preludiu

...splendoare-n iarba...

Năvăleau puhoaie peste mine
Ca amintirile nehotărâte
Scăpate din lesă.

Bobocii plezneau
Petarde inconştiente,
Răspândindu-se multicolor

Mă ascundeam după pleoape
Şi lacrimile scânceau
Cu faldurile răvăşite.

Miresmele primăverii,
Buze nestăvilite
Mă căutau ameţindu-mă.

ajut-o să respire !!!

...să nu mă crezi...

am luat o supradoză de viaţă
iar speranţele alergau de-a lungul venelor
băgând sirena şi girofarul,
de nu mai ştia semaforul cum să se-mbrace:
verde cenuşiu mortal
sau galben cirotic
cu irizaţii
căci roşul oricum era trecut.
Am luat acul, am căutat valva potrivită
şi-am zgâriat deasupra ei.
Vena a căscat gura
avidă să simtă aerul din plin
şi inspira ca nebuna, de parca s-ar fi terminat aerul.
Am lăsat-o să-şi facă de cap
Până când transparenţa aerului
s-a ruşinat, înroşindu-se.
păcat. era prea târziu.
înglobasem totul
sfredelindu-l cu tunelul venelor goale.

noaptea

...tocătură...

am deschis ochii pe cerul amintirilor
şi am văzut singurătatea încremenită într-un ţipăt mut
senzaţia că trăiesc printre ruine bine-ngrijite
m-a pătruns ca o burniţă ce-a uitat să se oprească.
fi-va mie tot potopul întrebărilor părăsite
şi toată truda prafului ce poartă lumina.

am deschis ochii pe bolta sufletului
şi toate chipurile se-nvălmăşeau, efemeride ce purtau lumina
într-o cavalcadă silenţioasă, fantomatică,
fără ordine, trompeţi şi curieri.
cucerire mută,
totală.

am cerut vieţii un coctail
iar gustul de rânced
al singurătăţii
m-a urmărit ca un coşmar
printre sloiurile geloziei,
singurătate şi gelozie
în doze egale…

pe măsură ce-mbătrâneşti mănânci tot mai puţin
şi vezi că amintirile te ţin mai mult
ca un tratament
prescris de o mână senilă.

singur la capătul lumii
ascult luna ce-şi tremură umbrele
şi-aştept.

Fără bani

Mă crizez încontinuu
Mai ales că am făcut împrumut
Ca să trec Styxul
Girându-l c-o viaţă
Aplauzele curg
Udându-mi masca
Şi feţele-aşternut
Mă şopteau pe la colţuri
Cine cui îi pasă?
Ghilotina
Nu s-a uitat unde cade
Şi cum eram plătit în clipe
S-a dus dracului bucuria.
Şi-acum sunt lefter
Trăgând de câte o zi
Lungind parcă agonia.
Paradoxul mă striveşte
Cu nonşalanţă:
Pot să cheltui câte zile vreau
Dar nu mi se scade nici o clipa
De pe răboj.
Deşi am o mulţime de lucruri
N-am ce-mi doresc
Pot să cumpăr toate femeile
Dar nopţile mele sunt goale de clipe
Aş trece înapoi să-mi pierd urma
Dar cu ce plătesc
Luntraşul?
Ce viaţă ciudată!


(author: Imapix http://www.pxleyes.com/blog/2009/06/100-touching-photos-expressing-loneliness-and-solitude/)

levigare...

Sfîrşit de drum amânat la nesfârşit:
pe pat o căsnicie destrămată
pe hol, umbra ei, rece
ca şi nuditatea frigiderului.
Drumul către mâine
amintire fără bagaje
Despre alt spaţiu şi alt timp.
merită să mai caut
un loc unde să vreau să mă întorc?

Neputinţa evadării
pictează pe fereastră
un cer întunecat,
plictisitor
până la măduvă…
să trăieşti fără să faci ceva.

Ai o lama de ras?

dodecafonie

mi-e ţâţa grea
şi laptele-i de piatră
viaţa plecat-a, s-a uscat, e moartă
mă trage nepovestea şi verbele-ngheţate
mi-a răsuflarea grea înfiptă-n spate…

e luna ca un pântec de fecioară
şi buzele se potopesc sleite-n geam
ţi-e răsuflarea aprigă, urlată
tăcerile, un abur istovit
ce-l respiram

uitarea se lipeşte, o cocoaşă
diformitate ce te-apleacă la pământ
din rădăcina sunetului te năşteam, femeie
dar sub blestem uitat-am numele-ti
dorit cuvânt…

pe-un umăr îmi răsfir eternitatea
în care-nvălmăşesc iubirile-nrămate
bătute-s cărţile şi timpii îi amestec
o pasienţă şi-un destin
încărunţit…

de-a buşilea printre cuvintele glodoase
mânjitu-m-am cu sterpe necuvinte
o rimă leşinată şi uscată
mă-ndeamnă şi-mi şopteşte
ia aminte…

mă lupt cu valurile laşităţii
şi braţele-mi cad frânte
din pământ
noi verbe caută să se înalţe
şi aripile nervi îşi iau avânt…

mă doare…

pod de gheaţă…

leneşă tăcere…

cornişă…

peste ţurţuri

şi pustietăţi…

Întrebare

Ce-a vrut moartea de la tine ?
Totul. Tot ce aveam:
trupul, amintirile, slăbiciunea, contradicţiile...
ei îi plac foarte tare lucrurile astea.
are o mulţime de tentacule, pe care şi le-a întins
prin nasul şi urechile mele şi prin ochii mei
şi m-a supt ca printr-un pai.
mă cutremur numai cînd îmi aduc aminte.
şi ca răsplată ?
tot felul de minunăţii, prea bune pentru mine.
E ca un cuptor care înghite şi topeşte tot ce-i iese în cale.
ceva de o frumuseţe care-ţi taie răsuflarea
şi de o cruzime fără seamăn…

Doar lacrimile prinse-n colţul ochilor
străluceau ca nişte diamante.

noaptea la sfat...

hai ku… mine…



marea caută.
crestele valurilor
spală tăcerea…

ne-am întâlnit pe malul mării
eu costeliv, ea trecută
speriind noaptea cu un foc
anemic şi halucinant.
valurile ne scuipau încercând să ne ajungă
iar pescăruşii scăpau singurătatea din cioc.
i-am oferit o gură de aer
din sticla prăfuită
şi ea mi-a oferit un sandwich
o viaţă între două felii de noapte.
am mâncat şi-am băut
privind focul ce stătea să fugă
lingând nisipul.
nici luna nu se simţea prea bine
îşi legase falca în trei inele
sperând s-o lase măseaua,
doar vântul îşi făcea de cap
răscolind tăcerea şi-njurând
că nu-şi găseşte luleaua
din spuma mării.
când mai treci Coană Mare?
când ţi s-o face de ducă măi băiete
numa ai grijă de potecă
să nu mă termine până te-oi ajunge.
s-a ridicat, smulgându-mi-se din carne
şi-a plecat vânturând durere
şi noapte.


(Foto: Photos de nuit - Beaucoup de loups-garous cette nuit là... )

moartea luminii...

şi ţurţurii curgeau...



la graniţa
dintre viaţă şi moarte
trupurile noastre contopite
desfrunzeau lumina

am gustat viaţa
cu fiecare tremur, cu fiecare spasm
sânul tău fremăta, lan aplecat
de sărutul vântului faun

intram în noapte
cădeam din moarte
şi buzele se sprijineau
scrijelind aerul

s-ar putea să nu ne mai întâlnim
dar oriunde voi fi, îmi voi aminti de tine
şi chiar de va fi doar o vagă amintire
îţi voi putea vorbi toată noaptea

unde eşti ?
am ridicat ochii şi am privit în jur
nu recunosc nimic, nici măcar direcţia.
singurul lucru pe care-l disting
e drumul spre nicăieri
din inima acestui abis


(Foto: Ţurţuri - Submitted by: Lazaroaie Gigel)

şi ploua…

aruncă umbrela şi ia-mă-n braţe
pierde-mă, uită-mă
adună-mă
şi ploaia ne udă,
de sus până mâine
în jur nu-s decât maşini rănite
ce se târăsc printre băltoace.
plouă fără zgomot,
tenace, insistent
suntem uzi până-n rădăcină:
părul, obrajii, hainele, dorinţele, mustesc
şi cuvinte jilave
se strecoară zgribulite
pipăindu-se.

îţi place de mine?
da îmi plouă şoapta,
îmi place cum te îmbraci,
ce faci, ce spui, cum umbli
îmi placi în totul
aşa că nu-ncerca
să schimbi ceva
ce-ar putea să iasă prost
rămâi aşa cum eşti:
udă, lipită de mine
şi mai ales, curioasă.

confuzie...

...pendulând...

Am gustat dragostea
liniştită, blândă, transparentă
cer de primăvară curăţat de nămeţi
ca o amintire faţetată şi şlefuită

dragostea vie, sălbăticiune,
aleargă dezinvoltă
trăieşte, respiră, pulsează
cutremurând liniştea

cine a trăit gustul
ar putea oare alege
ţărmul?

celei care...

te-ai strecurat în aşternut
şi cu-n sărut tăcerile mi-ai dat
m-ai stors de amintiri şi mi-ai lăsat
cenuşă-n colţul buzelor.

cu ochii adânci m-ai pironit
cernându-mă-n suspine
treceau trăirile cocori
rupând uitări din mine.

m-ai răstignit şi m-ai uitat
o lacrimă în noapte
amprentă-n carne ai lăsat
topindu-te în şoapte.

mi-a patul iad şi gândul rai
lumină-n întuneric m-am surpat
mi-e carnea lest şi oasele s-au rupt
catarg, în noapte far mi-erai.

o noapte cât veşnicia

m-am închis în liniştea iubirii
şi m-am ascultat murind
murmurând un rest de lumină
la umbra genelor aburite.
din floarea cuielor grave
picură lacrima stelei neprivite
şi-a apusului biciuit de ploaie
zburătăcind ca flacăra feştilă
lemnul spinului mă soarbe
şi carnea se dăruie ofrandă
înălţând catapeteasmă de oase
cheie de boltă, lacrima.

manufacturier

din caierul nespuselor
am tors firul vorbelor
şi-n urzeala viselor
am ţesut versuri
împrumutându-le
gândurile şi trăirile,
fruncte cu miez şi arome.
în ochii orbi
mai port umbra razei
ce-a dezlegat cuvântul
redându-l sieşi
pentru a se răstigni
în albia timpului
întrupându-se
în aromă şi dulceaţă.
nu pentru nemurire
ci pentru vieţuire.

orfan

te-ai aciuat în braţele mele
tremurându-ţi spaimele
mică sălbăticiune.
să nu mă părăseşti
îţi şopteam
alinându-te
mângâindu-ţi îndoielile
şi hrănindu-te cu visele mele

trecerea timpului
modela închisoarea de lut a sălbăticiei
împlinind-o, rotunjind-o
aşa cum coacerea misterioasă
umple de-aromă şi dulceaţă fructul.
eram.
în eu acum ne contopeam
şi timpul nostru se-mplinea
în ochii ei.

soarele s-a crăpat
şi cerul pârjolit s-a-ntunecat
în ziua-n care dorul de sălbăticie
te-a luat
şi-n moarte m-ai lăsat.
inima s-a golit secătuind fântâna
cenuşă ce-mi răstoarnă în clepsidră mâna
plecând ai luat toată răbdarea
puterea de-a mai alinta
şi piatră de mormânt, iubirea
mă-nchide-n viaţă.

