cuvinte adunate

nu sunt Don Quijote
să tai limbile balaurului ce-mi pârjoleşte şaua
nici măcar Sancho Panza
să le-nnod cuvintele în barbă
pe sub spuma săpunului
nici măcar Rosinante
cu şalele viselor lăsate
cam pe unde roade zăbala
carne şi dinţi, alandala
prin tivul buzelor
am lins fierul scărilor
ce-mi băteau coastele
cu limbă uscată, clopotele
am înghiţit pintenii tăcerilor
privind coaja urmelor
şi mă scarpin pe greabănul zilelor
acolo unde se-adună bătătura grijilor
ca o cocoaşă ceva mai tare
e singura amintire ce-o mai am în dotare
porniţi uitatelor, daţi toate năvală
să urle gâtleju-n ţărână, a lună,
şi-a fiară ce se-nfioară

am să-ţi las o ureche şi ochiul
şi buzele strânse-mpreună
uitate pe rând
culcate pe-o rână
de râpă nebună
mă trag mai la umbră şi-n joacă
(aşa cum pe timpuri la ore
făceam ghemotoace cuvântul
lipindu-l pe boltă)
îmi fac ghemotoc faţa spartă
o umflu apoi, şi-o pocnesc
sunt cer, asfinţesc,
mă-negresc
şi spuzesc.

meteor

m-am înălţat până la marginea visului
răscolind furtuna vorbelor
până la epuizarea
aripilor.
am căzut.
greu. plin de atâta gravitaţie,
cuvânt plin de obidă
palmă înmuind lacrima
până la mască.
suflete al meu, te-ai sfărâmat
şi mii de cioburi se topesc alegându-se
argint viu.
bob cu bob
rictus şi crispare
şi lacrimă cu lacrimă.
jur împrejur, vântul urlă
alungându-mă,
noroc că mă aleg încet
şi nu mai trebuie să mă ţin tare
pot să tremur
pot să cad şi-n genunchi
şi chiar cad, adâncind căutarea
pană cu pană
răsuflare
goală

violet

motanul meu, pe cât de mic
se-nalţă pe pernuţe şic
deschide uşa, coada-şi plimbă
o-nchide zăbovind în tindă
dar vântul visele-mi agaţă
legându-le frumos c-o aţă
şi le pictează-apoi pe boltă
făcând o voltă
dezinvoltă.
l-am învăţat pe firoscos
să se strecoare
ca o boare
şi ca o umbră
să stea pe-o dungă
să văd bolta cerului
prinsă-n gheara gerului

Simioană farmazoană
strânge toate visele
câte-au copt caisele
cele verzi doar de le vezi
iar pe cele bălăioare
ascunse pe după soare
du-le-n casă la răcoare

motanul meu toarce uşor
cuvintele care mă dor
iar fusul ca un titirez
cu-un si bemol şi-un do diez
mă poartă-n rana somnului
ţesând urzeala visului
rrr...

mă doare roşul

mi-e dor de mine.
am şi uitat cum mai arăt
cu toate că umblu, nu reuşesc să mă întâlnesc
pe marginea drumului cresc ochi goi
iar ceilalţi se-ascund zgribuliţi sub pleoape
ca ţurţurii în zăpadă.
cuvintele mi-au îngheţat pe limbă
zornăind ori de câte ori
deschid gura
din cauza asta nici n-o mai deschid.
e prea mult zgomot
şi nu mai pot să-mi văd degetele
maci amorţiţi, fără culoare
strângând toate literele
şi dormindu-le somn copt
adânc,
într-o altă pată
de culoare.

varză şi…ciolane…

varză şi…ciolane…

se adunase prea multa varză
dădea pe dinafară, se-nnegrea
ca literele ciorilor pe câmp
şi fumega.
scotea un fum negru şi gros
negru de la atâta orbire
şi gros de la atâta pustiire
încât până şi ciolanul
îşi înnegrea ireversibil axul lumii
cuptorul în încrâncenarea lui
atingea paroxismul, expandând,
novă căţărată pe trepte de căldură…
am deschis fereastra
şi toate vorbele
şi toate tăcerile
au dat năvală
ghemuindu-se pe coasta îngheţată
a sufletului.

poveste cu vârcolaci, mere şi omuşor...

partea luminoasă a lunii
s-a întâlnit cu gaura neagră
ce creştea în pântecele Genovei
noaptea.
pe când toată lumea dormea.
s-au oglindit o vreme, ochi în ochi
fără să-şi vorbească
şi-au plecat.
luna s-a dus să-şi fiseze nişte extensii
blonde
iar gaura neagră
a alunecat pe urma unui vierme
până dincolo de mărul lui Adam
stârnind o uşoară gâdilitură
când s-a agăţat de omuşor
ca să nu se piardă
prin măruntaiele Universului

Plutaş

am renunţat la viaţă
şi-am aruncat chiştocul rămas în râu
curentul l-a luat
şi într-o clipă l-a purtat departe
răsturnând barca şi barcagiul.
bătrânul Charon
oprit ca şi mine să fumeze
blestema scuturându-şi barba udă
-ce te-ai grăbit aşa?
am zâmbit şi am întins mâna
pescuind vâsla lungă
-îmi plac surprizele, i-am răspuns.

Carnaval

Carnaval
poezie [ ]



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Macovei Costel [cosmacpan ]

2009-01-27 | |





Îmi purtam viaţa
Ca pe-o haină comună, la fel cu a celorlalţi
Crezând în uniformizare şi-n incognito
Numai că faldurile singurătăţii
Dădeau pe-afară
Arătându-mă străin de aceste locuri.
Mulţi treceau nepăsători
Pictându-şi zâmbete în colţul buzelor
Sau nebăgându-mă în seamă.
S-a oprit,
Mi-a zâmbit obraznic
Şi-a ţipat:
Tu eşti altfel!
Eşti altfel, eşti altfel, eşti altfel!
Cine-ar fi crezut
Că mulţimea de măşti
Se va opri pentru a ridica piatra?

De final

Goneam spre sfârşit
Somon luptând împotriva curentului,
Grăbit să-şi depună icrele.
Te-am întâlnit, te-am oprit,
Vreau să te botez moarte,
Să-ţi dau nume nou,
Să-ţi devin naş.
Ce zici? Cum ţi se pare?
Oricum, eşti mai mult singură,
Nimănui nu-i place la tine.
Parcă eşti vecina de palier
Bătrâna aia grasă cu sâni imenşi, lăsaţi
Cu picioare umflate şi piele zbârcită
Mirosind ca dracu.
De-asta întoarce lumea capul
Închizând ochii.
Poate se schimbă ceva...

Spune-mi te rog, timpul se dilată?
Timpul se scurge, atât.
Dar umbra?
Ea după cine se duce?
Migrează ca gheţarii.

lecţia de...

Doamnă, vreau să fiu fermecator.
Să te seduc,
Să te scot la o cină romantică
Şi apoi să-mi cazi în braţe, oferindu-mi-te
Într-un abandon total.
Copile!
Tu nu ştii că,
fermecător e un atribut, pe care trebuie să-l ai în sânge,
împreună cu hematiile, ca să poată hrăni fiecare celulă în parte?
Poţi să fi relaxat, manierat, ba chiar o companie plăcută
Dar pentru a fi fermecător, îţi trebuie distincţie.
Trebuie să mângâi cu eleganţă, să priveşti natural
Să străluceşti, să arăţi perfect, impecabil.
Un fermecător degajă un rafinament extrem,
Şi mai ales, să zâmbeşti.
Dar pentru a avea toate astea
Îţi trebuie acel ceva,
Miracolul care să dea culoare.

Mi-am deschis ferestrele
şi toate uşile
dar sângele meu
bolovănos,
se lipea de fierul plugului.

Poveste de noapte

M-am culcat fără să aştept nimic.
O noapte obişnuită de somn.
Dar m-am trezit încadrat
(De-o viata si de-o moarte.)
Straniu, să fii în pat cu cea mai râvnită
Şi cea mai detestată prostituată
Niciodată nu mai făcusem aşa ceva
O combinaţie stranie, în pat cu amândouă.
Viaţa era absolut superbă, uimitoare
Şi întrecea tot ceea ce văzusem
Avea o fire plăcută, era deşteaptă
Ştia să facă şi conversaţie.
Cealaltă nu era tocmai rea.
Era frumoasă dar nu o frumuseţe
Era…comună,
Părea că nu-i pasă
Şi?
Ne-am culcat toţi trei
Apoi am discutat,
Am ascultat muzică
Apoi iar ne-am culcat.
Dar niciodată numai cu una.
De parcă mi-ar fi fost teamă să rămân
Numai cu una.
Era senzaţia că m-ar fi purtat undeva
Departe. Mai adânc şi mai departe de orice liman,
Ori eu nu eram încă pregătit
Nu voiam să mă ofer
Doar uneia.

Pendul.

Orgă

Îmi dezbrac trupul
Fibră cu fibră, şi-mi duc oasele la gura
Cântând o Fugă de Bach.
Ochii străpung bolta
Lepădându-şi aripile, lanţurile,
Mă ung cu primavară pe marginea sufletului
Şi urlu în adâncul fiinţei:
Văd. Acum văd.
Te urmez, cărare,
Şi-ţi sorb aerul, urmă
Pâna-n adâncul mormântului
Redându-mă lumii
Într-o răsuflare
De-a ta.

Beţie

O viaţă rece şi singuratică
E ca un apartament de lângă mare
În care se aud valurile.
Marea s-a dus
Luându-şi valurile
Riduri în jurul ochilor.
Uneori însă
Mi se pare că aud valurile.
Or fi rămas înţepenite în urechi.

Un pahar de whisky
Împrăştie frigul temerilor
Ce-l de-al doilea
Limpezeşte şi clarifică
De la al treilea,
Nu faci decât să iei locul sticlei.

O privire indiferentă
Împiedicată
Între prietenoasă
Şi rece
Nu exprimă nici un fel de trăire,
E doar o privire
Prin fundul paharului.

Cucii nu cîntă seara în bar.
De ce oare?

Conversaţie

Cum de m-ai găsit?
Ai uitat că ştiu aproape totul?
Şi dacă mă scurgeam odată cu apa?
Urmele de săpun te-ar fi trădat,
Chiar dacă circuitul apei în natură
Te-ar fi presărat printre nori.
Ori mai sus.
Pe toate le ştii, nu-i aşa?
Nu. Sunt lucruri pe care nu le ştiu.
Nu ştiu să cânt la pian
Nu ştiu să număr oi
Şi nici să cultiv orhidee.
Cred că nu-i o crimă să nu ştii.

