batran ca sa mai urlu
tu prea tanar ca sa cazi
dar fiecare aveam aceleasi buzunare pline de pietre
si strabateam desertul in cautarea valurilor
sa ne scufundam ratacitori

viata opreste in toate statiile
si apoi cu zanganit de usi pocnite pleaca mai departe
catre golul de sub arcada dreapta
acolo unde lacrima
cristalizeaza
si picura in urma fiecarui Hansel
ce-si ascunde ortul
sperand sa scape
de marea traversare

despre ea

cei mai multi cred ca n-are cum sa doara
dar de cele mai multe ori chiar doare
si doare al naibii de tare
ca atunci cand sfasii o panza si firele urla a despartire
inca de la inceput ne ia in brate
ca sa-I cunoastem mirosul
sa ne-nvatam cu gustul laptelui
dupa care facem primii pasi impreuna
cadem, ne ridicam, iar cadem si de cele mai multe ori doare
dar ne ridicam de la pamant cu genunchii zdreliti
si intram in viata incovoiati, apasati de atata nepasare
usile se trantesc inainte si-n spatele nostru
strivind degete tremurande
si mii de nuiele se zbat a toamna
crapand pe alocuri pielea
desenand trepte
spinilor ce se catara ascultand lumina
de fiecare data inchidem ochii si spunem ca n-a fost prea rau
cu toate ca sarea lacrimilor are gust de buza muscata
dar pana la urma,
ne bucuram ca putem gusta mierea
stransa intre riduri adanci
de uitare

Ca un luciu e povara

Dintre toate antichitatile stramutate, ea mi-a cazut in brate
Cuiul de care era agatata a cazut cu un pocnet sec
Si s-a rostogolit printre picioarele masutei de cafea
Era o oglinda uitata, crapata si cu argintul ofilit
Ca o matroana prinsa-n culori sépia sterse
Am platit , am luat-o si pe drum a clipit stinghera a ploaie
De parca tot cerul innorat se stransese in luciul stins
Apoi am ajuns sa impartim odaia: eu strans intre bratele fotoliului
Ea strangand toata camera intre pleoape ostenite
Ciudatenia s-a aratat in timp, caci cu cat ma oglideam mai mult in apele ei
Cu atat mai transparent deveneam si mai fara valoare
Nefolositor adica
Sticla n-o sa fie niciodata diamant spune Ling Tsio
Dar cand ii cade si ultima farama de argint dintre riduri
Nu mai ramane decat o maré fará suflare
Cu urme vagi de creste-nspumate
Usor tremurate
Ca un scris sters, indescifrabil…

Nostalgia pietrei lustruite

Masa la care m-am asezat era trista
Toate serile umede ii cazusera in picioare
Cariindu-i putinele vise

Barca a putrezit asteptand evadarea
Iar funia s-a scufundat incet
Tot mai departe de lumea dezlantuita

Fluviul se uita lung la mine
Si nu-ntelege zborul arcuit al migrenei
Ce se afunda printre suflete de gheata

Masa la care m-am asezat tace
Si ciuguleste alaturi de mine din carnea pestelui
Mult prea maré pentru semnele scrijelite in os

Corul tantarilor rapusi de chemarea sangelui
Isi leagana tacerea printre faldurile-nserarii
Si-ascunde Luna intr-un cerc de jar mocnit

Un ultim val se taraie pana sub masa
Linge faramele de tacere cazute si cu un suspin
Se trage pe-o parte cuibarindu-se-n stuf…