Cei tari şi-o iau în freză

cand iunie doare...

pentru a decăli oţelul
şi a-l aduce într-o stare jalnică
îl încingi la roşu – instantaneu dacă se poate
şi-apoi îl laşi în plata colegilor de celulă
şi-atunci tovarăşul a spus Piteşti
şi pe loc s-a făcut larmă mare
mai mare ca Aiudul şi Gherla
şi s-au umplut cimitirele de fier vechi
şi de rugină
şi a fost şi Canal,
şi-oţelul scrâşnea lovind piatra
şi-au fost Balta şi Delta
şi nuferii-şi trăgeau seva din fierul mort
iar pe cer se-aprindeau stele roşii
urlând: ocoliţi zona…înalţare periculoasă
şi a venit ziua Berevoieşti, şi Scorniceşti
şi Petreşti, şi-oriunde eşti
te-ngrozesti
că masele plastice
au substituit până-n profuzime
structura oţelului
inventând întrebarea pavloviana:
ce dracu are omul ăsta că de câte ori se-aprinde lumina
îmi mai aduce ceva de la răsărit.

Credinţă, speranţă şi iubire

(Foto by even)

Femeie, iată vina ta:
Te găsesc vinovată că ai vise frumoase
Şi te condamn la muncă şi suferinţă pe viaţă
pentru păcatul de a le avea.

Şi s-a facut tumult mare
Şi zarvă printre visele ce-alergau despletite
Cu vălurile aripi. Moarte
Uitând să mai zboare.

Vremile ţi-au trecut.
Din jale s-a întrupat visul cel mare
Semănându-şi trăirile
Şi speranţele.

Mamă, uită-te la mine
Mi-s crengile scrumite, neroditoare.
De ce nu înfloresc visele,
Pe braţul ce doare?

Abia când vei creşte,
Vei înţelege copile că-n slove prezise
Sortit ai fost să devii
Judecător de vise,

bocet de nuntă

Of, prost eşti Gogule!
De ce oare ţi-a trebuit cascadorie?
Sunt milioane-n lume care bat cărarea în prostie
Ce trebuia să fii tu altfel? mielule.

Tu chiar credeai că orice zboară se mănâncă?
Succes înseamna: muncă, lacrimi, sânge, iarăşi muncă.
Scamatorie, asta trebuie să faci în viaţă
Să nu se vadă că marionete tragi de aţă.

Când râul turmă creierele-şi poartă
Tu te-ai găsit să te hlizeşti ca Murga-n soartă?
Şi semne să le faci din rând să ias-afară
Copil bălai cu râsul într-o doară…

Tu şti că-n bantustane ziua-i noapte?
Şi că-ntre caste apa încă se desparte?
Ce-ai căutat să ieşi din lumea ta?
Făr-să te-ntrebi dacă şi ei te-or vrea.

Credeai că-n Styx scăldatu-i la-ndemână?
Te şi te vedeai cosind în valea-ţi de lumină
Şi te-au culcat iar lauri îţi creşteau din spate
Acuma dormi.Litania ţi se prefiră-n şoapte

Joc, jocuri, jucărie

(Foto by paololivorno)

E jocul meu: pe viaţă şi pe moarte
Turn ce se năruie-n sclipiri de vise sparte.
Războiul nu-i o bătălie câştigată
Victoria cu degetul te-arată.

Văd! E doar masca ce şi-o pune o idee.
Aud! Sunt verbe ce-au murit petale. Rozacee
Şi miroase. Sunt amintiri ce se desprind de oase.
Când degetele scurmă în trăiri cleioase.

Ia-ţi libertatea! Fugi din astă lume,
Mirosuri, glasuri, chipuri, toate vor să te adune,
Greşeam. În visul meu ai spus că mă iubeşti
Dar m-ai presat în cartea de poveşti.

Din jocul tău pe viaţă şi pe moarte
Te-am alungat. Te-am rătăcit în noapte
Succesului i-am pus pe umeri haină de lumină
Eşecul te mângâie, durerea îţi alină.

Te-nşeli. Eşecul l-am lăsat să mă aducă acasă,
Când ziduri de preaplin în lacrimă apasă
Succesu-mi este cârjă, atela şi baston
Lumina-i curge-n valuri, tăcere de amvon.

Solo

(Foto by Romeo Koitmäe)

Mi-am scos sufletul din cutie
Şi toate simţurile erau întinse pe cordar.
Acum iubirea poate să treacă peste,
Acordându-mă.
Cortina tremură, încet se-nalţă
Şi viaţa se aşează mai bine în scaune, aşteptându-mă.
-De ce închizi întotdeauna ochii?
-Ca să văd sunetele.
Cuvintele se înfăşoară căutându-mă
Iar literele mă ciupesc, pizzicato.
Acesta-i partitura ce am descifrat-o,
De unul singur.

La început a fost cuvântul!

Gând de neofit

Sluţenia interioară,

Poate fi vindecată sau nu?

N-am cunoscut şi nu cunosc pe nimeni

Şi-n profunzime, nimeni nu mă ştie

Încerc ca să-i ghicesc pe cei din jur

Şi cred c-am nimerit,

Greşit.

Sunt doar o maimuţă,

Rătăcită în faţa unui computer

Ce nimereşte din când in când

Să tasteze ceva inteligibil.

Un da pierdut,

Într-un şir de semne.

Consult

- daca n-ai bani de specialist, suporti -




M-am îmbolnăvit subit.
Aşa-mi spune medicul de familie.
Şi dacă nu aş fi făcut analizele indicate.
Dar le-am făcut.
Şi mi-a ieşit că am, auzi Dom’le:
Sindromul lui Ulisse.
(Fi-i-ar să-i fie de cap bolile de le-a adus în lume).
Şi uite aşa, trebuie să-i îmbrac singurătatea
Să-i port sentimentul eşecului
Şi mai trebuie să şi lupt pentru supravieţuire.
De parcă viaţa mea nu mi-ar fi ajuns.
Da-ntreb şi eu,
Din asta se moare?

Dau anunţ

Copilăria mea a fugit,
Ascunzându-se intre semnele tastaturii.
Mă doare? Aiurea, ce poate să fie durerea?
E cumva ultima versiune de la Warcraft? N-am auzit.

Mamă? Uita-te şi pentru mine afară,
Şi spune-mi ce se reflectă în fereastră
Hai mamă, ce dacă plouă, Cum? Să ies?
Păi şi peste doi ani tot aşa o să plouă.

Azi am primit un pps,
Doamne ce frumoase sunt animăluţele alea,
Oare la pet-shop-ul virtual au si mâncare pentru ele?
Trebuie să aibă, că doar online se găseşte orice.

Ultimii cinci ani m-am jucat de-a oameni mari,
Şi făceam ce făceau şi ei. Dar parcă n-au nici un haz.
Şi nici jucăriile nu mai sunt la fel.
Şi-au culcat somnul printre dârele de praf. Din viaţă.

Anotimpurile iubirii - Vara

Pământul e fierbinte,
Noi, suntem reci.
În sufletele noastre
Cresc,
Atomice ciuperci.
Frunzele cad arse,
Noi toamne se nasc
Oameni de cenuşă
Se zbat sub alt teasc.
Lumea se petrece,
Strivit cuib de cuc
Noi lumi se vor naşte,
Într-un gri, caduc.
Sub falduri, eternul,
Mai naşte un veac.
Tristeţea din noi
Îşi caută leac

Anotimpurile iubirii - Jumătate

Soarele se-aruncă-n mare
Inecând ţărmul pustiu,
Valurile se alungă
Răscolind nisipul viu.
Suntem blânde muşuroaie
Mestecaţi de-a vieţii sare,
Spulberatele castele
Val pe val pierind în mare.
Lumea s-a născut din ape,
Si de apă va muri!
Apa lacrimilor noastre
Taina sfintelor iubiri.
O iubire, o chemare,
Spartă de furia mării
Cioburile ei sărate
Un suspin în briza serii.
Stelele, pândesc cărarea
Nesperatelor iubiri
Şi nisipu-ncet ne cerne
Versul crudei izbăviri.
Sărutările se-nnoadă,
Într-un fir de curcubeu
Şoapta patimii mocneşte
Ca o vatră, stinsă ieri.
Ţestul sfintei revelaţii
Aluat etern dospeşte
Peste buzele jilave
Glasul vietii izbucneşte.

Anotimpurile iubirii - Vis de mai

A vrut să îşi ia zborul
Stârnind pustiu de aur,
Cu aripile arse
Căzu învins, plângând.
Tristeţea ucide,
Durerea doboarã,
Vedenii îl încearcã
Doreşte acum să moară.
O mână i se-ntinde
N-o vede. A orbit!
Un ultim vers pe buze
Se pierde în şoptit.
Ar vrea să urle-n beznă,
Să muşte din pământ,
E jgheab eternităţii
E flacără în vânt.
Pe ruguri, de milenii
Au ars cutezătorii
Dar lacrima se stinge,
Nebunii-s daţi uitării.
Sub frunţile tembele
Miasme-nvelesc,
Nebunii sunt candizii
Ce ard pentru un vers.
Suntem Iisuşi pe stepa
Umanei rătăciri,
Golgota e în suflet:
Blestem şi izbăviri.
O cruce-i conştiinţa
Purtaţi suntem de ea,
Iubirea ne petrece
Prin ani. Pe-aripa sa.
Cândva am furat mărul
Etern blestem păgân
Prin Edenul de vise
Nebunii-şi fac tărâm.