Între noi s-a strecurat o tăcere adâncă
De-au început să mă doară urechile,
Nu se auzea nici măcar respiraţia
Dacă mai respiram.
Am plecat după punctul
Rătăcit între dorinţă şi mândrie
Să-l fac centru de greutate

Acustică

Motanul meu negru
piaptănă dimineaţa
aşezându-i şuviţele rebele.
Se plictisise de tors
Şi-şi ascuţea ghearele
Pe pragul răsăritului.
Se simţea responsabil
Şi de aceea îl păstra curat.
Îi aranja trilurile
Separând notele stridente
De restul penelor.
Motanul meu meloman
Nu suportă zgomotul
Şi-ntotdeauna
Când se crapă de ziuă
Îşi astupă urechile.
Dar ştiu că îi place
S-asculte Birdland Dream.

Vegetal

Mestecenii ruginii,
fecioare despletite
Se lasă dezbrăcate
La marginea pădurii.
Oprindu-se,
Suflând tot mai greu,
Îl auzi cum se zbate sfârşit,
V-am adus toamna.
Cale de întoarcere nu mai e,
Nici pentru mine
Nici pentru voi.

Vise

Un om în visul zeului ce doarme

Dileme ne-nsemnate
Emoţii superficiale
Germenenii gândurilor profunde.
Să poţi vizita lumea reala
Când şti că nu-i aparţi.
Tu, creatorul Utopiei
În care visele sunt reale.


Vis agonic

Să te retragi în propria-ţi minte
Fugind de lume şi de titluri
Simplu om, nici erou, nici iubit,
Fiinţând.
Stâncă înfiptă
În malul
Vieţii.


Vis inutil

Să fi Pământ
Şi fotosinteza să fie
La liber,
Oriunde.
În parc, pe strada, în casă
Fără reţinere, modestie
Sau ruşine.
Lascivă, mâncând soare
Şi bând apa norilor.


Vis războinic

Ca să mă învingi
Trebuie să mă-nţelegi.
Ca să mă înţelegi
Trebuie să-mi cunoşti dorinţele.
Ca să-mi cunoşti dorinţele
Trebuie să mă iubeşti.
Aşa că iubirea, războiul şi sclavia
Totuna-s.
Dar nu uita
Că atunci când câştigi,
Câştigi!

Visele nu devin realitate

Midas m-a invitat
La palat.
Dar mi-a spus
Să nu depăşesc linia galbenă
Nu suportă.
Ne-am aşezat la masă
Şi după ce-am tăiat o felie de friptură
Am privit viţelul de aur
Mugind pierdutul.
Licoarea mea aluneca pe gât,
El turna vorbe-mpietrite
Şi aurul îngheţa
Pe buze.
Mi-am înfipt dinţii
Şi mărul căzu jertfă trufiei.
Al meu.
Al lui
Păstra aurul păcatului
În surâsul Evei.
Am sperat să-mi atingă
Pana,
Sau muza
Dar m-a alungat,
Departe de mâna sa.
Şi-am plâns
Cu lacrimi adevărate.
În urmă,
În poarta palatului
Străluceau
Boabe-n tărână, de aur.

jocuri neinventate

unde poţi să te afunzi
de blestem să te ascunzi,
sus în calea laptelui
ori sub pleoapa visului?
nu te-ascunde
căci pe unde, într-o albă-nvăluire
ceaţa toarnă în ibric
lapte alb şi albă lună
spuma-n linguri o adună
cu aripi insingurate
retezate
de pe spate

ochii reci de inorog
mici ferestre la igluu
clipesc des şi boreal
sub aripi de bu-hu-hu

ursitoarea m-a uitat
prin zăpadă înfăşat
degetele ghiocei
innodau doar funigei
să ridic cerul cu ei

larmă, vuiet, hărmălaie
vin cuvinte de la baie
cu prosoape ancorate
pe catarge ridicate
în bătaia visului
în uitarea jocului

viscolul urlă prin ţurţuri
şi toate cuvintele s-au strâns la căldură
aşteptând să deschid...
gura!

The Dance of Veils

trăirile, zgribulite
s-au adunat în suflet
clănţănind de frig,
incontrolabil.
Am deschis larg ferestrele
Să iasă frigul din suflet
Descâlcind temerile,
m-am lăsat pe pervaz
şi-am vomat
până la epuizare
toate enormităţile
închise de-a valma,
depăşisem limita
normalităţii.

Sonată pentru violoncel, sax, baterie şi doberman

compunerea sonatelor n-are nici în clin, nici în mânecă cu numărul mâinilor pe care le ai.
şi dacă ai trei e perfect pentru că ea, a treia, poate bate măsura
numai că eu n-am trei şi nici două.
nici măcar una nu am
şi de-aceea-mi scriu cu picioarele
sonatele. şi lumea cade-n extaz ascultându-ne
pentru că instrumentiştii sunt ciungi,
irevocabil şi inadmisibil.
interesant e că nici un sunet nu trece de primul rând
de scaune.
toate se izbesc de clopotul indiferenţei
şi cad, ţurţuri înmuiaţi la rădăcină
doar clopoţelul-gong
mai anunţă pauzele de respirat
şi toată lumea scoate capul din apă
numai dobermanul scoate coada, exersând o înaltă
smulsă din vintrele zilei ostenite.

112 blues

eram doar noi doi
şi John Mayer cântând Hot
ţi-ai fluturat toate spaimele adunate,
mi-am lăsat zilele-n pahar
şi te-am invitat la dans
tăcerea ne-a urmat pe ring
întunecata, umeda şi mucegăită
despărţind, fiinţând, aruncând vocalele
am crezut că m-ai părăsit
şi m-am gândit să plec
dar mi-a fost teamă
c-o să mă calc în picioare
sfărâmându-mă.
merită să ţip? ce folos,
mai bine-mi ţin gura
să nu-mi scuip măselele
printre dinţi.
şi-am început să păşesc în şoaptă
doar doar te-oi găsi.
curios,
nici măcar telefonul
nu vrea să renunţe la robot
şi când vorbesc c-o maşină
devin crispat şi gâfâi
adâncind fisura.
ciocul şi gheara scurmă
un ultim drum,
eşti misterioasă Doamnă
apetisantă, spăimoasă şi misterioasă
ca bătaia orologiului
fără limbi

Vis de clasa a doua

am văzut lumina zilei la ieşirea din tunel.
n-a contat nerăbdarea şi elanul
pentru că mi-au scris în frunte – clasa a IIa.
mă ataşau la urma garniturii
spunându-mi că asta-i ordinea stabilită
aberau. muşamaua mea era nouă
nu visam orient expres
ci doar o existenţă decentă
fără ciupituri şi zgârieturi.
şi ochii mei erau întregi, şi vedeau
dar ei, lăsau mâzga să muşte
terfelindu-mă-n mirosuri.
rapide evoluţii, accelerate decăderi
personale aberaţii,
ataşat vieţii.
Declasat.
lăsat pe mâna călăilor
să-mi scrijelească geamurile
să-mi smulga dinţii şi unghiile
cu râvnă.
şuierul a murit şi el
îmbălsămat într-o hală ruginită.
am oboist.. aş trage pe o linie moartă
să-mi legăn inutilitatea şi scârba lor
până la dezmembrare,
eu şi aurolacii
încolaciţi printre liniile vieţii
spărgând seminţe cu sare
şi soare.
măcar atât mi-a rămas:
ploaie, soare
uitare….

atavică

când se naşte un geniu,
lumea geme, tremură şi-aşteaptă
să-l vadă mort.
existenta îi este în pericol.
ea se-nvârte, se frământă alegându-şi cuvintele
pe când el prinde esenţa într-o clipă.
şi-atunci timpul şi lumina crapă,
se sfărâmă, dispar.
numai el mai poate recreea
lumea, adunând
atomi, fotoni, fononi
esenţă captivă.

râma

mă întind zornăind inele de piele
pământul fărâme îmi curge din gură
pământ bătucit de umbra paşilor
pământ care aşteaptă
şi tremură la fiecare şuierat
de glonţ...
în timp ce rumeg pământ
îngrăşat de zeama viselor sparte
stau şi mă întreb:
ce gust are graniţa?
am trăit ani de zile alături
dar nu mi-am înfipt buzele-n ea
pentru că pământul era deja afânat
şi mirosea a câine
şi a pustiu
şi a frică
pământul mustea de frică
şi cred că din cauza asta nu m-am atins de el
sau poate...
tremur?

vis 57

obosesc,
m-apasă toate secretele
uitate. închise în câte-un cuvânt
aripi seduse, aripi tăiate
ce-mbătrânesc cu ochi-n pământ

un perete cu calcio vechio verde
şi bobul mărunt,
o doză spartă cu fire putrezite
şi capete negre-atârnând...
lumina istovită, prinsă-n fererastră
şi-aşteaptă sfârşitul cariat

îl simt în ceafă,
jelanie mută, gură zidită-n feşe
mă-ntorc dar ochii lui goliţi se-ascund
în părul cefei ori sub guler
tremurând.
c-o frică îl dezmierd tăcut
şi mângâi aerul convins fiind că cercul
şi zăbrelele uitării ard

cu un ban lipit în geam
am ademenit lumina
şi din carnea ei, săpând
scot încet, firavă, vina...

gânduri...inutile (I)

nedumerire

de câte ori privesc pe gaura cheii
nu disting nimic în întuneric
sau poate că uit ce văd
şi de fiecare dată deschid uşa
şi alunec

privesc la aripă şi nu-mi vine să cred
că are atât de puţină viaţă
ce-i ţine oasele
dar totuşi, cât de dulce
îi este libertatea...

gânduri...inutile...

interdicţie...

mi-ai dat dezlegare spunând:
poţi să-ncerci toate cuvintele,
să le desfaci în bucăţi, să le descoşi,
să le pipăi, să le guşti, să le miroşi,
numai de cuvântul acesta să nu te apropii
să te ţii departe, altfel te va lăsa gol,
îţi va lua totul, aerul, apa, viaţa
lepădându-te,
lăsându-te al nimănui.
dar n-am ascultat,
şi-am muşcat cu sete...
deschizând fereastra cuvântului...
toate ale mele au zburat:
amintiri, prieteni,
chipuri fugare de la colţ de viaţă
cine frugale pe-un colţ de ziar
aerul, mirosul, văzul
numai eu, cu rădăcinile adânc înfipte
în cuvânt
am rămas să aştept...

la ceas de seară

pe stradă mici ferestre putrezite
m-aşteaptă să îmi spună oful lor
prin gard separ lumina de-ntuneric
şi albul meu este un alb uşor.
pe mine m-ai lăsat pierdută-n gri
şopteşte o-ntrebare temătoare
mi-aş fi dorit tot albul. până sus
să-mi râd şi eu ferestrele în soare
îi şterg peretele de lacrimi grele
şi igrasia i-o topesc cu alb
mi-s rădăcinile mâncate de rugină
şi-n noaptea vieţii, bec uitat în curte, ard.