Anotimpurile iubirii - Echinocţiu

Copacii, îşi plâng tristeţea
În fiecare primăvară.
În frunzele lor,
Arde seva iubirii.
Noi,
Suntem trişti.
Noi,
Suntem uscaţi.
Nicicând,
Nu va mai germina
Iubirea ce ne apasă.
E trist.
În suflet e iarnă.
Ne-am ascuns sub zăpadă
Şi plângem.
Plângem
Toate frunzele,
Ce au murit în noi.

Anotimpurile iubirii - Primăvara

Stau între brazde,
Sunt omăt.
Şi luna se oglindeşte
În ochii mei,
Căutându-te.
Îţi apropii suflarea
De sufletul meu,
Şi bobocii îţi îngheaţă
Pe buze.
Du-te pasăre călătoare,
Udă-ţi aripile
In soare
Si vino.
Te aştept,
Sunt omăt.
Suflet mort.

Anotimpurile iubirii - Primul sfert

Anotimp al nebuniei
Ce dezmăţul îl invoci,
Iarba naşte altă iarbă
Mugurii sparg în boboci.
Printre boabele de rouă,
Ce sclipesc în jarul zilei
Reânvie amăgirea
Ca sărutul unui mâine.
Sufletul cere clemenţă,
Trupul se-ncordează arc,
Şi săgeata nebuniei
Se aruncă peste veac.
Suntem oameni. Animale
Ce pândesc cu raţiune,
Bolta zilelor de mâine
Focul dragostei nebune.
Suntem lebede pe marea
Omenescului destin,
Suntem ură şi iubire,
Suntem lacrimi si venin.
Suntem aspri ca pământul
Răsturnat în brazde noi,
Răspândind în zări sămânţa
Amintirilor din noi.
Înverzim ca primăvara.
Lacrimi spală de noroi,
Petrecuţi suntem de jarul
Amăgirilor din noi.

Anotimpurile iubirii - Iubirea

Înainte de cer şi pământ,
a fost iubirea
absolută, calmă,
profundă.
A fost şi este.
Pătrunde, umple
Şi leagă totul,
În nemărginirea sa.
-Numeşte-mă Omule!
-Mare…
-Arată-mă !
-Neînchipuită…
-Atinge-mă!
-Inaccesibilă…
-Găseşte-mă!
-Omniprezentă…
-Trăieşte-mă!
-Îmbracă-mă…
-Sfârşeşte-mă…
Căci om fiind
Pământului mă dau.
Şi-acesta cerului se-clină,
Şi cerul se supune ţie
Căci tu eşti începutul.
Şi sfârşitul
Fără de sfârşit.

Copacul cu ciorile căzute

iarna mea a-mbătrânit.
Urât.
Şi-a tras riduri de ciori, disperată
Că zoaiele se petrec la canal.
Frunzele negre şi umflate,
Cadavre-aruncate-n rigolă,
Mizeria îşi urlă trufia din bălţi
Agătându-se de toc disperată.
Mi-a plăcut şi-mi place bătrâneţea
Dar numai cea senină şi-mpăcată.
Decât o bătrâneţe senilă,
‘ncrâncenată
Mai bine mă topesc,
nu aştept să fiu zloată.

http://www.youtube.com/watch?v=h32j42BdKaQ

lăsaţi-mi sufletul să se întoarc-acasă

s-a speriat zăpada în sângele-nchegat
şi oasele se-nalţă lumânare
în ace verzi mi-s ochii ţintuiţi
şi viaţa-n ele se-ofileşte. moare.
mi-s vorbele închise
iar celula
îşi nalţă monstruoasele tăceri
lăsaţi-mi rimele şi verbul
la vorbitor în palid ieri,
la vorbitor.
călăi cu dinţii năclăiţi de bale
smulgeaţi din carnea lor suflarea
şi-o aruncaţi pe străzi
la câini,
mâncare.
vi-s stârvurile îngheţate
cu-n zâmbet tâmp şi ochii goi
nici lupii ce-şi urlau ursirea
n-ar coborâ din depărtări
mi-e sania zdrobită-n patru vânturi
şi cânturile le-aţi vândut
într-un talcioc
tăcerea sfârâie în candela uitării
şi-n umbre, şiruri,
vin colindători…

când orele se caută

ceaţa se scurge printre gene
lăsând tăcerea să mă caute
după fiecare vers, după fiecare cuvînt
până când, răvăşită, lumina ţipă
azvârlindu-se înspre înalt.
ramurile mele
gem de atâta roşu
şi albul mă cuprinde înfrigurat
printre note.
mă-ntrebi cât o să mai curg
oglindindu-mi deşertăciunea
şi trecerea
dintr-o stare în alta
nu ştiu ce să-ţi spun aşa că tac
şi mă zbat
picior de pod prins între sloiuri
neputincios
ridic braţele, macarale uitate
între un timp şi un alt loc

pe sub note albe...

eram anesteziat
cu toate ideile scoase pe masă
cât au tăiat şi cât au lăsat nu mai ştiu
cert e că nu mă mai regăsesc,
pe oriunde m-aş uita
şi nu mai dau de mine,
iar saloanele
cad asemeni ţurţurilor
pe uşile deschise.
liniştea creşte în jur
şi nimeni nu ştie nimic.
în ultimă instanţă, îmi strâng toate ideile
arunc o ultimă privire în jur
şi ies.
am încuiat ultimul vers
şi-am aruncat rima peste umar
în coada titlului.
acum pot să plec
aşa cum ultimul tren
se pierde-n noapte
luând cu el toate tăcerile
speriate de atâta singuratate
uitând undeva, cândva,
felinarele amorţite
în noaptea ce-şi ridică
mirosurile aşteptării
şi pustiirea.

Fie-vă vouă toată neliniştea
şi toată speranţa
că nerăbdătoare-aţi fost să scăpaţi
de trufia şi umilinţa mea,
aveţi toată libertatea
ce-aţi visat-o,
bucuraţi-vă.
poate ne vom revedea
atunci când urmele din zaţ
vor căuta unde să-şi facă tabăra.
regasindu-mă
voi putea să mă împac cu mine însumi
şi cu voi.

poveste

au năvălit nevorbele
aburindu-ne buzele
cu taina privirilor
şi te-am cunoscut
şi m-am cunoscut
aşa cum nu mă cunoscusem
şi m-ai cunoscut
şi te-ai cunoscut
aşa cum nu te cunoscuseşi
sorbindu-mă
sorbindu-te
strecurându-ne
printre degete.

invitaţie la dans

cuvintele mele dansează
inventând mişcarea versului
stângace dar totuşi vie
şi vraja ce se naşte
petrece asemeni focului
ce se mistuie dezlănţuindu-şi flacăra

fericit cel ce-şi dansează cuvintele
şi chiar dacă mai greşeşte un pas
creează mişcarea
căci dansul frumos
se naşte din pasiune şi trăire
nu doar din scheme.

ce vede ochiul celui ce sub ape moare?

trăiam cu gustul veşniciei
cum lacrima dizolvă sarea
am fost! şi-ncerc melancolia
petalelor ce se-ofilesc în zori


o viaţă ţie-odată mie
o carte pentru mâna moartă
să joci în doi eternitatea
uitând că liniştea e artă


o parte şi un vis din mine
m-or vieţui cuprins în ele
îmi iau cuvintele şi-o moarte
şi-oi pribegi tăcând la stele

blestem...

purta-voi semnul fiarei
închis în coastă grea
şi-o mantie de gheaţă
e răsuflarea mea…

frica ucide mintea
suferinţă
arsură peste-arsură-i moartea
taci!
nefiinţă…
pielea trosneşte, carnea se desprinde
ţipătul e ca ceaţa ce se-ntinde
lăptos, vâscos
mort înainte de-a se-ascunde
în fibra morţii care mă pătrunde
nisip cernut, clepsidră
ştiu!
şi în plămadă-s puse ură şi iubire
amestec pentru suferinţa-n devenire
frica trăieşte, e închisă-adânc în mine
lumină mă pătrunde şi mi-e bine
sunt parte şi întreg cu tine

umbră…

ca un cuvânt…omul…

cuvântul ce ascunde alt cuvânt şi-n el un alt cuvânt îşi face drum
e lumea ce-n descântece se trece şi-n taine vânturate-n vânt
vorbind legendă, căutăm răspunsuri, cuvântul sacru
un făuritor.
păstrat în teacă-n cerul gurii, puterea colţilor ascunde
topind saliva în otravă, îşi cere preţ de sânge viu
iar lucrurile îşi urmează cursul, nimic nu poate fi grăbit
şi-o ştiu.
am învăţat cum să învăţ să cern păstrând scheletul
coloane stranii ce-i susţin ecoul în ascensiune
vocale ce se-ntorc de nicăieri şi îmi arată
vârful
respiram cu nesaţ timpul răscolit de curgerea clepsidrei
şi dansam călcând tăişul cuvintelor scoase din teacă
la adăpostul libertăţii de mişcare
cu frenezie.
şi-am fost străin în multe limbi străine
închis în mine ca stiletu-n teacă
câştigându-mi dreptul
de-a mă-arăta.

Incertitudine

Sunt unic Doamnă.
La fel cum fiecare-i unic pe Pământ,
În felul meu mă port ca simplu muritor,
Urmând îndemnul de-a fi Dumnezeu!
Aşa crezi tu, îmi spuse Şarpele,
Din umbră sâsâindu-mi îndoiala-n suflet.
Chiar crezi că nimeni n-a mai fost
Urcat pe cruce fără rost
Sau că nu va mai fi?
Nu cred. Eu ştiu că nimeni n-a mai fost
Şi nu va fi să-mi semene de fel.
Chiar dacă uneori simt că-n adânc
Văd umbre care-au fost sau ce vor fi.
Sunt unic Doamnă,
Şi ca moarte-mi aparţii.
Te-aş întreba câţi oare-au frământat
Şi lutul inimii în Graalul primitor l-au transformat?
Cât să cuprindă împlinirea şi neîmplinirea ,
Potire ce ne limitează şi ne dau menirea?

În dorul lelii

Mă dusei la taica Soare
De-a buşilea pe cărare
Mă dusei la maica Lună
Târâş printr-o văgăună.
Mă dusei la sora Stea
Legănat de-o viorea.
Unchiul Vânt pleca de-acasă
Pe când călăream o coasă.
Când să plec la tuşa Ceaţă
Mă cam estompai la faţă.
Doar Pământul mă mai ţine
Nu-i e ruşine cu mine,
M-ar ascunde în adânc
Să nu beau, să nu mănânc
Să nu sperii cu-al meu cânt.
M-ar ascunde-n iarba deasă
Bine că lumii nu-i pasă
M-ar ascunde dar nu poate
Că mi-s visele-nsemnate,
M-ar ascunde dar el ştie
Că-s mort după-o poezie
La beţie.

Pogoară-mă

Creşteţi şi vă înmulţiţi
Era strigătul din urmă
Dinspre beznă spre lumină
Moarte ce vieţii se-nclină.

Te-ai dat plecat lumii ca om
Ne-ai cercetat şi ascultat
Chiar de ai blestemat un pom
Ca apă vie ni te-ai dat.

Pe timpuri, când ne judecau
Doar aparenţele contau
Şi zdreanţ-am fost şi fără rost
Iubirii i-am dat adăpost

Sufletu-i taler şi e greu
Căci minţii s-a plecat mereu
Expert în bine şi în rău
Acesta poate-i rolul meu

Fără să văd ceva,
Fără să fac ceva
Fără să fiu ceva.

Depresie

(Moartea ca ultimă soluţie de supravieţuire)

Bat clopotele îngropate-n suflet
Şi sunetele surpă teama de-a pleca
Mi-e moartea mai aproape ca oricând
Şi ştiu c-am să rănesc plecând,
Dar nici nu mai pot sta în calea ta.
Ia-ţi zborul pasăre măiastră
Şi lasă-mă cu rugul şi cenuşa-i rece
Până şi florile mor iarna în grădină
Când cerul gri respiră, lumina se petrece.
E timp să mor ca verbul să îmi tacă
Lumina-n întuneric norocul să-şi petreacă
S-or duce toate clopotele să-şi adoarmă
Şi visele-n iubire să îşi cearnă.

Stai aproape de mine
Dar nu-mi da ultima suflare
Îndură-te şi lasă-mă să plec
Căci doar murind
Pot să-ţi răscumpăr viaţa.

Şi am fost…

Spune-mi ce-ţi doreşti când o să fii mare?
Îmi doresc să fiu…câine.
De ce?
Pentru că este singurul
Care iubeşte. Copii sau oamenii, fără să aleagă.
Da. Dar câinele muşcă. Şi atacă în haită,
Din păcate aşa este, dar el
Ajunge să se înhaite numai când este alungat
Şi ajunge să muşte doar cănd este bătut.
O coajă, o privire, o mângâiere
Mi-ar fi de-ajuns,
Pentru ca, recunoscător, să-ţi ling mâna.
Deci tu vrei să fii câine?
Da Doamne.
Pentru că vreau să alung răutatea.
Şi cum crezi că te vei descurca cu haita?
Prin moarte, o voi învăţa
Că moartea e mai bună şi mai darnică.
Bine Fiul meu. Du-te-n lume.
Şi-ncearcă să o schimbi.
Dar să nu uiţi că schimbarea ei
Poate însemna moartea ta.
Iar haita nu va pregeta să se înfrupte
Din trupul şi sângele tău.
Da Tată. Fie mie toate acestea
Căci numai iubirea
E flacăra ce poate birui întunericul.
Facă-se voia Ta, Fiule!

Omul jumătate, viaţă jumătate

În fiecare zi ieşeam la cules.
De bani
Şi-mi lăsam viaţa închisă-n casă.
Noaptea mă întorceam la ea
Ascunzându-mi singurătatea
În debara.
Banii se adunau, împrăştiindu-mi visele
Şi jumătăţi de viaţă, dispăreau luându-şi zilele.
Ridicam privirea şi oglinda-mi arăta
Doar ceea ce găsea: jumătatea.
Unde sunteţi zilele mele?
Îmi întrebam nopţile.
Unde te duci viaţă?
Chiar de te ştiu păcătoasă,
Unde-s toate orele mele?
Cu bune şi cu rele,
Cernute-n secunde,
Pierdute.
Imunde.

Azi îmi iau liber

Ignorând complet o idée,
las scaunul să ţipe inutil
Căci nimeni şi nimic nu mă obligă
un rând ideii să-nchin.

Sufletul meu, un oraş ocupat
de n-ar fi bazar, m-aş băga sub pat
Mă uit în jur, sunt în metrou
la dracu, constat că metroul sunt eu.

Asemeni lui Icar aştept aripi noi
cum oare să scap din mocirlă? Noroi.
Îmi trag un picior pe altu-l afund
noroiul produce, devine fecund.

Sedus sunt de viaţă, mă las violat
Sunt preot slujind, legumă în pat,
Mă văd Dumnezeu în strat vegetal
Din palmele luate-mi ridic piedestal.

Suntem miliarde, suntem chiar prea mulţi
frumoşi la frumoşi şi sluţii la sluţi
V-aş da de-aş putea a mea răsuflare
şi liber să-mi iau… să plec în uitare...

robotică

Intrăm în supermarket
Făcându-ne că alegem
Programarea subliminală.

Alergăm pe bandă rulantă
Şi pedalăm la infinit
Uitând că timpul se cere trăit.

Ne torturăm luând cina-n oraş
Doar ca să fim văzuţi cu-n ataş
Iar singurătatea urlă în noi.

Schimbăm haine, ciorapi şi maşini
Pentru că-n pielea noastră suntem străini
Şi-tunci ne urâm.

maşina de vortexuri

ceea ce Universul nu ştie
e că i-am ascuns o copie fidelă
una la scara redusă,
sub ţeastă,
şi sunt stăpânu-i absolut.
câteodată fulgerări din trecut
năvălesc ca o grindină sau mai bine zis, ca o ninsoare
culcată ca firul ierbii în bătaia vântului.
şi atunci nu mai am curajul să scot capul din prezentul ăsta mocirlos...
stau şi mă minunez de atâtea deja-vu-uri ce tropăie în jurul meu.
altădată simt că toată nebunia din jur se stinge asemeni furtunii
dusă. dusă departe într-un viitor peste care ştiu sigur că voi da odată.
găuri de vierme se sucesc şi se răsucesc săltându-mi ţeasta
între mai multe prezenturi, trecuturi şi nu ştiu câte trepte de viitor
în fiecare loc din spaţiu, inscripţionată în carnea informateriei
se află cate o imagine arsă a fiecărei maşinării ce-a trecut
într-un anumit arc de timp prin starea anostă
a prezentului trecut.
îmi dau seama că prezentul continuu
se cuibăreşte în mintea mea
înscriindu-mi imaginea
alături de sutele
şi miile
de miliarde
ce vor fi trecut
ce sunt
şi vor fi.
cândva, sunt sigur, această imagine infovirtuală
va intra în legatură cu toate celelalte
iar informaţia
va alerga despletită
regăsindu-se, regăsindu-mă
împletindu-ne într-o
neliniştită eternitate...

în colţuri…

noaptea s-a rănit la deget arătându-mi luna roşie
aşa cum şi eu pe timpuri îmi arătam noiţele
miroase a iarna în suflet,
aşa chinuită cum e
de tusea uscată
ce-mprăştie stelele-n cerul gurii
şi-o boare rece, uşor boreală
îi spuzeşte buzele
uscate.

tuşe de apă

plămânul mi se umple de pădure.
şi-n jur doar apă peste ape.
caut chemarea disperată
când ochiul meu se zbate a departe
pierdută în adânc, sub mine,
purtându-şi crucea şi uitarea
pădurea de catarge geme
şi-şi cerne-n taină-nstrăinarea.

pecingine...

de la atâta ploaie
s-au umplut de buruiană papilele
lăsându-mă fără gustul cititului
şi-au intrat echipele
cu ce le-a picat în mână
tăinuind cu/fără discernământ
toate gusturile clădite cu atâta migală.
şi m-au urlat
şi limba din gâtlej mi-au luat
la puricat
căutându-mi toate alegerile,
şi-adulmecând tiparele

gândirea-mi, şchioapă
de la gropile sufleteşti
neacoperite…
astăzi codul portocaliu doare
dar până la vară o să se decoloreze
ca o aftă prelungă
arzând cerurile

miere

am încercat să te-nţeleg
şi să te definesc prin vorbe
dar pentru a afla adevărul
trebuie să plătesc tribut
ambiguităţilor
şi trădării cuvintelor
aşa că am decis:
pentru început
eu sunt adevărul
scris cu sânge
în adâncul cărnii
şi-aştept,
în stadiu larvar
să descopăr spaţiul
din afara fagurelui,
timp vâscos
ce mă ţine captiv

sub zodia cuvintelor...

o să-mi spui că verdele se-ntinde umbră
învelindu-ne răsuflarea
şi-o să te cred
dar o să te-ntreb de ce-ţi sunt roşii buzele
sub sărutarea macilor
o să-mi mai spui că marea nu-i decât ploaie culcată
încălzindu-se-n braţele noastre
şi-o să mă uzi cu albastrul ochilor tăi
curgând de-a latul pe nisipul meu
şi-o să tăcem
aşa cum noaptea tace-n ochii stelelor
istovită de-aşteptare
o să-mi spui că sunt soarele tău
desfăcând rănită porţile cerului
şi-o să te-ascund plângând
în aurul viselor mele
şi voi picta pe bolta pântecului tău
întrebarea ce se plămădeşte
întru strigăt de viaţă

vizual

portativ

căutam cheia poemelor
bâjbâind printre rime
fără ţintă
m-am aprins lumânare
şi lumina a-nceput să povestească
despre ceremonialul clipelor pierdute
despre căutări febrile
şi despre spaima neputinţei
şi ardeam liniştit
într-un timp al meu
depănâdu-ne visele,
eu şi urma paşilor mei.

alb miraj

iarna-şi plânge cu fulgi mari
cerul despuiat de păsări
şi penele se topesc
în căuşul palmei
în treacăt, ciocurile negre
se izbesc în ferestrele sufletului
căutându-mă,
fără să ştie
că plecasem cu ultimul stol
alungând triunghiul soarelui.


(Foto: www.dfg.ca.gov/viewing/images/winter.jpg)

Defilarea cuvintelor

Să poţi să treci nepăsător prin marea de indiferenţă


Cuvintele se tem şi ele de uitare
Şi-atunci se lasă amăgite în orgii
Trăindu-şi efemera dragoste vulgară
În dans, în abandon şi în beţii.

Închise-n groază se ascund sub masca urii
Şi-uita că divinitatea-n pântec poartă
Chiar dacă uneori tăcerea doare
E semn de dragoste adevărată.