flash-uri

ţi-am spus că fiecare zi este o oglindă?
nu? nu ţi-am spus?
dar vezi că viaţa e plină de cioburi
şi măcar dacă ar aduce noroc
sau o rază reflectată, dar nu.
peste tot nu vezi decât catran
hârtie îngălbenită
şi argint coclit.
sticla se-ntoarce şi pleacă
gârbovită, mătuită,
scrâşnind la fiecare călcătură
peste cuvintele nisipoase topite-n carne...

e vremea umbrelor

“lumea se naşte şi trăieşte într-o ceaşcă de cafea”
aşa începe ziua, strecurându-se printre zăbrelele dinţilor
fără să caute, fără concluzii,
trup ostenit, moţăind în cadă cu vene înflorite
citată prin ordin de zi şi decorată postmortem
pentru curajul de a înfrunta paloarea gândului
strecurat, infiltrat, uitat.
norocul meu că uit repede
lăsându-mi amintirile să zboare ca polenul
căzând brumă de-a valma.

oboseala

oboseala

sa nu-ti iei oglinda cu rama mama
ca sticla inghesuita intre bucati de lemn sufera
ii sare de la te miri ce argintul
si crapa de la atata reflexie.
cioburile aduc ghinion
sfaramandu-te si imprastiindu-te in mii de taieturi
aici un omoplat alb
aici un ochi sticlos, inutil de albastru
o echimoza inflorita pe obraz
si o tacere lipita pe buze
lasandu-ti durerea
printre rotule

risipire de argint
si cioburi sticloase
incrancenandu-se pana la oboseala
topita intr-o clisa de sila
sleita pata
pe sticla

oboseală primară

viitorul era cam palid şi tuşea
scuipându-mă când într-o zi, când într-o oră nepotrivită
doar, doar, voi uita trecutul,
dorul de dincolo, pată de culoare
în cutele vieţii
când închid ochii e linişte
cu ei deschişi văd toată singurătatea
şi aripi grele de ploaie
bătând între două ferestre galbene
aerul se întăreşte, capătă consistenţă
iar marea se culcuşeşte pe pragul piciorului
schelălăind printre visele mele
mult prea albastre
şi prea trecute
de viaţă.

Călătorie interioară

m-am întors de la job,
lămâie feliată după fusul orar,
mi-am dezbrăcat caracterul
scăpând un futu-i până-n dormitor
şi-am căzut lat.
încă un weekend
şi-apoi iar viaţă de ratat
am închis ochii şi cenuşiul m-a invadat:
o viaţă simplă, nişte trepte ierarhice
o uşă închisă şi-un râs nervos.
la atât se reduce
un destin dureros.

în spatele cenuşiului
fulgi de zăpadă, dansează liniştit
în foşnet de crinoline.
şi focul din suflet
linge resturi din mine
cobor în trecut
prin zile normale
când cerul avea aromă, culoare
mă pierd, labirint,
supapă, cedare.

Aşa cum sunt

Te-ai strecurat în aşternut
sunt obosit şi n-aş fi vrut,
puteam să te refuz cumva
eşti curvă, dar eşti viaţa mea.
puteam ca să te iau la rost
sunt imperfect şi sunt şi prost
şi pentru asta mă urăsc
dar tot mor prost.

m-am dus la baie să mă spăl
când m-am întors, tu, lotus gol
o mare de-ntrebări erai
şi-n vorbe nerostite te răneai
am aşteptat, eşti un vârtej
o mână-ţi dau, cu ochii treji
te iert îmi spui, dar ce folos
murit-a ce-i frumos.

îţi recitam din Robert Frost
“Then took the other, as just as fair,
And having perhaps the better claim
Because it was grassy and wanted wear;
Though as for that, the passing there
Had worn them really about the same,”
rupeam tăcerea fără rost
plecată-n noapte, nici n-ai fost…

You can rely on us

Ninge în pat cu fulgi senzuali
Zăpada se-ntinde lasciv şi impur
Ostatec în casa aştept seara-n van
Echipa de deszăpezire.

Ai intrat înotând până la brâu
Şi zăpada-nflorea sub buze de foc
Se topea de plăcere şi-n ţurţuri scâncea
Echipa de deszăpezire lucra.

Banchiză-n derivă mi-e frigul pustiu
Şi straturi de frică m-apasă
Din mână-mi curg semne şi nu mai ştiu
Câtă zăpadă-i pe masă.

Malformaţie

Sunt bolnav.
mi-au găsit inima împărţită-n patru
bucătărie, baie, dormitor şi sufragerie
dar toate pe măsură, adică mici.
Bucătăria e sanctuarul
Încercărilor îndrăzneţe şi condimentate
Dormitoru-i locul în care mă retrag
Uneori ca să mai mor câte puţin
Iar sufrageria e goală
Şi-n ea nu am decât două rafturi
Unul cu visele semne
Şi altul cu notele spaime
Şi perne poeme,
Adăstând a lene.
Când mi-e viaţa plină
Ascult muzică
Şi-o invit la o bere,
Povestim câte-n luna şi-n stele
Şi plouă mărunt
Funebru,
Şi-ascult,
Cum picură noaptea în streşini.

Ca o frunză, toamna

Lumina pipaie fiecare frunză
Dându-i fiecăreia propria culoare
Regină ce împarte zâmbete discrete.

În arşita zilei toate frunzele mor
Neclintite, inundate, sunând a gol
O ploaie ar rupe tăcerea-n fâşii
Iar frunzele n-ar mai murii.

În noapte, frunzele se fac că dorm
Pândind adormirea din pom în pom
Şi-ascultă cum cresc rădăcinile.

Eram frunza şi tu erai toamnă
Păstram lumină, ploaie, vânt şi spaimă
Frunzele vii uită lecţiile trecutului
Rădăcinile povestesc totul pământului.

agenţia de monitorizare a fenomenelor din fundul curţii

mare este grădina ta Doamne!

am decis că-i timpul să mă schimb,
mă săturasem să tot fiu prostul satului
ştiam că era o închipuire,
căci pe o rază de doi virgula trei ani lumină nu mai era nici un sat
şi nici oameni care să-mi spună măi prostule, nu mai erau
dar nu amănuntele contează ci ideea...
şi cu ideile nu te pui.
aşa că am decis să înfiinţez ceva,
de exemplu agenţia de monitorizare a fenomenelor din fundul curţii
dar nu pentru că s-ar fi întâmplat ceva pe acolo
nu, pentru că nici măcar fund nu mai avea curtea
dar ideea de terminus o fenomenală.
incredibil cât de multe lucruri poţi arunca în fundul curţii
acum o lună de exemplu mi-am aruncat stânga
ca să nu ştie ce face dreapta
numai că ea s-a înfipt cu nădejde
croindu-şi drum către înălţimi
rotindu-se coroană. înmugurind, îmbobocind
descântând cerurile.
după mână am aruncat şi o ureche
dreapta (nu, nu pentru echilibru) că avea mâncărimi
şi de-atunci aud Pământul oftând, bătrâneşte
şi parcă are aşa, ca un hârâit.
mi-am aruncat şi ochii
că tot nu mai zăream nici o luminiţă
şi unul cată asfinţitul grădinii
iar celălalt s-a-nfipt în steaua Polară
cică-i roata de rezervă
tot umblând după una-alta, am observat că mi-am pierdut capul
o fi tot în fundul curţii?
nu ştiu, dar nici nu mai are importanţă acum
pentru că aşa cum sunt, incomplet
sunt total diferit
şi dacă ies la poartă
tot scot de o bancă, să mai stea şi lumea
că i-o fi şi ei de atâta alergătură

Dulce sclavie, viaţa

Mi-s lanţurile sânge închegat,
C-o agonie viaţă m-ai lăsat
Prizonier şi ucigaş.
Suflarea mea-i ca o otravă
Coboară moartea, sunet grav, cu o octavă.
Dorinţe-s gândurile mele şchioape,
Să fugi de mine, stai cât mai departe,
Şi frontiera viselor ne va desparte.
Găseşte-ţi un refugiu,
Şi-azvârle-mă, uitat,
Nimic n-am oferit la tot ce-n dar mi-ai dat.
Ţi-aş da o lacrimă,
Ispită tăinuită-n van,
M-am irosit,
Şi-n viaţă am murit,
An după an.

Amintiri cu parfum de iarnă

Frumoşi nebuni ai marilor oraşe
Înzăpeziţi în trena lungilor troiene
C-o tinereţe astăzi vă descânt
Să nu-mi luaţi lumina lină între gene…

În plan vertical toate visele mor
Răstignind pe abscisă căderile-n gol
Mi-e vara trecută prin punctul de forţă
Pe rugul deschis am ars ca o torţă.

Sunt scara rezemată de fereastra cerului.

Da. M-am născut cu amintiri mai vechi
Şi-nchid în mine ultima secundă
Sunt Universul, şi-n trairea mea fecundă
Imaginaţia şi jocu-şi caută perechi.

Niciodată să nu-mi lipseşti viaţa de lumina ta.

Nopţi îmi alunecau printre degete,
Eşarfe în tonuri albe, grele, dospite,
Mă deşteptam printre visele tale,
Răscolind seva ce mustea a dorinţă.

Îndură-te şi lasă-mă să plec…

Absurdul ca…final

Eram părăsită ca o linie moartă
Şi amintirile-mi creşteau printre traverse
În podul gării cuiburile părăsite
Aşteaptă porumbeii voiajori.
Fiecare mesaj trimis
Era ca un sărut răcoros pe fruntea mea.
Şi da, la final
Aş vrea o recenzie la viaţa mea.
Măcar o frază.
Pe-un raft, o carte, netăiată şi nedesfăcută
Uitată vei rămâne-n veci.
Căci nu m-ai ascultat.

Mănâncă fructul interzis
Şi vei avea chiar şi ce nu ţi s-a prezis.

Moartea

...de-a joaca

Mă gândeam să mor un pic
De-un colţ cerul să-l ridic,
Dar mi-e frică de potop,
Că de lacrimi nu am loc.

N-am răbdare să trăiesc
Şi cu moartea mă-nvelesc,
De mi-i rece, îmi va trece,
Cinci eternităţi din zece.

De-aş muri, m-aş ofili,
Timpul tot l-aş împleti,
Cu petale (de poveste),
Căci din viaţă drum lung este.

Spirale

Am luat un vis, răsucindu-l
Dar oricât m-am jucat,
Nu mi-a ieşit decat o Cale Lactee,
Ce se-nvârte-n jurul meu.
Apoi am luat două vise
Dar oricât m-am chinuit nu am reuşit altceva,
Decât să le răsucesc jur-împrejur, descâlcind viaţă.
Am luat atunci trei vise şi eternitatea ţi-a strecurat îndoiala
Pentru că nimic nu-mi reuşea, oricat le-aş fi sucit şi răsucit.
Şi fiidca nu se legau, le-am împletit coadă:
Unul s-a albit, luminând întunericul.
Al doilea s-a-nroşit răspândindu-mă,
Iar cel de-al treilea a rămas întunecat,
Acunzând toate răspunsurile.
Şi neputinţele.

Secetă

Mi-s oasele golite de ecou
Cuvintele-au plecat cu-un ultim tren
Din faţa valului de necuvinte.

Privesc la mână, ea îmi râde-n faţă
Mi-s degetele apă-n roata morii
Ce sfarămă şi dulce din tărâţă îl desface.

Dansez şi urmele mă scriu în praful vieţii
Doar vântul singur va citi ce-am scris
Am smuls cuvântul din adâncul fibrei,
Trăiesc sau mor. El viciu, eu proscris.

sunete…noaptea…

azi noapte la ora două,
mi-am lăsat pantofii, degrevaţi orice drum şi fără de griji
şi mă pregăteam să plec, zbor nocturn cu aripi îngheţate.
suspin. mă întorc.
nu-mi vine să cred. pantofii mei plâng.
şi plâng aşa ca proştii, molcom şi cu gura închisă.
i-am tras de limbă, degeaba,
până nu le-am desfăcut fermoarele n-au spus nimic.
ştiam eu că şi tăcerea este un răspuns
dar şi curiozitatea-i mare...
- ce-aveţi mă? de ce-mi udaţi parchetul?
- păi eu, eu plâng pentru că pe mine mă iubeşti mai puţin
- asta de unde ai mai scos-o?
- păi numai pe mine apeşi aşa, mai să-mi iasă tocul pe nas iar pe el calci aşa mai cu milă, şi parcă nici luciul nu-i la fel...
m-am uitat la el, apoi la celălalt, amândoi erau la fel de negri şi tocurile aveau acelaşi tip de blacheu,
puteam să jur că şi stropii de noroi erau cam la fel,
- şi tu ? tu ce mai ai ? mă reped să-l întreb şi pe celălalt, să nu se simtă desconsiderat
- eu ? nimic, dar văzându-l plângând mi-am adus aminte de toate pietrele în care dai, şi mă doare...
hm, dacă nici în pantofi nu mai încredere dacă nici ei nu te mai înţeleg,
auzi la el, nu-l mai iubesc, la fel,
păi cum să stau să-i explic că monturile mele
se aghezmuiesc de la vreme?
că unele sunt mai inegale decât altele
câteodată stângul, uneori dreptul
că de, ale mele sunt, nu pot să le las.
stau şi mă întreb, oare când o să ajung în baston
o să se vaite şi el toată ziua,
că-l dau cu capul de pământ până vede stele verzi?

în jurul unei pagini goale

cuvintele toate, s-au strâns jur-împrejur
privindu-i nuditatea dezaprobator
invective plauzibile sar să rănească:
oh! cât dezmăţ ascunde goliciunea ta,
desfrânato! vrăjitoareo! mironosiţo!
nici nu meriţi să te mângâie focul purificator,
pedeapsă îţi va fi macularea…
guri strâmbe, găvane isterice, cuvinte ridicate să lovească:
s-o lapidăm! s-o lapidăm! să-i umplem trupul cu semne
şi toate josniciile să-i zdrenţuiască pielea
să ştie ce-nseamnă sângerarea
şi tuşul, şi Rotativa, şi Presa
nimic din ce poate fi închipuit să nu-i lipsească

plângi, şi lacrimile pun în evidenţă, măresc lugubru:
urmele de peniţă, adâncimea punctelor nervoase
şi sublinierile inutile. desfiinţare…

mulţumesc! aşa am descoperit limitele
şopteşti învinsă, în ploaie
pagină

goală…

despre fazele incipiente ale artritei verbale şi izolarea indiferenţei statice

la capitolul realizări personale,
am trecut şi cel mai vast expozeu asupra găurilor negre migratoare
dintr-o conştiinţa în alta prin alterarea funcţiilor exponenţiale
cu o constantă vicioasă şi ineluctabilă: limba.
(studiu de caz, utilizând extrapolarea şi integrabilitatea în continuum)
limba mea are momente de inflexibilitate şi inadaptabilitate
înţepenindu-se într-un O prelung ca o gaură de covrig
neterminată şi plină de năluciri meobiusiene
transgresând realitatea şi cavitatea
gândirii.
despre originile artritei verbale am aflat cu totul întâmplător
observând cum îmi cad cuvintele în genunchi
acuzând inapetenţă sub avalanşa lesnicioasă
a clevetirilor incandescente
singurul tratament sustenabil
a fost considerat protezarea.
da, îmi sugerau ori înlocuirea întregului vocabular
cu altul compatibil
ori abordarea sistemului vizual
de semnalizare.
am refuzat, preferând să mă expun crizelor tot mai dese
ce mă aduc în praful nemarcat de radicalizarea luptei continue
cu indiferenţa statică, singurul semn existenţial
ce-şi pune amprenta pe tot mobilierul...
indiferent de momentul lustruirii cuvintelor sau de atelele verbale repetitive
acum nu mai ies din vorbele mele, stau mai mult la fereastră
perdea spânzurând în inele inegale
separând tăcerile mele de celelalte şi aştept.
din câte mi-au explicat
tratamentele sunt contradictorii
şi unele sunt mai periculoase decât altele
existând posibilitatea perforării
veziculei verbale
şi a obturării canalelor de comunicare, definitiv.
noroc că nu este mult praf onomatopeic prin încăperile mele
pentru că riscam şi cronicizarea alergică
la indiferenţa clopotului de sticlă...

vorbe în …clandestinitate

teoria camuflajului spune că versul nu mai există
atâta timp cât toate cuvintele şi rimele
se ascund atât de bine
încât dispar.
în tăcere.
la fel şi literele
care sub gluga cucerniciei
ascund toate cernelurile simpatice
şi ne.
dar eu am văzut
şi pentru asta plătesc acum.
am văzut întunericul şi mai ales
l-am simţit inundând albul dintre cuvinte.
în timp, am învăţat că adevărata artă a camuflării
o deţin poemele de negăsit,
le şti, le simţi, le trăieşti
(cu patimă aş putea spune)
dar nu le vezi.
când şi când,
cuvintele lor ies în lume
creând confuzie,
derutându-i pe cei ce le urmăresc
pretutindeni…

balada vorbelor neauzite

pe timpul şederilor mele printre idei
m-au sedat şi mi-au dat pastile de neputinţă
pentru ca nu cumva să modific genomul ideatic
cu neauzitele mele...
vorbe

feeling-ul de cenuşă se întinde peste tot
igrasie virală cu gust de futil
şi rezecţie pe viaţă

cândva...ecoul, va pluti stingher
căutând ricoşeul

vorbe...neverificate...

noaptea, casele se lipesc de pământ aşteptând.
ferestrele mele, fără perdele
cască întorcându-se cu faţa la perete
jumătate din gura mea, caută aerul tău sobru
mască cu ochii agăţaţi de pleoape
în cârligele stelelor.

lumânarea se ridică trăgându-şi voaluri de ceară
printre genele cu reflexe acaju
în timp ce pântecul dospeşte
taina devenirii ochiului
prin cercuri concentrice, anuale

aş vrea să te muşc pârguit
chiar dacă pedeapsa e sfâşierea
însângerând zorile
cu dorinţa.

cine este
între o povară şi-o moarte,
balon fără nacelă?

am uitat
că împreună creştem

oraşul…

firimituri

Iarna,
fulgii mari
şi negri
cad,
cernând
Pământul :
Ciorile.


Arama
îşi leapădă
vălurile
prin iarbă.
E toamnă


Lasă-mi
amintirile în stradă.
Câine de pază
stau.


O floare
pierzând
petalele,
ca stropi
de sânge :
Inima.


Plec iar la drum
Munţi, mări, oameni
Străbat şi pictez:
Hay - cu.


Un ban se pierde,
prin găuri
zdrenţuite :
buzunarul.


Cândva
am iubit
viaţa.
Iarna,
cu dantela
morţii
mă ţes.

novocaină

bună
bună
faci tu cafeaua?
faci tu cafeaua?
se face târziu.
se face târziu.
parcă eşti un papagal
parcă eşti un papagal
te iubesc!
te iubesc!
te urăsc!
te urăsc!
să ieşi din viaţa mea!
să ieşi din viaţa mea!
nu mă mai imita
nu te imit.
încerc să mă fac auzit.
sunt omul ecou
şi practic noul joc al mesajelor
ca o metaforă

piu tardi

mi-am scos spinul iubirii
dintre fibrele sufletului
aruncându-l.
am ars pe rugul vremelniciei
toate regretele.
am scos credinţa
din carnea tumefiată
şi le-am dat-o.
mi-am tras rădăcinile
din trecutul vostru
şi m-am lăsat
în voia curentului.
te-am uitat
ca să-ţi pot reda libertatea
de ce plângi acum?
trebuia măcar să fi întrebat.

Vorbitor cu zeii

De ce să te mai temi de moarte
Cand pasu-ţi trece dincolo de prag ?
Costumul de o viata îl dezbraci
Laşi carnea ce-ai purtat-o şi te-nalţi
Simt trecerea-ţi prin foc, prin aer şi pământ
Alături sunt. Eternul legământ.

Te lupţi să treci povara vieţii, altuia
Şi celor ce te-aseamănă le spui secrete
Cu ochii mari, înspăimântaţi, rămâi în prag
Ecou de grotă naşti prin suflet drag,
Ai fost, vor fi şi moartea ne va măsura
Dar datoria ta-i să urmezi Calea.

Din peşte, carte şi secrete am clădit o viaţă,
Cuvântul mă va răzbuna, o ştii mărite zeu
De dragul libertăţii mi-aş eviscera credinţa
Căci Tu îmi ceri ca să renunţ la ce-i al meu:
Să nu mai văd, să nu aud, să nu mai simt
Şi-astfel să uit că am trăit pe-acest pământ.

Şi-am fost...

Singuratatea mă-mpletea jur-împrejur
Ai fost greşeala mea dar te conjur
Întoarce-te, m-am transformat, s-altcineva,
Făcut ca să suporte despărţirea grea.

Mărturisind mi-am luat puterea de-a ierta
Miracole-mi brăzdeaza bezna-n iarna grea
Boala şi leacul sap-adânc în carnea mea
Moarte sau mântuire mâna-mi zămislea.