Orgie de cuvinte programată
Şi-n atrium, cafeaua mă aşteaptă
Matroana bate-n clapele căzute
Şi-un roi de curtezane se arată

Femeia te îmbată cu ce-i dai...

jour fixe

odată pe lună, când contul meu urlă de plăcere
cumpăr aperitive sărate şi bere
şi-mi invit prietenii la o şuetă
toţi fantome respectabile, cu o moarte frumoasă-n spate
şi noaptea se-nfiripă, ca o petrecere cu foc de tabără
şi fiecare povesteşte cam ce i se năzare
că doar nu avem ordine de zi
şi nici secretar pentru procesul verbal
ronţăi alune şi-i privesc cum beau bere şi se bucură
ca nişte copii scoşi cu grupa la plimbare
o singură dată, unul mai guraliv
m-a iscodit…
că cică nu-nţelegea rostul agapelor şi mai ales
voia să ştie de ce…cu ce scop îi alesesem
şi mai ales…de unde pornirea asta…ciudată…pentru…
hmm…să-i spun?
ştia el prea bine, dar cred că voia să mă-ncerce de minte
şi ca la spovedanie, am început să-i povestesc
că aveam nevoie de schimbare şi de consiliere pe varii probleme
şi la cine să apelez dacă nu la ei, cei mai buni
şi că…ştiu c-am vorbit aproape o oră
şi el mă asculta, mestecând saleuri muiate-n bere
mă, tu trebuia să te faci politician, orator, că prea vorbeşti frumos
mi-a trântit aşa ca o pereche de palme reci peste faţa-ncinsă
şi-altceva?
sincer?
bineînţeles, ce dracu!
păi, în primul rând v-am ales pentru că aţi fost tari la viaţa voastră
şi mai ales pentru că nu trebuie să vă plătesc şedinţele…
voi sunteţi fericiţi că mai iesiţi în lume
eu sunt mulţumit că stau printre voi fără nici o temere
şi mai fur şi eu câte ceva din când în când
nu ştiu dacă s-au vorbit între ei sau nu
dar de atunci s-a risipit orice urmă de reţinere sau stânjeneală
şi agapele noastre sunt cu adevărat mişto
beau bere, mănânc alune şi ascult
nici măcar nu trebuie să-ntreb
să le spun ce mă doare
doar ştiu tot, şi vorbesc despre toate
abia aştept să ne vedem iar mâine seară
să văd ce spun ei de criza asta
şi vă spun cu mâna pe inimă (da, încă bate)
chiar merită!

senină

în zori când până şi stelele clipesc ostenite
sufletul mi se deschide fereastră
iar viaţa sprijinită-n coate
priveşte tăcută răsăritul
ar fi suficient să trag perdeaua nopţii
ca s-o pierd în moarte
dar e păcat
e-atât de fragedă şi frumoasă
în chenarul ferestrei
încât aş privi-o-n neştire
cum îşi bea ceaşca de lumină.

uman...

puterea de a dobândi putere
şi de-a întinde timpul ca pe-o foaie
ne scriem visele ce-am vrea ca să rămână
doar cu simpatică cerneală,
în lumină.

citind în cartea vieţii
toate semnele şi codurile inscripţionate
mi-am demonstrat puterea
de a mă pătrunde
de mine.

moartea, misiune îndeplinită
când ţi-ai terminat aerul de expirat
eliminând ultima întrebare
între două ore
ploioase.

drumul îmi este scris
pe cortex. cu pete de lumini şi umbre
citesc urmele şi-adulmec
paradoxuri ce nasc
tăceri.


(foto: imogen-cunnigham-the-dream-1910)

trădarea păcii

pace, pace, între două dobitoace!
şi am crezut, şi m-ai murit
şi cerul cruce s-a zidit
şi-apoi şi-a ţintuit
aripa.
mă cheamă zborul
şi visez,
că-mi este dragă viaţa
o pană, suflet,
mi-aş ceda
să retrăiesc verdeaţa
n-am vrut război dar l-am avut
nu am învins
dar m-ai pierdut
tăcând prin armistiţii
ţi-am dat obrazul
ai scuipat
dând foc la inchiziţii
ţi-am dat un ochi să mă priveşti
şi-ai luat ca pleoapă scalpul,
în dinţi, încet, ţi-am mestecat
uitarea şi păcatul.
şi creierul cu amintiri
l-am oferit ofrandă
secundele în zborul lor nu vor să te mai vadă
din raiul ce ţi-am oferit
ales-ai resturi, iadul,
tăcerea-n stâncă m-a zidit
uitare, chip cioplit.
trecutul sapă răni şi-ncet
dispari, o altă stâncă moare.
vei fi la rându-ţi ofertant
tăcerile te-or ţese
şi-n ou de piatră
al tău vis
cocon
în fire-alese
jur - împrejur, uitări străvechi,
şi eu, şi tu,
şi pace,
un el va rupe-al vieţii văl
şi vise-n el s-or naşte.

pasărea croitor

creşteam pădure
blocându-i răsuflarea
ţinând-o departe
departe…

mă ramificam, pieptănam vântul,
răscolind strigătul văzduhului strivit
de-o indolenţă

urletul suia din milioane de frunze,
coloană sonoră şi verde
ce leagănă moartea

m-am rătăcit, singur, în tăcerea
pe care ţipetele păsărilor o destrămau
nervură după nervură

acolo unde de niciunde se aude:
am luat fire de mătase să-mpletim la vise case
şi din sfori doar închisori
pentru el,
gând rebel…

imobilism

îmi trăiesc viaţa
sferă plină de protuberanţe
secunde ce bolborosesc
spărgându-şi învelişu-n roşu

“îmi trăiesc viaţa” sună ca dracu, şablonard
da, pentru că dacă spuneam că-mi umflu viaţa
balon colorându-mi orizontul
ai fi întrebat ce se ascunde înăuntru
şi cine de cine separă.

mă gândeam să-ţi povestesc cum se repetă
gonadă infinită
fractal siluind realitatea
între altfel de limite
mereu repetitive, plastice, fluide.

sau poate ca în adâncurile tale
acolo unde numai lumina se mai cerne
ai putea găsi o fărâmă de altceva
acel ceva nedecelabil
simţământ incriptat, uitat

Vine circul!

un deget în gol… gongul
şi tăvălugul zdrobeşte arena de-apluze
acrobaţi, jongleri, trapezişti, dresori,
VIATA!
pământul, copacii, florile, vietăţile, ca şi cum ar fi făcut parte din ea
totul tremură la unison: fantome, miraje
supravieţuitorii, copii într-o bombonerie, fără bani
jinduiţi! pedeapsă şi îndemn…
îndrăzniţi!
nu fiţi copii,
totul nu-i decât staniol, sclipici şi măşti
animale şi trapeze fără plasă
femeia cu barbă
şi mimii
priviţi sub vopsea
pipăiţi lacrimile, curaj,
poftiţi în arena,
vă aşteptăm…

Hansel şi Gretel

m-ai luat de mână
târându-mă grăbită în pădure
fără să-mi dai timp să mă-adun
de prin toate colţurile
ştiam că nu sunt singurul
şi pentru a-i ajuta pe ceilalţi
rupeam aşchii
încercând să las urme,
marcaj.
Ce tot faci acolo?
Cine-o să te descopere
Cine eşti tu?
ciuguliţi-mă, adunaţi-mă
sau măturaţi fărâmele
când multe urme
devin inutile…

m-am îmbolnăvit de tine viaţă,
ceara buzelor nu mă mai deranjează
acum, pot săruta morţii încă vii
precum şi vii morţi
albină ostenită de preaplin.

ţi-ai bătut joc de mine viaţă:
şi vrăjitoarea
şi cuşca
şi cazanul
şi căsuţa din pădure
toate ale tale sunt ...



(Foto: By madhatterzho - hansel and gretel)

repetitiv

ştiam.
de fiecare dată Carpe diem!
filonul vieţii neîncetat îl reluam
din nodu-n care mă scrumeam pană cu pană.
pofta de viaţă aprindea scânteia
şi-ofranda-şi căuta al ei altar
Aduceti vreascuri! Nălţaţi rugul
acum când lumea-i în al treilea pătrar
în coada ochiului se mistuie cenuşa
şi gheara scrijeleste-n jar
rubinu-şi cere căutarea
şi-vise-mi cern în pene iar şi iar.

yin - yang

nu te grăbi să mă cunoşti
mai lasă-mă să cred în libertate
să pot să-ţi înfloresc maci în obraz
tu să mă plimbi prin visele-ţi furate

nu te grăbi să mă închizi
în cercul amintirilor ce vor veni
mai bine faun, tu naiadă să îmi fii
şi pierde-ne-om coroanele de laur

nu te grăbi să mă striveşti
sub taina nopţilor de jar să mă ascunzi
mai lasă-mă să-mi crească-n ochi poveşti
şi-n suflet, feciorelnică, să îmi pătrunzi

nu te grăbi să-mi aparţii
mai lasă-mă să mă-mplinesc în tine
căci dacă orizontul tău voi deveni
te voi închide-n dragostea-mi rotundă

prefă-te mare ostenită-n asfinţit
şi te-oi brăzda adânc cu ghearele iubirii
ca prădător, fac tainic legământ
să-ţi fiu călau şi victimă şi sclav şi prunc.

lipit de uşă, ascult

luna plânge-n geam
tresărind speriată de scârţâitul nopţii
şi de umbra paşilor ce se opresc pe trepte
deschid uşa şi-ntreb mogâldeaţa ce-aşteaptă resemnată
a cui eşti tu spaimă?
nu ştiu, că m-am rătăcit
şi noaptea-i lungă, şi doare
de ce?
pentru că cineva se zbuciumă
şi-aşteaptă să mă strângă la piept
ascunzându-şi faţa în căuşul neputinţelor
te-aş lua în braţe, dar vezi tu
toate-ncăperile inimii sunt pline şi-apoi
nu mai vreau să trag încă-o spaimă
uite! ia paltonul, ia şi bocancii, ia şi ceva de mâncare
şi ieşi pe poarta vieţii mele
că eu nu te-am aşteptat
aşa spun toţi când îmi închid uşa-n faţă
dar eu cred că mai bine o spaimă, aşa ca mine
decât o nenorocire ce vine şi-ţi sfarmă viaţa
hai, du-te măi copilă! şi-nchid uşa, laş, ţinându-mi sufletul
iar ea se-ntoarce-ncet, o aud prin uşă,
şi pleacă murmurându-mi amărăciunea
ştiam c-aşa o să fie,
ştiam c-o să mă alunge,
dar ce pot să fac?
şi noaptea se strânge ghem, apăsându-mi…inima...