Aş vrea să pot privi lumina şi să mor
Uscat sunt ca pământul ars într-un ulcior
În puritatea glasului să mă scufund
Ştiu că mai am de îndurat pân-să ajung.

Din vremi...

Ne-au chemat şi istorii am luat în bagaj
Ignorându-le stilul, modul şi gândul
Labirint şi cobai pe o mare-n tangaj.
Visul siaj rătăcind portul, pământul.

Observaţi, disecaţi, copiaţi şi-aruncaţi
În teasc. Trecutul mascat cu esenţe noi.
Irizaţii, spoială de-argint în noroi
Morţi fără noi. Resuscitaţi, apreciaţi.

În deşert, fără ritual ceaiul moare,
Şoptind povestea invadatorilor duşi
Sub cortul înstelat lasciva tăcere
Adoarme şi-nchide morganatice uşi.

Acrobat fara plasă

Pe topoganul vieţii am ajuns aici
Şi-n jur ferestre mari sau oglinzi mici
Puteam privi sau doar mă reflectam
Şi parte din întregul ce m-alcătuia eram.
Când hotărat-am ca să mă unesc cu voi
Sinapsele creat-au şi-aruncat-au plase moi
Suntem metafore-n concertul unităţii pe Pământ
Şi gestul de voinţă rădăcina-şi trage din adânc
Crezându-vă aproape, strâns uniţi, m-am aruncat.
Tot Universul cunoscut, de mine e creat,
Iar ce-i necunoscut şi-n margini nu-i cuprins
Vointa îmi încerc. Lumină! Şi-un foc în ceruri s-a aprins.

Prin fire tainice eram legat de voi

Pădurea mea

Pentru a stabili rangul şi ierarhiile
Am hotarat să ne măsurăm pădurile,
Îngropând cioturile şi zidind scorburile
Încercărilor. Ascunzând în adânc eşecurile.

Pădurea mea-i mai deasă şi mai-naltă
A mea are poteci mai multe, mai ascunse
Întortocheate-s visele, desişuri nepătrunse
M-ascund de cei ce curiozitatea-haină poartă.

Nu mi-a fost dat să aflu mai din timp
De cerul către care ramuri se întind
Când am văzut stelele, căzând ca păsările
Mi-am ars ochii descoperind soarele

Opera buffă

sau ...temerile clonelor rănite

Creşteam din sufletul tău,
Mutanţi şi clone degenerative,
Încercând să copiem trecutul, avalanşă.

Copy – paste, copy – paste
Viaţa se recrează: job – casă – sex
Dar totuşi, ceva ne lipseşte. Sentimentul?

Matricea nu iese la copiere
Liantul îşi pierde caracteristicile
Ne dezagregăm, risipindu-ne. Energie irosită.

Două strofe

Era bunicul şi îmi povestea
Povestea nins-a florilor de tei
Şi a prinţesei rătăcite-n chihlimbar
Ce a pierdut a timpului hotar.
Bunicule, tot ce ştiai tu îmi spuneai
Şi pe sub flori de tei mă legănai.

Am rătăcit cumva a timpului cărare
Şi-n umbra morţii soarele dispare
In lume-or cerne teii-a lor ninsoare
Mirarea întrebării încă doare;
Iubite, sânziene-n păr tu îmi prindeai
Şi pe sub flori de tei mă legănai.

Pădurea de mangrove

Trăiam la limita imposibilului.
La fiecare flux trupul meu înflorea
Ascunzând emoţii printre petalele ofilite.

Sângele-mi colora dimineţile,
Orajii tremurau, prelingând lacrimile,
Iar voalurile îţi ascundeau sideful înserării

Rădăcinile musteau aduceri aminte,
Verdele se modela căutându-te, soare
Din ramuri îmi răsăreai. Viaţă sălbatică.

a second life

Curentul îşi vede năvalnic de drum,
Iar turma asemeni, se lasă, e dusă,
Sunt unii ce-şi caută locul propus,
Iar alţii se-nghesuie-n faţă.
Târâţi şi amnezici, doar marfă de piaţă.
Pe maluri, mereu, altceva prinde viaţă
Ni-s visele turmă, curentul le poartă
Visăm la comandă, pierduţi pentru soartă.
Puhoiul mă poartă, din turmă sunt unul,
Şi locul îmi caut, mi-e greu, nu-l găsesc
În frunte, la mijloc, pe margini, puhoiul
Mă-nghite, mă pierde, nu mă regăsesc.
Mă-ntorc împotrivă, las turma să curgă
Încerc să recapăt, controlul pierdut,
Şuvoiul e abur, ce-ncet condensează,
În ploaia ce spală viitorul trecut.
M-apropii de mal, m-arunc de pe val
Si urma se-afundă-ntr-un Eden prezis
Respir şi-n plămâni înfloreşte speranţa
Căci visul descris, se-mplineşte-n alt vis.

Android

...text - antitext...

Monotonia mă îndeamnă
Să urc pe acoperişul viselor
Şi să-mi desfac larg aripile.

Monotonia – i o vorbă inventată,
Ca şi visele ce nu pot fi create,
Iar virtualul nu are aripi să zboare.


Nimic din mine nu se pierde
Nimic nou nu se creează
Sunt doar un ambalaj reciclabil.

Creierul pozitronic raspunde de ansamblu.
Actul creaţiei nu-mi intră în atribuţii
La fiecare doi ani mă reciclez complet.

Clipele noastre de iubire
Misterioase supernove
Înflorind crizanteme în ceaţă.

În vremuri imemoriale se pierdeau secunde.
Supernovele se nasc şi mor creând energie
Fără energie, EU sunt un om mort. Definitiv.

moduri de a pune în valoare

experiment...

Feriga din fereastră
Îmi închide - deschide lumea albastră.
Şi cerul se prelinge, înseninând tot ceea ce atinge.

Vaporul, ca un abur,
Trasează linia orizontului, alb.
Valurilor, răbdarea le-ncununează, spuma pe mal.

Buburuza pictată,
Coboară negrul în puncte de culoare,
Răvăşind sângele ce doare, altfel de clorofilă.

viitor - ansiblu - vortex

Far nemişcat.
Lumina curge din urechile mele,
Iar Universul se strecoară alene, scriindu-se.

Călător ce vin şi plec,
Pentru fiecare traversare instantanee,
O stea clipeşte pentru ultima oară suflând în lumânare.

Imobilitatea toarce alene.
Eu sunt manifestarea temerii de mişcare,
Nestatornicia îşi sapă galerie de fugă pentru neprevăzut.

vorbe...aţâţate...

lua-ţi-aş ţâţa c-o văd grea, să mă joc puţin cu ea
să-ţi sorb toate spaimele, s-alung nălucirile;
ce faci fată dezbrăcată
în noapte înveşmântată?
cu fluturi zidiţi în sânge
carnea-ţi în chinuri m-ar strânge…

limpezit de dor
îţi număram răsuflările
printre apocrifele coastelor
buchisindu-ţi misteriile ca orbii
printre broboanele cupolelor
arămii...

de undeva din adânc, o-ntrebare se iţeşte
şi nu mă lasă să te ciufulesc în voie,
de ce oare suntem două idei asemenea
răsfrângându-ne
fără a mai păstra simetria?

pedalezi călcând toate apele oglinzilor sparte
fără să-ţi mai pese de mine
uitat, undeva, între steaua ta Polară şi ombilic
agăţat ciorchine într-un cârcel nevrotic.

te-am visat:
erai goală şi pozai nonşalant
amintirilor rătăcite
am luat urma tăcerilor
căutându-ţi parfumul
dar cu cât mă apropiam mai mult,
descopeream în substanţa detaliului
Întregul.
şi în întreg alte detalii
la fel de întregi şi de infinit aglomerate,
am obosit să te definesc,
fractal multicolor
şi m-am trezit.
lumina se cuibărea în mine
împungându-mă cu sfârcuri îmbrobonate.

Azi mi-au fixat domiciliu forţat

Astăzi îmi plouă printre rânduri,
Sunt lacrimi ce-mi alungă seceta din mâini
Mi-s degetele înfrunzite, iar din genunchi ies rădăcini.

Să nu ştie capul ce face inima,
Iar inima să ofteze din vârful degetelor
Căci numai dăruindu-te, cu bucurie, darul va fi deplin.

Iubire dă-mi puterea şi-ajută-mă
Cu moartea pre moarte să calc pentru tine
Căci s-ar putea, în chip de om nebun să mă arăt.

Domiciliu forţat

Azi mi-au fixat domiciliu forţat
Din ţeastă nu plec. Sunt condiţionat
Acum locu-i gol, nu sunt vise deloc
Mii de gânduri năvală, căuta-vor loc.

Mi-e locul străin şi îl simt ostil
O bancă la poartă, décor inutil.
Zăbrele au tras, peste ochi, peste nas
Iar la gura mi-au pus doi câini de pripas.

Eu ...şi voi

V-am aşteptat pe fiecare în parte,
Chiar dacă pe nepregătite m-aţi luat
Copii cu versuri ne împrecheate
Eram edemul infestant şi ignorat
Şi lumea râdea: Iar ţi-a fătat!

Eraţi paralitici, aveaţi mersul greu,
Nasul creştea printre lacrimi de zmeu
Urechi pentru ce? De-auzit, n-auzeaţi
Cu buzele strâmbe rime-adunaţi.
Şi lumea râdea: suprimaţi!

Faţa voastră-nchidea o rază de soare
Sufletul s-ascundea în urzeala moale,
V-am dorit, v-am iubit, printre voi mereu
Mă simţeam EU! Îmi eram Dumnezeu.
Şi lumea râdea. E greu, tot mai greu.

Posedaţii

Eşti acordeonul meu.
Noapte de noapte te strâng la piept
Maree îmi eşti şi aştept.
Muzica cerne din coastele tale
Vals ce ne pierde în zare,
To a secret place.

Armura e spartă,
Din moarte-am pierdut
Mi-s morile goale, luate de vânt
Pe calul de lemn, alerg să le-opresc
Himere ce vor viaţă în omenesc,
Dar mor. Şi ne dor.

Sunt visul vostru suprarealist
M-am răstignit să vă convingeţi că exist,
Iar timpul obosit se scurge-ncet şi el.
Sunt gândul ce se sprijină-n penel,
Pe dinăuntru-am fost croit altfel.
I am a performer.

(pieter bruegel the elder)

Grevă regală

mi-am oprit răsuflarea
închizând poarta neputinţei.
am concediat toate ideile
redându-le lumii.
mă las influenţat
influenţându-i pe cei din jur.