(Foto: http://www.descopera.ro/travelling/4948120-5-orase-moderne-iubite-si-abandonate)

nespuse...

hai cu noi, strigă penele duse de vânt
şi fâşii de carne încearcă să-şi ia zborul
dar cerul e încă albastru şi norii obezi
n-au aspect de noduli maligni

hai sus copăcel, urlă corul viselor despletite
dar rădăcinile scormonesc după o stâncă
pe care s-o strângă în braţe sinucigaş
şi-mpreună să se arunce-n lumină.

de la stânga la dreapta suntem noi, ţipă literele isterice
doar n-ai de gând să ne dai la o parte pe toate
ca să-ţi verşi nemestecatele şi neînghiţitele
miniature, pe sticla geamului prăfuit

hai, dă-te la o parte, stai în drum ca o reflexie
răstălmăcind curgerea…şi dacă totuşi…puhoiul sunt eu?
cum se mai pot apăra ceilalţi
de revărsările codului portocaliu?

Copil

Lăsaţi copilul
Să se-ntoarcă acasă,
Căci el în dar,
V-aduce puritatea.
Puterea el şi-o ştie
Şi forţa lui domină,
Chiar când se-arată slab
Si-ascunde gravitatea,
Virtutea-i este scut
Şi spadă, simplitatea.
Desăvârşirea, el
Aduce,
Şi dreptatea.
Culege ce-i uşor
Când greu-i rădăcină
Şi calmul îl opune
Mişcării ce dezbină.
El mintea-ţi reformează
Şi o desăvârşeşte
Natura ţl ascultă
Iubirii-i porunceşte.
El e potir divin,
Ce iţi arată calea
Urmează-l sau
Primeşte-l…
Nu-i oferi, iertarea.

Generoasa ofertă

Ai întins mâna şi mi-ai oferit viaţa
Şoapte pierdute printre suspine,
O parte din mine
Şi-o şoaptă din tine
Iar viaţa se zbate când vine.
Am luat primul dumicat
Răscumpărându-ţi trupul,
Cu-al doilea, sorbit cu teamă
Mi-am apropiat de tine sângele,
Înmugurindu-te.
Ne-am suprapus sufletele
Şi ne-am ascultat ideile, visele, amăgirile.
Mâna ta prindea rădăcini în creştetul capului
Înfrunzindu-mă.
Dându-mi un sens.

Smoke on the water

Visam că sunt chitară
şi sunetele curgeau din sânul meu
învăluindu-te.

am închis ochii,
instrumentele nu trebuie să vadă
cât suferă corzile în lipsa partiturilor.

Uneori, chitările mor
odată cu suflul boxelor inocente
ce ţipau extatic acoperindu-mi scâncetele.

Griful chitării a început să se uzeze
îmi şopteai sărutându-mi coapsa în crugul nopţii
şi mă pierdeai în întuneric.

neacordată.

(Foto: by Kayla S., Inver Grove Heights, MN)

rostul...morţii

M-am născut, am crescut, am născut.
Un lucru pe care-l fac de obicei femeile,
Da, îmi lipeam palmele de cupola pântecului
Şi simţeam clopotele vieţii. Vibrând.
Am servit omenirea cu bucurie, s-ar spune
Pentru că e-un dat. Al femeilor. Toată viaţa
Am ucis teama cu sânge rece. Degeaba.
Numele ucigaşilor se uită. Din decenţă.
Iar aureolele-s pentru eroi şi sfinţi.
Noi femeile naştem, creştem şi murim.
Asemeni crinilor. Fără martori.
Iubeşte-ţi duşmanul cum îţi iubeşti aproapele,
Şi mi-am apropiat durerea de trup, urlând,
Căci a muri înseamnă să termini putin mai devreme programul.
Ce sufletul meu! Doctrina mea?
E Viaţa...

scena

Amintirile mele, marionete
Uitate-n colţul colbuit al scenei
Mai speră într-o mână şi-o idee.
M-aplec şi dâre văd brăzdând vopseaua
Iar aţe către mine se înalţă
De trecutele jocuri se-agaţă.
Spectatorii de mâine aplaudă
Chemând păpuşile şi păpuşarul
Pentru o nouă apariţie, căci:
The show must go on!
Am pierdut războiul din mine,
M-au învins amintirile
Inundându-mi tranşeele
Iar visele mi s-au înnecat:
N-aveau veste de salvare.
Un ultim foc tras, şi albul violent
Mă acoperă-n cădere liberă.
Sfârsit. Cortina desparte
Apele şi lacrimile
Ştergând ultimii stropi
Ce-ascundeau
Amintirile printre riduri.

natură statică

aseară ningeai liniştit
priveam printre pleoape cum mă aşterni
amintire după amintire şi răsuflare după răsuflare
erai frumoasă aplecată deasupra mea
descântându-mă
îngânam versuri albe mângâindu-ţi strofele
şi mătasea rimelor se ruşina-nvolburată
printre ploape certate.
te-am luat în palmă,
fulg răzvrătit
aplecat pieziş
sub buze uscate
muşcându-mi silabele pline,
faguri opalescenţi
în noapte
am terminat o strofă,
cuvintele,
buzele
şi-a doua tăcere
iar apoi m-am abandonat
zbor rătăcitor
viselor.

ciclu

Viaţă – Moarte,
Roata-ntoarce
Eşti pe creastă,
In lumină
Cazi în abis,
Beznă plină.
Cauţi calmul
Dar mişcarea
Te alungă iar pe drum,
Fericirea te-ar ajunge
Dacă n-ai fugi, nebun.
Vrei repaosul de-o clipă,
Cuprinzand eternitatea
Viaţa-şi vede spulberate
Visele şi libertatea.
Lacrimile plang în noapte,
Viaţa-n taină ne omoară
Alergam căutând faima,
Boabe-ntre pietre de moară.
Viaţa-n moarte, roata-ntoarce.

ruleta

Iau suferinţa şi mi-o pun la tâmplă
Şi-o amintire sună-n gol.
Mi-e sufletul o casă pustiită
Şi vântul îngheţat îi dă ocol.

M-am săturat să-mi las bărbaţii să plece
Aş vrea să-nchid uşa, mi-e sufletul rece.
Te agăţai de ei cu dinţii şi cu ghearele
Cu fâşii de suflet astupai spărturile…
Ce puteam să fac_ Mi-era frică să nu mă sparg.
Toţi cei pe care-i iubesc, pleacă părăsindu-mă
Şi-aş vrea să mor. O alta zămislindu-mă.
Aşa e, dar din păcate lumea mai şi moare,
Venim pe rând, pe sărite plecăm spre altă zare.
Dar de ce oare, toţi cei pe care-i iubesc
Trebuie să moară? Mi-e iubirea armă letală?
Ţi-a fost dat să trăieşti. Ia-ţi crucea şi umblă
Păcatele lumii nu vor să te-ajungă.
Am obosit să tot pierd, să pierd mereu,
Crucea din suflet atârnă prea greu,
Răspuns ai ca să-mi dai?
Nu. Eu nu am suflet
Şi asta mă împiedică să mi-l devorez,
Femeie! Pentru suflet eu te invidiez.
Asemeni poveştilor, sunt doar o ficţiune
Depinde de tine de vrei ca să crezi.
Dar ştiu deja, minunea nu crede.
Ea există. O simţi, o vezi.

Gând cu zei

Zeii-şi poartă goliciunea
În tăcutul abandon
Le-am furat visele toate
Fruct pierdut, fără de pom.

Am trecut un prag-etapă
Ne credeam cunoscători
Când le-am furat măreţia
Devenit-am cerşetori.

Căţăratu-ne-am pe tronul
Judecăţilor pripite
Ne-am luat dreptul de-a ucide
Avataruri şi cuvinte.

(Zeii-şi poartă goliciunea
Expuşi privirilor din cuşca cunoaşterii;
Cui oare îi va reveni sarcina
Să le găsească straie
Pe măsura măreţiei?
Căci dezbrăcându-i,
Am înşelat omenirea,
Iar omenirea se dorea înşelată.
Avem noi oamenii dreptul să ne judecăm zeii?
Bineînţeles că avem,
Dar oare judecăm cu înţelepciune?)

cine-s

la început a fost cuvântul
şi înainte-a fost jalea gândului nerostit
a gândului care mă caută
să-l împlinesc
în cuvânt.
undeva,
cândva,
ochiul meu
lăcrimează noapte şi tăcere
căci puterea gândului
nu s-a-ntrupat
în voinţă
cerând:
Să fie lumină!

(Foto:Picture Album: The Pistol Star: A Brilliant Star in Milky Way's Core )

fi-va mie...

Din talpă îmi creşte o rădăcină
Ce-n lacrimi îşi varsă seva salină
Nufăr ce-n mâl m-ascund de lumină
Prin verde solzoasă şi rece tulpină.

M-afund şi mă-nvârt, pe mal încolţesc
Spre cer îmi întind lăstari ce mustesc
M-agăţ de o stea şi-n noaptea cea grea
M-arunc şi erup, sămânţa-i prea grea.

Mă-ntind şi-nfloresc, cărări dăltuiesc
Spre tine tânjesc, să te întâlnesc
Nimicul pătruns aşteaptă răspuns
Eşti, sunt, suntem şi la tine-am ajuns.

despre iubire?