Mă lupt cu orice gest
De nesupusă
Şi-ndărătnică mişcare
Forţând dual,
Căci lant sunt care doare.
Mişcarea manifestă
Mişcarea germinează
Ea naşte-n orice muşchi
În degete, picioare.

În suflet mă-azvârlu
O temniţă grea
Uitarea mi-o cer
Alegerea mea.
Lăuntric, umil şi liber popas
Prin pleoapele-nchise
Mă cerne cărarea
Şi-nghit amintiri ce-au rămas.

Omule! de ce mă prigoneşti
De ce propriu-ţi cuvânt îl răstigneşti?
De ce m-arunci în respiraţia tăiată
De ce-ţi-e inima-ncruntată?
De m-ai lăsa
Alte cuvinte eu ţi-aş naşte.

Mamă, stinge lumina te rog

Şi-ntinde-mi crucea aia să dorm.
Dezbracă-mi carnea, la sân să m-alini,
Culege-mi visele-nfipte-n spini.
Şi-adoarme-mă.

Mi-e lumea grea, dar nu e a mea.
Uitarea se-nalţă în vârful picioarelor
Balamalele-au plecat în căutarea cuielor
Pierzându-mă.

Pom uscat pe picioare de om,
Blestemat, las în urmă frunze poeme,
Zilele nori fără viaţă in ele,
M-apasă.

Nu plânge Moira

Nici eu nu mai plâng.
Din scanduri de pat se-nalţă azi crâng.
În nopţi de Sabat un sufletul am dat
Pedeapsa-am luat.
Primi paşi în genunchi
Din viori făceam trunchi,
Ne-acordam, şi cântam
Serenada lunii.
Sangele căuta orice rană să iasă
Carnea se măcina, adâncită crevasă.
Iubirea păgână-mi cerea să te iert
Nebunia, o haltă, arsură în piept.
Toţi te doreau, să te-mpart n-am putut,
Pentru lacrimi arginţi te-am vândut
La moarte! la moarte! Salivau gurile sparte.
Din cenuşă-au tocmit, păpuşi sterpe iubirii în trepte.

Febră

Febră

Astăzi nu se anunţa nimic,
Poate doar nişte vase de croazieră ce-ar fi acostat în port.
Şi deodată s-a pornit, fără preaviz.
Cutremurul a atins 41 de grade Celsius,
Iar oasele mele vibrau la unison, răvăşindu-mă.
Valul Tsunami dezvelise coastele,
Iar inima se ascundea zgribulită între sincope
Cerşind uitarea, îndurarea.
Am zis că n-am a mă teme
Nu era prima dată
Dar, ca de obicei, ultima dată trăirea e mai vie
Mai ales că aduce spaimă
Şi-a fricilor hoardă.
Ţi-am trimis un semn
Glumeşte moartea
Şi pleacă spre alt port.

Cenuşăreasa

(Carnetul de bal)

Tu, muză fecioară,
Din visele tale m-ai dat afară.
Doreai să-ţi îmbraci rochia de bal,
Pudicul voal, ultimul val.
Şi coada fracului
Cădea în oval.
Valsul nostru puncta,
Noaptea ce ne-aştepta.
Iar sala de bal la picioare-ţi cădea.
Oglinzile te furau
Şi-n adâncul lor te păstrau.
Lumina te ţinea
Prizoniera mea.
Eram tineri, frumoşi
Şi visele îmi spărgeau în boboci.
Te doream a mea, muză fecioară
Chiar dacă viaţa-mi era doar un vals. O seară.
În trena de rime
Paşii mi se pierdeau,
Paşii perechi
Se roteau, ne duceau.
Pierduţi.
Ameţit,
În ochi ţintuit
Mă roteam.
În pas de vals moartea dansa,
Eram. A mea te voiam
Muză fecioară.
Din vis, Cu-n cuvânt
Renasc.
Te păstrez.
Îmi eşti gând.

Iartă-i Tată, că nu ştiu ce fac...

IIsuse băiete, te-au dat afară din biserica goală,
Cautând disperaţi prin cotloane, răspuns la ultima răsuflare.
Degeaba.
Întrebările toate-n cununi le-mpletim.
Canibali, te-nghiţim. Şi apoi ne-amăgim
Că în vis te uităm.
Nu te vor. Te-alungăm.
Şi din casă te-am scos, chiriaş fără rost,
Tu în pâine şi vin ţi-ai făcut adăpost.
Eşti frica lor cea mai mare. Mai mult decat frica de moarte,
Eşti frica ce-i doare, cu ea ne desparte
Crezând că te alungă doinesc într-o dungă.
Se smintesc mişunând şi din chakră în chakră
Drumul ultim Ţi-au luat şi-au trasat cale dreapta.
Fachir care moartea-n minuni Ţi-ai prescris
Ochi pentru ochi printre ochi, ai deschis.
Epigon încrezut, cari Egiptul în spate.
L-ai dus pâna-n Indii şi-un pic mai departe.
Copy-paste, eşti un fur. Eşti petecul nou
Pus pe cruce.
Şi-atunci
Ţi-e jertfa cadou.

Pact de neagresiune...uitat...

Era înc-o promisiune.

Natura mea sălbatică,
Stârnită de jocuri nebune,
Pe-o gură de rai se revarsă în lume,
Răstălmăcind uitate cuvinte.
Anume.

Mi-e barba plină de rouă.
Şi-n joacă-ţi sărută picioarele.
C-o lacrimă-ţi şterg genele, ielele.
Înmuguri-tu-mi-au degetele
Florile.

Te-am rătăcit. Mă sperii,
Desfrunzit alerg pân-la poartă.
Natură moartă cu suflete ce-aşteaptă
Să-şi dospească liniştea spartă,
De soartă.

vorbe…neterminate…

vorbe…neterminate…

gerul muşcă în silă sau poate în joacă
şi conform tuturor legilor, cele trei dimensiuni se contactă
şi mă adună până când rămân doar o mână,
uneori leneşă ca un coşmar neclar
alteori tremurând a spaimă
că nu apuc să scriu tot
mi-am pierdut capul
iar sufletul meu, s-a strâns, frunză
mâna care sunt
ca o pâlnie
adun toate dimensiunile
în rânduri albe.
dacă eu sunt mâna pâlnie
tu eşti o gură pâlnie, ale cărei buze
se rotunjesc uşor peste albul ce-nconjoară,
te-apleci şi şopteşti:
scrie ce-ţi spun!
şi începi să reciţi mantră după mantră
tot ritualul dezgheţului
turnându-mă, picătură după picătură
în rânduri negre, lungi brazde,
ce desfac trupul afânat
al nespuselor.


vorbe…neterminate…(1)

din tot ce-am fost, rămân doar mână
şi unghiile scrijelesc pe prag
osmotic, vorbele ce mă-nconjoară
canale-şi fac şi curg
prin mine ard.
sunt mâna pâlnie
ce-aspir şi torn în rânduri albe
tăcerile şi toate câte nu-s
din toată netrăirea îngheţată
adulmec urma celor ce s-au dus
te-nchegi
şi te aduni pâlnie gură
descânţi, tocând mărunt din buze
nefiinţa
mă însoţeşti
şi-n brazdă arunci sămânţa
trăirilor ce-or naşte
vorbe…
poduri între…

departe de lumea dezlănţuită

A început să-mi placă singurătatea.
Şi faptul că nu sunt decât eu şi drumul
Iar uriaşul cer cenuşiu este singurul meu prieten.
Uneori sînt atît de adîncit în singurătate
Incât viaţa trece pe lângă mine fără să mă vadă.
Legumă uitată pe-un vrej uscat.

uşa deschisă

îmi forţam ochii să vadă în interior
de parca sufletul atâta aştepta:
să-l găsesc şi să-i dau leapşa.

în nopţile grele de plâns
camerele scăldate în întuneric
sunt doar pentru cei ce-aşteaptă
Marea Întâlnire.
şi toate camerele luminate
sunt pentru ceilalţi.

câteodată rătăcesc uşa
şi nimeresc în camere ce-ascund suflete
ce strigă, lovind aerul cu pumnii
şi aruncându-şi picioarele în toate direcţiile
derutaţi şi disperaţi
că sunt lăsaţi să aştepte.

în adâncul sufletului, am ştiut
că nu facem decât s-aşteptăm
să se deschidă uşa.

strivind cerul

Au dat navală hoarde de gânduri
Întunecându-mi orizontul
Cu durerea înstrăinării.
Marele zid chinezesc
N-a mai rezistat
La antipod
Digul s-a surpat
Şi indiferenţa
Şi-a reluat locul de veacuri
Inundându-mă,
Potop de nefericire.
Sărmană Olandă,
Cui a folosit cutezanţa ta?

sentinţă

si ei au nevoie...

ai cancer!
trebuie să mori
bine dar…
lasă vorba!
mi-am luat visele în zori
căzând paşii lui Zorba
aveam discursul pregătit
ca să mă mor în pace
medicamentele-n pluton
rânjeau din mii de ace.
mi-e dor de nebunia mea
pierdută fată-n gară
mă dor tăcerile din an
uitate prin camara
indiferenţa nu-i de-ajuns
să-mi tapetez odaia
mai iau o moarte cu-mprumut
să termin aia, aia…

coşmar

cu tot ce poate fi mai rau

mi-au luat părinţii
sau i-am dat
de dragul tău idée.
copilu-n prag abandonat
venit-au să mi-l ieie
mi-am vândut sufletul pe-un leu
la troc am dat şi viaţa
ajută-mă! trage şi tu
să rup odată aţa.

urlau singurătăţi în cor
băgându-şi pumnii-n gură
un cot în plex
un pumn în ochi
şi-acuma taci
sau fură

Unde sunt eu, Tu nu poţi veni

Spune-mi te rog că pe cer mai sunt nori
Şi spune-mi că marea mai plânge-n culori
Mai spune-mi c-a reavăn pământul miroase
Că-n oameni e suflet nu doar lut si oase.

Mi-e greu să disting de aici de-unde sunt
De ce-i rugul mort şi-a uitat să mai ardă
Mai treci un cuvânt prin inelul de foc
Cenuşa i-o spulberi
Şi-o laşi ca să cadă.
Mi-au luat amintiri şi trăiri la calup
Sentimente, emoţii,
Rânjind guri de lup
M-au lăsat doar ca formă, cuvânt fără sens
O umbră-n plutire, trecut aspru, dens
Pierzând şi uitarea nimic n-a rămas
E urma visată de limba de ceas.