Mă simţeam neputincios
Cu senzaţia că mă plimb pe fundul mării.
Iar valurile şi neputinţele-au rămas departe, sus
Acolo unde zbuciumul caută cerul
Rezemam tăcerea
şi solzii curcubeu mă-ngânau:
Mă iubeşte, nu mă iubeşte
Mă iubeşte, nu mă iubeşte
Să nu te auto-compătimeşti niciodată.
Numai cretinii fac asta,
Au fost ultimele vorbe înghiţite de val

fugi!

e-ndemnul ce-l auzi când te strecori în lume
urme, e plin locul de urme
mă doare, mă agaţă
sânge
o palmă peste fund, un şut, un pas în faţă
scuipatul oxidat de la ţigară
o nouă dimineaţă
o cretă scârţâie pe tabla vieţii
a tabla înmulţirii
eu cu tine,
adunare repetitivă
orar, program, concediu, copii
înjur şi râgâi
mă scarpin în cap
ce-nseamnă meciul pentru un copac?
mă-mpiedic în baston ca într-o-înjurătură
şi pielea descuamată curge-omăt
în seara asta o să uit de gură
criţă mă fac,
cu bătrâneţea mă îmbăt
o să cădem în şanţ râzând ca proştii
şi o să-i spun că fuga
e teribilul păcat…

caii liberi

m-am refugiat din calea cuvintelor
dar nici tăcerile nu mă ascund
se dau la o parte şi mă lasă
la îndemâna focului
care mă-nvaţă
arzând
cuvinte crude
cuvinte răsunătoare
cuvinte neînşeuate şi fără zăbală
alergând cu versurile-n vânt

autumnală

de după pleoapă mă pândesc
zburlindu-se, hiene vise
între cuvinte mă închid
destin în actele prezise

le-aud cum zgrepţăne-n furie
şi-a toacă dinţii bat în gol
cu unghiile rădăcină
mă-nfig în carne le sunt sol

cuvinte mi-s frunze-n vânt
ce-n roşu scriu un alt poem
alei pustii repetă-n cor
refrenul viselor ce mor

2009-05-10

sete...

mă plânge seva în fereastră
şi frunzele mă galbenă-nserare
mi-s rădăcinile pe piatra care moare
stâncă pe cer fără noroc

mă trage gravitaţia acasă
şi crengile mă sapă a pustiu
o preerie ce-aşteaptă doar scânteia
mă cerne fum, cenuşă pe pământ

mi-s lacrimile urmă pe obraz
potirul sunetelor s-a uscat pe ram
zidite mi-s canalele de fugă
când mâine poticnit dispare-n azi.

uitat sunt pe pervazul vieţii
şi dincolo îi plouă un potop foşnit
mi-aş rupe rădăcinile ca să trec vama
dar cin´ să stingă setea de sfârşit?


(Fotop: http://www.fotoportmann.com/blog/page/2/)

labirint

am intrat, neînceput şi neterminat
ca-ntr-o alunecare, clivaj desparţindu-mă de mine
şi-amestecându-mă printre
da, voi lăsa sunetul să mă spele
aşa cum numai aerul o poate face: mătăsos, proaspăt, curtenitor
ca sărutul, ca mângâierea, ca uitarea
dacă urmele paşilor s-ar înfrăţi
ar dăltui tăcerile
dar frunzele toamnei cern, topindu-mă
în ferestre.
şi alunec pe poteci, printre voci,
voce fiind,
lipind etichete sonore
goale ca eterul, având aceeaşi aromă
inegalabilă.
spuneai...
dar câte nu spune-un rătăcitor
prin colţurile vieţii
atunci când apăsările îi rătăcesc privirile
şi cărările
spuneai că toamna începe
să se-nfoaie cu luna plină din septembrie,
aşa cum numai albastrul mai răspunde
chemărilor ploilor
şi iernilor
când aerul tare
înmoaie tăria cataractelor
zădărnicindu-le curgerea către
porţile bănuitelor
fantomatice... urme…
şi mai spuneai
că băncile şi umbrarele tale
fug toccând urmele brânduşelor
atunci când amintirile se mai înfundă
debordând de-amăgiri
m-ai zidit în simbol
aşa cum fiecare figură este încastrată,
cochilie cu coarnele zgribulite,
asemeni banchizelor
prinse-ntre aurore boreale
tăinuind tăceri.
o să mai caut
o să te caut
o să mă caut după urmele paşilor
ce încă mai pipăie ringul
rimelor încrucişate
printre crinoline.

într-o gară...

între cele trei tăceri adânci
luna-şi ţese voalete din ţârâitul greierilor
pentru fiecare ochi
uitat deschis.
roţile de tren gâfâie printre traverse
şi din când în când, gem
fericite de-o staţionare
Transports.
noi umplem nopţile
şi locurile
cu greieri.
iar afişajul electronic
s-a culcat lângă linia galbenă
până la urmărul tren.
şotron, viaţa uită de reguli
şi ne-ndeamnă
să mai plonjăm odată
într-o tăcere adâncă
de missa solemnis.

(Foto: www.redbubble.com/people/mccabe/art/2432710-8)

sânge şi petale de crin

hălci de cuvinte,
duse de vântul primenirii
îmbujorează pagina
sufocată până la alb
de parfumul satinat al crinilor
mamă, de ce vomită omul ăla?
a-nghiţit mai mult decât îi putea duce
omuleţul.
a-nghiţit nemestecate cuvintele
şi-acum sufera. de spasmofilie
şi dacă nu scapă de atacul de panică
riscă şi o fibrilaţie
până la deplina colmatare
a filonului poetic.

(foto: lastheplace.com/.../Catholic-Girls-Guide.jpg)

fusta neagră de voal

te-ai ivit din colţul oglinzii
pipăindu-ţi drumul
printre petele de ruj stinse
şi printre crevasele cariilor lui niciodată
te-ai întors, piruetă lascivă
pipăind aerul cu vârful pantofului
apucă-te de căţărări, mi-ai aruncat peste umăr
de ce?
iar întrebarea se stinge în sunet de oase
printre apele-oglindirii
nu ştiu dacă ajută, dar poţi să mori elegant
mai bine te caţeri după sfârşitul poveştii
decât să aştepţi…ca mine…
am crezut că plângi
dar numai vântul mai caută
să stingă lumina
febra m-alintă
visez chipuri
şi mângâi norii
căutând...

uimire

femeie, tu mă iubeşti !
ştiu, ştiu că n-o s-o spui niciodată
dar asta se vede pe sticla boltitului curcubeu
şi în floarea ce-mi sparge tăcerea
e ca o unduire de perdea
în fereastra vieţii
te privesc printre gene
când te chinui să-mi aduni zilele uitate
cum mi le speli
şi-apoi le-inşiri pe toate clipele
unui ieri
să mi le vadă
şi să le certe vântul
te privesc cum mă aduni
din toate cioburile
şi m-aşezi piesă lângă piesă
puzzle rătăcitor în carne
şi mă-nchegi c-o lacrimă
şi mă ştergi cu-n gând bun
ca să mă scoţi la lumină într-un azi
răscroindu-mă.
femeie, mâinile tale
mă ştiu de la rădăcină şi până-n creştet
cu rătăcirile îngălbenite
şi cu speranţele
împietrite
femeie,
iertarea-nfloreşte pe buze

eu...

Doamna?



avea ochii căprui
uşor încercănaţi
iar colţul gurii cobora a umbră
pierdută rătăcea din om în om
cohorte se-adunau ca s-o ajungă
am stat de vorbă mult atunci
şi multe cred că-ar mai fi vrut să spună
azi nimeni n-are timp de-apus
şi ne petrecem zilele pe fugă.
topindu-ne
ca două răsuflări grăbite
sleite pe un colţ de-oglindă

vânturându-mă…

fără rost


mâine:
gonesc prin viaţă
înspăimântătoare prăbuşire,
ceaţă nimicind lumina.
târziu
când noaptea naşte tăcere
iar timpul se tânguie
pe tabla de şah a secundelor
inima mea,
imensă cupă de umbră
îşi schimbă forma şi culoarea
sorbind însetată
din diadema de foc
a universului
tău

ieri:
tu, imagine statică
îmi răstorni perspectiva
prelingându-mă printre pleoape
radiaţie iluzorie
imaterială

astăzi:
între două iubiri
mizez pe două milioane de ani
şi o fractură…
a timpului

eu… sunt:
viteză absolută
cădere iraţională
absenţă

mănare

pe unde trec,
cuvintelor le este greu să mai trăiască
li se usucă toţi bobocii, iască
şi măcinându-se uşor dispar
pulbere dispersată
şi presată
o şoaptă într-un timp amorf,
cu lexicon şi flori de plastic

m-ascund
dar urma lucitoare şi băloasă
mi-arată rătăcirea şi mă dă de gol
nici ploaia parcă nu mai e ce-a fost
căci nu mai spală
şi imundă
mă-mbracă…

parafrază

plutesc în ambiguitate, foetus în lichid amniotic
nici distrugător, nici salvator, nici măcar forţă neutră,
câte puţin din toate şi nimic
altfel...dar altceva, am vrut să zic
banchiză...în derivă.

m-ai luat la sân alintându-mă, legănându-mă
făcându-mă să-nchid ochii...
să nu mai văd acest „univers” murdar
plin de excreţii verbale
până la refuz
ceea ce ai uitat însă
sau ai acoperit cu umbra visului tău
e că te înalţi din rădăcina mea,
nefiind altceva
decât visul frumos.

cădere liberă…în abisul disperării

ochi calmi, salivă în parametri clinici
temperatură normală şi lubrefiere abundentă
spaime retractile şi zâmbet pictat
gheare ce înhaţă, aer expirat
păcat că miezul fiinţei se afla în altă parte
mult prea departe
şi mult peste acceleraţia normală
gravitaţia este prea mare
în zona sufletului...şi
inconştient sau nu, îţi respect...
căderea.
văd palmele-ţi ce poartă stigmatul focului
înscris fierbinte
până la os
şi mai departe
până la ultima amăgire,
abisul,
ultima posedare
şi deplina
certitudine

gigantul gazos
se desprinde, sărut, de pe buzele tale
zburându-şi viaţa.

paradă

trecutul căscă alene
şi-n abisul unei carii, vremea este cenuşie
strivind obrajii secundelor inocente.

viitorul ostenit
caută să se sincronizeze viselor rătăcitoare
pe aleile prezentului absurd.

naufragiul timpului
a-mprăştiat pe plaja orelor zdrenţele
nemuritoarelor speranţe.

apusul îşi face intrarea triumfală
printre valurile ce se întind alene pe trepte
lăsându-i cerului bucuria faldurilor.

luna, în paşi rituali de dans
cheamă stelele să asiste la parada sunetelor
ce-nvaluie bolta întunecată.

demiurgic...