Mai spune-mi că timpul se scurge, nu stă
Cât poţi vorbi, mai spune ceva
Eu nici să ascult nu mai pot, iar durerea
S-ar naşte dar nici ea nu ştie ce vrea.

rătăcire

copil schimbat de spiriduşi
te-arăţi în lume să ne-aduci aminte
îţi cari singurătatea-n cârje
croite din amarnice cuvinte.
singurătatea-i cancer, pustiire
ce roade-n trup şi toarnă-n suflet amăgire.

fugi ca să uiţi
deşarta amăgire
căci boala, iată,
vine după tine.
ţi-s ochii tulburi
dar nu ştiu a plânge
iar gura-ţi mută
multe-ar vrea să strige.
te du, cu-a ta duhoare de uitare
în jurul tău, chiar şi durerea se-ofileşte, moare,

mai singur, dar mai plin ca lumea sunt
lutul mi-l scutur şi îmi iau avânt
cu zborul frânt şi-adesea inutil
vreau să v-arăt ca mai trăiesc
chiar de-s copil.
mă voi ruga
şi-oi alina singurătăţi
dându-mă vouă ca şi-n alte dăţi.

Primăvară cu zambile

celulele mele ţipau isterice
asurzindu-mă.
viaţa nu e chiar aşa de rea îmi spuneau
încearcă să vezi ce-i după următoarea bifurcaţie
dar ştiau deja că nu mă aşteaptă nimic.
şi tocmai nimicul acela mă chema
stârnindu-mă, sleindu-mă,
golindu-mă baterie.
mi-am privit sentimentele:
zăceau într-o stare de prostaţie
cu ochii aţintiţi către niciunde, hipnotizate, imobilizate,
şi nici măcar nu dădeau semne c-ar înţelege
ce se petrece-n jur,
prea ostenite după ce alergaseră despletite, desculţe
şi fără nici o noimă prin urgia vieţii.
de n-ar fi astenia
şi parfumul de zambile
aş dormi cale de trei reînnoiri
aruncându-mi celulele speriate în patru aşchii.
mă pironesc între petale ofilite
îmi trag uitarea peste cap
şi-aştept lumina.

De ce-aţi cules atâtea flori?

empatie

între imanent şi transcendent
o gaură de vierme roade.

tăcerile ridică un zid de hohote
mă retrag, Robinson uitat într-o sticlă
alungat să-mi trăiesc visele.

mareele voastre se văluresc spre afund
evitând nisipul insulei mele
scăldat doar de ploi.

chiar dacă Vineri nu mă va găsi
voi fi aceeaşi insulă pe-ntinsul mării
greu de prins în năvoade.

La vita e bella

mă întorceam la masa de scris
şi vorbele ticăiau în tăcerea albă
bătând ora exactă a filei
nerăbdătoare
violul nu mai are timp să aştepte
iar literele se lasă grele
urme pierdute
printre alte închipuite apăsări
te-ntorci,
îţi simt privirea
scanându-mi cicatricile
excrescenţe maligne ale nespunerii
spatele meu se contractă
iar blocurile încremenite
se surpă, albite.
răsufli uşurată, şi vorbele tale
la poarta zâmbetului
se lipesc de buze
sunt în siguranţă
vor supravieţui uitării

destăinuire...

condamnat să scriu,
aşa cum ocnaşii crăpau muntele în căutarea lacrimilor
înghesuite în coaja nouă, de piatră.
îmi place să scriu, să-mi văd degetele alergând din literă în literă
şi cu răsuflarea tăiată să trag cu coada ochiului la tine
să văd dacă-ţi place ceea ce scriu.
sunt zile în care îmi cresc aripi
şi mă înalţ în felul meu
fără a urma conturul norilor şi nici cărările stelelor
dar exersez zborul şi chinul meu
te irită.
şi-atunci îmi pliez aripile
şi mă trag către rădăcina cuvintelor
să le ascult creşterea
şi tăcerile.
sunt zile,
năstruşnice aş putea ca să spun
când joaca dă năvală peste mine ca un mal surpat
luându-mi aerul...sobru...sau doct
lăsându-mă complet gol în faţa ideilor
şi ele mă-nghiontesc, şi râd, şi mă trag de mâini
şi tu râzi de nepriceperea şi uitarea mea
şi-ncepi să baţi tactul din palme
şi să-mi sufli :
ieşi voinice, noaptea grea
lasă-n urmă calea mea
iar noianul de cuvinte
viscolite, răsucite
mă înţeapă şi mă taie
frază scurtă, rimă albă
ca omătul tău din barbă...
furmigel,
un biet şi el
legănat, viscolit...
printre verbe urgisit...


neterminată...

scăldat...

...ultima apă...

m-am îmbolnăvit de primăvară
şi durerea s-a lăsat în aripi
alungându-mi verdele.

iarna-şi plânge de milă
vomându-şi ultimele noroaie
printre zdrenţele maculate.

nici moartea n-o duce mai bine.
şi-aşteaptă neputinciosă
primele flori răpuse de frig.

cocorii ară pletele albe
însămânţând primele lacrimi
ce ghiocesc sfioase.

respirând verde
mă oglindesc albastru
răscolit de lumina ce reînvie.

schimbare în aer

priveam plaja, chircită sub ţipetele pescăruşilor
şi nu-mi venea să cred
că mai e, că nu s-a dat plecată
şi nu s-a aruncat de la-nălţimea uscatului
sub hohotele indiferente şi reci
dar chiar şi aşa, trasă la faţă
şi pământie, e frumoasă
în aşteptarea ei.
ştie că el n-a uitat-o
şi ştie c-o va dezmierda
sărutându-i obrajii.
aşa că aşteaptă,
ţesând cenuşiul zilelor înspumate
vrâstat cu lumina palidă a stelelor.

cerere de brevet

eu poet nepoet
domiciliat într-o himeră
vreau un brevet de invenţie.

plecând de la premisa că mai toate cuvintele noastre sunt seci,
deformate şi fără valoare substanţială,
am creat “procedeul de remodelare a cuvintelor cu ajutorul nanogândurilor”
aceasta este invenţia şi voi descrie cum functionează.
dar, partea cea mai importantă, modul de fabricare a sprayului
rămâne secret până la finalizarea procesului de brevetare.

iau un cuvânt, oricare, de exemplu iubire,
şi-l fixez între două inimi ostile
îi administrez un puff din spray-ul cu nanogânduri
şi după cum vedeţi, cuvântul se schimbă la faţă
modelat de culoare, feromoni, surâs, salivă
redevenind cu totul şi cu totul altul sau altceva.

am să iau de exemplu cuvantul ură,
pe care-l prind între două resentimente
şi-i administrez zece puff-uri, dar degeaba,
asta pentru că structura cuvântului este atât de bine fixată
încât cu greu o mai putem schimba.

am explorat singurătatea şi am fost şocat.
cuvâtul nu putea fi modificat de nanogânduri.
şi m-am gândit c-au folosit forcepsul la naştere
şi de-asta a rămas debil şi paraplegic, imun la schimbare.

am încercat şi sacrificiul
desprins ca o crustă de pe rana supurandă
dar despre asta prefer să nu vorbesc
şi cred că vor fi alţii care vor întocmi harţi şi determinatoare.

nu, nu sunt contraindicaţii
dar ar fi păcat să lăsăm sprayul la îndemâna politicienilor
deoarece l-ar putea utiliza fără discernământ
modificând atât de mult cuvintele încât ar deveni inutilizabile.
mai degrabă l-aş oferi copiilor pentru că ei ştiu să modifice cuvintele
fără a pleca de la premise false.

despre revendicări, tot ce pot spune.
e că-mi doresc să punem o nanoştampilă
pe fiecare cuvânt modificat
şi să putem observa
în cât timp se trece de la un vocabular la altul
după care vom încerca să reducem cuvântul la dimensiuni nanometrice
alcătuit din nanosilabe şi nanosunete
şi injectând nanocuvintele
vom modela ideile reducandu-le apoi până la idéea punctuală
după care vom aştepta ca Big-bang-ul emoţional
să dea naştere unui nou Babel insurgent
plin de vervă şi culoare substanţială.

despre nimic, cu surprindere

arată-mi laboratorul în care-ai preparat
amestecătura de cuvinte
ce-nlănţuite şi agăţate-n rime
au fost şi sunt poezii.
arată-mi spirtiera ce fumegă verbele
şi ceaunul magic în care cuvintele necoapte
se dizolvă amestecându-se.
arată-mi paleta plină de tăceri
cu care-nvârţi lacrima îngroşată
de rugi şi blesteme.
descoperă-mi secretele tale
să-ţi pot fi demn urmaş
after rigor morti.
eşti pregătit să iei jugul?
eşti sigur că vrei?
doar pentru asta am venit.
se poate, dar nu oricine
îşi are cruce de dus.
priveşte-mă-n ochi
de-aproape; şi vei vedea
până-n adâncul sufletului.
despică-mi inima ce încă bate
ia-mi ţeasta, trupul
vei vedea că-s seci şi reci.
nu e nici un secret?
am fost şi laborator şi ceaun şi spirtieră
şi lacrimile toate amestecate.
adună-mi verbele şi rimele
şi lacrimile
şi ai grijă de le-mpăştie.
regăseşte-te şi pregăteşte-te,
agonia e lungă.

iov...

- ultima întrebare -

laşi rana deschisă, tristeţea se scurge
toţi dau năvală, atraşi sunt de sânge
şi pentru-un strop de fericire
simt dinţii sfâşiind bucăţi din mine
uitat de bune, potopit doar de mirare
adun în suflet semne de-ntrebare
le simt cum intră-n carne ca-n cuşcă mă închid
păstrând putreziciune şi-al cărnii iz fetid
avutele şi nechematele le-am dat
şi în cenuşă zac, gând lepădat,
bun doar de ignorat şi ocolit
sunt negativus cel blagoslovit.
îi văd jur-împrejur, cum dau târcoale
hârci ce hlizesc orbite goale
batjocura li-i mască şi refugiu
şi îşi ascund micimea în carnagiu.
cu palme îmi scot sângele din amorţeală
şi mi le dau cu dreaptă împărţeală
o palma-n dar, de luat aminte
şi-o alta: dinte pentru dinte.
o dungă închegată
o lacrimă ce-arată
şi-albeşte drumul rătăcit de oase…

o cămilă, o capră, o oaie
ofrandă ce-ar vrea
dar nu poate…să taie…


de ce singurătatea doare?

n-a fost să fie

fă cum spun şi o să fie bine


scrie primul rând şi restul are să curgă de la sine,
bine dar nu ştiu cu ce să încep.
alege un cuvânt, doar unul
el te va ajuta.
care?
că n-a rămas fir de iarbă întreg,
peste tot amintiri tăvălite
şi-aruncate
precum chiştoacele
sentimente uscate, cuvinte uscate
gânduri uitate.

ecce homo

am sfărâmat muntele cu bolovanul meu
urmându-mi pedeapsa
dar iertarea mi-e-n vârful pierdut.