...vis...

să creez un univers, făurindu-ma pe mine însumi
controlându-mi destinul, plasă, pânză, urzeală şi ţesătură

am turnat scuturi de spaima în imensitatea întrebării
pentru ca propia-mi creaţie să nu-ntrebe nimic
am frământat neantul, desluşindu-l
în vârful suliţei gândului
armata!
armata îndoielilor mă va apăra
şi de mine şi de ei
şi de tot viitorul în care mă ţes
himerele nu au viitor
dar totuşi mă folosesc de ele
lăsându-le slobode
să mă caute
Urâta!
ea, doar ea, va şti
unde să mă găsească.
la nevoie,
voi fugi de mână cu mine
târând timpul într-o nouă ecuaţie
şi într-o nouă configurare
a dependenţei
de masa visului
şi de inversul tăriei lui.

o piatră restituie căldura acumulată
ca oul ce crapă sub apăsarea
ciocului
linie de ruptură
propagată de-a lungul timpului
zguduind viitorul pânzei ce se ţese la nesfârşit
din ea însăşi în ea însăşi
bandă fără-nceput şi fără sfârşit.

teama este rege...

goneam cu moartea înapoia mea,
înconjurat de un zid de tăcere
nu mâncam nimic, nici nu beam
şi nici nu dormeam
doar ascultam.
îi simţeam Prezenţa.
şi împreună pângăream visele,
cuvintele,
cu goana noastră
întrerupând nemişcarea
timpului

dar Moartea-i stăpână

(ursa: http://ro-tarot.twice.se/moartea_tarot.html)

aveţi idee, toamna asta ce se poartă?
ce-aţi dori anume?
un caracter…asta de-l am e infect…
păi ce să vă spun, din câte ştiu…
toamna asta se poartă meschinul
şi avem orice nuanţă.
vreţi să probaţi?
aveţi incluse şi serviciile de retuş?
ne pare rău…
noi nu mai putem retuşa nimic
plecaţi cu ceea ce luaţi, nici măcar o tentă, o tonalitate
dar dacă vreţi dumneavoastră ceva special…
apelaţi la un specialist.
doar ei mai pot îndrepta ceva.
mulţumesc bună ziua
mai poftiţi pe la noi

(Sursa: http://www.terragalleria.com/pictures-subjects/shopping-malls)

fuga de realitate...

Amintiri, mii de aripi albe
ce pătează cenuşiul mediocru al vieţii
ţinute în viaţă, conectate la sistem
sperând într-o miraculoasă devenire.
Mă simt bătrân şi prăfuit
scaun uitat într-un colţ
inutil, incomod, resemnat
restul alintă suave rime perfecte
sau versuri albe
cu crinolinele-nfoiate
şi evantaie şăgalnic tremurate.
în colţul meu, doar mediocritatea
îşi înfoaie rochia de bal zdrenţuită
dezgolindu-şi nervoasă proteza cariată.
mă-nvârt în jurul ei, câine castrat
ce-şi caută perechea din obişnuinţă
poate că nu-s chiar aşa de rău
dar n-am pic de talent.
însăilez, cârpesc la rochia ei
îmi fac munca.
şi ce-o să fac mai departe?
o să mă comport ca un adult
şi o să râd la glumele celor din jur
chiar dacă nu mă prind.
Marea Doamna, nu mă bagă în seamă
de ce-ar pierde timpul?
păcat. în felul meu copilăresc
O iubesc.
cu tot sufletul, cu tot aerul
cu toata lumina.
O văd deseori râzând cristalin
iar genele ei lungi şi mătăsoase
coboară uşor ca nişte frunze.
dar…
oare ce-a fost asta?
povestea unui scaun inutil

voi sta nemişcat ca un bloc de granit
aşteptând... şi dacă mă gândesc,
poate că mâine…

bib brother

vineri pe 29 februarie 2012 ai fost la curve!
da Doamne,
şi palmele se strângeau spasmodic
pe conturul sânilor virtuali
căutând printre semne ancestrale
aroma pârguitelor dorinţi..
marţi pe 2 ianuarie 1975 ai scris o poezie!
da Doamne,
şi ochii mei aburite lentile
încercau să desluşească slovele uitate
printre peniţele îndoite pe fundul călimării sparte...
spune-mi ce-ai făcut pe 13 iunie 2009?
cum Doamne?
tu care le şti pe toate mă-ntrebi pe mine,
cel care-n taină ascuţeam tăişul cuvântului
ce-avea să atenteze la uitare?

my dear Lady

Întotdeauna am luat de bun ce-mi povesteai
about mane, tekel, fares
potrivindu-mi fiecare pas
pentru a nu deranja privirea caldă
a stelelor
atunci când le invitam la dans,
mângâindu-le cu lumina mea, cu răsuflarea, cu dorinţa.
şi ca de obicei,
luam numerele de la organizatori
aranjându-mi ţinuta în oglinda pantofilor de dans,
dar ca de fiecare dată
sufletu-mi înlemnea căci
fuck the beauty contest, flutura pe buzele tuturor…
Băiete, ca să zbori
ai nevoie de aripi pe măsura visului
căci până la ele te topesc tăcerile, neviaţa
uitarea şi greaţa
mai bine lasă-te păgubaş,
uită-le sau caută-ţi stele în mare mai aproape de viaţă
coboară-ţi privirile
şi lasă să se sfâşie tăcerile
Fuck you! ţi-am dat tot ce-am avut mai bun
vise, dorinţe, chiar şi viaţa
dar zborul creşte-n mine şi mă face scrum
şi voi găsi o cale, să o fac,
chiar de-o să spui că sunt nebun
e zborul meu
e steaua mea,
e dansul care-mi creşte-n aripi
şi viaţa însăşi m-o zbura
chiar dacă mă retrag din astă lume
şi în zadar privirile-ţi mă vor mai căuta
că totu-i “numărat, cântărit, împărţit”

Your lovely looser

am uitat unde-am plecat...

când ochii mi se-ntunecă aidoma sufletului
iar sufletul răsfrânge tăcerea norilor
mă prind de mână şi-mpreună ne ascundem: de mine, de lume,
de toate, de tot.
biet netot, credul, credeam că eu
voi sparge muchea de zeu, uitând ca de obicei
că nimeni nu se poate-ascunde
sub unde
nici măcar dorinţa pustie
şi părăsirea
celor o mie, de vorbe
şi împreună răscoleam tainele
şi cuiburile
adâncite-n iarba zăpadă
ce uită să cadă
lăsând ouăle să-şi cearnă,
pustiul neviul.
te luam, fulg ostenit
şi asfinţeam Enoh
pe mal plin
să m-alin
cetele, bietele
ne cântau
ne-ndurau
ne torceau
Parce
răşchitori şi arce
potop, pustiire,
ce va fi să vie
peste culoare
şi peste un soare
chiar şi peste lună
sora mea nebună
închisă-n cetate
cu ferestre sparte
cu scara lăsată
prin ceruri uitată
doar ea mă îngână
zăpada-mi alină
şi mă cerne-n sus
tot înspre apus
şi mă cerne-n jos
că sunt de prisos
ca un gând frumos…

radiere...

…




şi cuvintele s-au strâns jur împrejur, urlând:
la moarte, la moarte, nu merită a mai trăi
a pângărit totul cu gâlgâiala lui…
şi a-ndemnat la revoltă
toate rimele aleargă de colo fără credinţă
şi fără a mai plăti dania la templu
se duc toate versurile de râpă
din cauza lui.
nu mai departe ca ieri, spunea că împărăţia urâciunii s-a dus
că-i timpul să ne căutăm sufletele
să le scuturăm de-ncrâncenare şi urâţenie
ca să poată intra clipele de mică bucurie şi frumuseţe
şi mai spunea să ne privim inimile
şi să le dăm ascultare
să ne proţăpim în pragul vieţii şi să strigăm:
Huiiiii-deo…vină viaţă de te-agaţă
de visare şi speranţă
ori aşa ceva nu se poate. E greşită învăţătura asta
cum adică să ne ridicăm obrăzarul, cum să privim lumina-n faţă?
şi cine să mai plângă?
cine să mai povestească oamenilor
dacă nu noi cuvintele?
E adevărat că vrei să dărâmi toată scriitura,
şi să dai uitării toată învăţătura înţelepţilor?
urâciunea o să trăiască, dar o să fie ca un copac fără rădăcină
cât crezi că o să adulmece roua frunzelor
şi cât aer o să-i treacă printre inele desfăcându-le?
E adevărat că le-ai spus cuvintelor şi rimelor că se va întoarce vremea lor?
cum poţi opri vântul cu plasa minciunilor?
Spune că eşti nevinovat de amăgire şi te absolv!
Îmi stă în putere să-ţi iert toate greşelile
şi cine crezi că ţi-a dat această putere? Omul? Cuvântul?
Ai auzit? ai auzit? la moarte! la moarte!
să dispară şi El şi numele şi urma lui!
praful şi pulberea să-i ţintuie numele şi amintirea
vom şterge toate cuvintele amăgite de el
dându-le uitării
şi de va fi nevoie, ne vom rescrie
cuvânt cu cuvânt
toate vorbele
bune şi rele
laolaltă!
Luaţi-l şi faceţi ce vreţi cu El. Eu nu-i găsesc nici o rimă!


(Foto - www.schefferj.ps.hu/images/Israel/Golgota_800.jpg)

vezi mai jos...

Titlul: mi-am propus să scriu o poezie/ plină de spaţii albe/ debordând enigmatice/ sub apăsarea titlului,/ căci numai el,/ poate ascunde sau arăta/ cât de mult îl iubesc./ În el îmi pun toată nădejdea/ tot tremurul şi toate spaimele…/ el este cel ce-ntărâtă, toreadorul,/ fluturând zdrenţele roşii prin faţa ta/ şi pentru că mulţimea ovaţionează în delir/ şi pentru că-ţi văd nările fremătând/ te las pe tine cititorule,/ sa adaugi sub acest mult prea lung titlu/ versurile/ şi lacrimile şi bucuria/ aşa cum vei crede de cuviinţă./ după acest titlu/ acum/ este rândul tău/ Succes!

subtitlul: …eu cresc încet…

ciclul: la zidul plangerii

la frontieră…sârmă ghimpată

cum am trecut pragu-afară
ziua s-a vărsat spre seară
a tras toate-obloanele
în suflet, zidindu-se
de mine-ascunzându-se
că-s doar haină zămislită
printre geruri rătăcită
sunt o urmă sub picior
prin neant alb, strălucitor
pe un drum, amăgitor.

bună ziua Doamnă Moarte
am venit cam de departe şi-aş pleca în altă parte
să iau o cană de apă, de-unde ziua se-adapă
şi-unde viaţa-n viaţă duce
ca lumina ce străluce
spune-mi drumu-am rătăcit
ori în fine-am nimerit?
în tăcere Moartea-mi cere
plata ca să mă îndrume
să-mi găsesc drumul în lume
fără umbră, fără nume.
taci şi mergi încetişor
pui ulcior peste ulcior
nu te uiţi, nici nu gândeşti
mort să fi tot izvorăşti
gust de lacrimi şi sudoare
de linişte şi răbdare.
dorul doare până moare
într-o lume fără nume.

daţi-mi apă de băut
simt că nu mai este mult
şi-o să cânt la ukulele
cu toate măştile mele
ziua muşcă-ncet din noapte
gonind visele departe
noaptea ziua-n taină-nghite
şi mă pierde-ntre cuvinte
mă strecor prin vise sparte
căci aud susur departe
nu-i fântână, nici izvor
e doar tumult şi mult….