am scrumit omenirea cu focul meu
hrănind toţi vulturii
dar bezna-mi curge din găvane

fi-va lumii toată gloria şi măreţia
iau doar stigmatele
şi las coroana împărăţiei
printre spini.

misterii

...de la ţară

ridică-te rădăcină
cată-ţi drumul spre lumină
tropotind tina zăludă
doar lumina-n cer te udă

ridică-te trunchi rănit
cu tot timpu-grămădit
în inele subţirele
cearnă cerul printre stele

trage-te pe crengi mai sus
să vezi lumea un' s-a dus
să baţi toaca soarelui
în mijlocul cerului

lasă-ţi frunzele să zboare
sunete noi din cuibare
în lumină să se zvânte
să mă toarne în cuvinte


(Foto by vladstudio)

aventură

am intrat în pielea ta viaţă
căutând sărutul uitat.
sânii tăi înfloreau sub mătasea răsuflării
şi priveam cupolele răvăşite de dor
decupând bolta pieptului.
palmele se-ncruzeau atingându-te
şi-ţi simţeam înfiorarea.
boboc înrourat.
am alunecat în noapte
precum lacrima
revenind ca o pleoapă
ce-ngroapă temerile,
sub cadenţa inimilor.
noaptea sfâşiată,
arsă de incandescenţa zorilor
s-a stins cu un geamăt.

vorbe…gânduri…

singurătatea e ca o dimineaţă de duminică superbă
cu străzi leşinate, aproape moarte,
curţi pustii şi obloane trase
încât zgomotul paşilor
se sperie de claritatea ecoului
ascunzându-se ca o brânduşă toamna.

singurătatea e ca o casă nedemolată
ştergându-şi melancolia din colţul ochilor.
o vezi cum îşi poartă cu demnitate giurgiuvelele
sub straturi de vopsea şi mizerie,
cu umerii căzuţi peste poarta lăsată
de greutatea ruginii ce curge din burlane.

singurătatea e ca un lan de narcise, noaptea,
când lumina ce izvorăşte din petalele
strânse unele-n altele
uită că e lumina
şi aşteaptă ca ofranda pe altar,
scânteia.

nu pot să sufăr să depind de cineva…spuse…ea, singurătatea
şi poate tocmai de aceea nu mă prea place lumea…

lucruri uitate

spune-i visului tău c-a murit
şi-o să vezi cum se lasă ca o greutate de piciorul ocnaşului
smulge-ţi cuvântul din carne
şi o să vezi lumea trecând pe partea cealaltă a vieţii cu batista la nas.
uită că ai aripi, uită zborul înfipt în suflet
şi durerea sfâşietoare te va răscoli, maree ce salută-n noapte
viaţa e plină de lucruri minunate pe care nu le-ai cunoscut, o să spui
şi ştiu că e aşa, numai că uitarea îşi are ritmul ei,
n-o poţi obliga să te placă.

oare pana căzută uită plutirea?
cuvântul smuls se usucă şi moare?
visele ucise mai bântuie fantomatice prin lume?

când modelam cuvintele realizam cât de mult le iubesc
şi cât de dor îmi era de ele, să le simt vii,
pulsând.
chiar şi pentru o clipă
chiar şi numai pentru mine
şi nu din egoism.
mă bucuram să le ştiu că există.
ca aerul,
ca soarele
ca sufletul…


o energie preţioasă... s-a evaporat şi dusă a fost…
nu-i aşa că viaţa e superbă?

poveste

fi-vei oglinda sufletului! mi-au spus ursitoarele la naştere
şi am crescut apăsat de această sarcină-obligaţie
toată lumea privea şi-şi întorcea capul îngrozită sau plină de scârbă
aşa ceva nu mai văzuseră până la mine.
credeam că toţi or să se bucure
că-şi pot vedea şi admira sufletele
dar cei mai mulţi fugeau din calea mea sperând să mă vadă mort.
sau să nu mă mai vadă. eram ca un blestem crescut în carne
şi m-ar fi alungat din cetate
cu pietre
dar cum nu puteau, mă evitau.
mi-am luat destinul în traistă şi am ieşit pe poarta cetăţii
urmărit cu coada ochiului de toată suflarea.
luasem calea pustiului.
dihăniile se oglindeau şi căutau prietenie vedeniei.
florile se opreau cu bobocii la gură,
nevenindu-le să creadă ce văd
păsările vedeau cerul prefirat prin aripi de îngeri
şi revărsau cântări de mulţumire.
până şi norii se întindeau să se vadă, aranjându-şi bărbile.
numai noaptea scrâşnea îmbufnată că nu vede nimic
iar stelele nu-i erau de vreun ajutor
şi-atunci, ca să nu se mai împiedice de mine
m-a-nghiţit, gândindu-se
că-n atâta-ntunecime
mi s-o duce toată puterea
uitându-mi rostul.


ce se întâmplă cînd omul îşi deschide sufletul ?
se face bine.

senza titolo

îţi place singurătatea?
ai întrebat
şi-ai plecat
luând cu tine speranţa unui răspuns.

să-ţi spun că doare?

e ca tencuiala proaspată.
netedă, lucioasă dar totuşi umedă,
o dai la o parte şi vezi rana peretelui.
refaci şi aştepţi;
se usucă, miroase a verde
şi-apoi îmbătrâniţi împreună.
te obişnuieşti şi nu mai vrei s-o schimbi…

bine că nu trebuie să te privesc când scriu
am auzit că vorbele rănesc în zborul lor:
aripi tăind creasta valurilor
ostenite.

în parc, băncile stau şi aşteaptă…
pot sta şi câte o săptămână nemâncate şi nebăute
căci ele se hrănesc cu poveştile noastre
sau cu tăceri.

şi ploaia are povestea ei... udă...

mai întreabă-mă.
şi voi avea grijă să scriu corect adresa
pe pleoapa ce-nchide plicul.

Hai sa plecăm!
ai fi spus
şi mi-am dat seama
câtă lipsă de imaginaţie am.

nevoia de miracol

ia-mă în braţe, şopteai, înlănţuieşte-mă
strânge-mă ca pentru toată viaţa
şi-am smuls braţele,
înlănţuindu-te.
sărută-mă, ai spus
să-ţi simt preaplinul buzelor
o veşnicie
şi buzele mele s-au lipit
cuminţi
de trupul tău
într-un sărut continuu
priveşte-mă şi lasă-mi sufletul tău
să m-oglindească
şi ochii mei te urmau,
răscumpărându-ţi toate visele.
iubeşte-mă mai presus de tine
să fiu tu incontinuu
şi sufletul mi te-a-mbrăcat,
apărându-te
de mine.

tu nu mă mai iubeşti!
ai spus, întinzându-te alene
în vitrina luminată
de foamea lor.

graal

aveam obiceiul de a dărui.
şi nu mă uitam cui şi cât.
oricând găseam câte o lacrimă, câte un oftat
şi o ureche pentru fiece gură zăvorâtă.
inima-mi bătea la unison
de mă şi miram că mai ştiu să trăiesc.
dar cu cât dăruiam mai mult,
cu atât mai multă drojdie se strângea, sufocându-mă.
nu ştiu cum se numeşte saţietatea asta
dar simţeam că am atins o limită.
trebuia să fac ceva.
eliberându-mă de preaplin.
am căutat la rândul meu să spun
dar până şi gropile se ascundeau când mă vedeau.
iar urechile cădeau grele
şi pline de răni
şi-atunci mi-am scos ochii
ca prin găvane să se scurgă toată mizeria
dar ea era chiar dacă n-o mai vedeam.
mi-am surpat urechile
clătinându-mă
dar toate vocile urcau din adânc
mi-am smuls limba
crezând că voi reuşi să scap de preaplinul
clocotitor, vâscos, mirositor.
şi-am plecat
clătinat,
rostogolit,
bătut,
cărând
precum clepsidra
pustiul iadului interior.

Discuţie despre inutil

...plecând de la o alta poezie...

Un grăunte nimerit sub pleoapă
trădează o lacrimă
un moment
trăire.
o cantitate de grăunţe
bine măsurată
compactată
şi echilibrată în jurul unei idei
poate schimba istoria

fără acel polizor imens
de ură
Golgota ar fi arătat la fel?

pe lame, cuvintele secţionate îşi arată necrozele
şi incompatibilitatea cu silabele tanguite
po em, po e zi e, li ri că
acum, hipertextualitatea
freamătă sinapse...
născându-ne într-o nouă alternanţă

deep thought

ideile condensează, lacrimi ce-şi caută devenirea
silabisind toate rosturile...
se-nvârt, izbindu-se, zdrobindu-se
căutând rana încleştării
trei dinţi din faţă
şi-atunci, fără speranţă
linsu-prelinsu
pier în abis.

cuvintele dispar
găuri negre ce-nghit orice urmă
dragând vidul
până la oase

ascultă-mi tăcerea
şi spune-mi dacă albastrul
mai îmbracă vocalele pierdute
printre atâtea lapsusuri
încât pâna şi praful
are secţiune.

degetele s-au uscat
osindu-se la poalele tastelor
mangrove rătăcite-n deşert
fantome
aşteptând.

Albastru de vis

Bate toaca-n cerul gurii
Şi umbra gândurilor
se plimba printre boabe albe de rozariu
Doamne,
te-am pictat pe bolta palatină
între numele Fiului şi spaima mea
şi toată Taina adastă
în vibraţii.
Clopotul iertării
Se tânguie seară de seară
Chemându-mă
Mi-am dumicat vorbele,
Cuminecatură nerostitelor,
Neiertatelor
Lăsându-le ofrandă

Anamneză

doctore...?

Ai fugit vreodată dintre gândurile tale?
Nu, niciodată nu mi-a trecut prin cap aşa ceva
De ce aş fugi?
Niciodată n-am dus lipsă de spaţiu...
Gândurile mă respectă
Şi mă lasă în pace
Dacă n-am chef de joacă.
Fiecare îşi vede de-ale lui:
Eu cu ale mele,
Ele cu ale lor.
Trec zile fără să ne auzim
E liniştea albă
Săţioasă
De dinaintea liniei de sosire

copilăroasă

stupid think

Spune-mi ce-nseamna sus?
Mă-ntreabă marea sărutându-mi nisipul
bob cu bob.
Întreabă pescăruşii îi spun
Înghiţindu-mi amintirile vârfului măcinat de-ndoială
Dar pescăruşii n-au ştiut să spună ce-nseamnă
Pentru că, cerul lor nu are vârf
Şi nici soarele n-a ştiut ce să răspundă
Că el şi-a luat libertatea de a se oferi oricui
Şi nici nu ştie să ghicească-n umbre
Vântul a recunoscut că-n pârjolul lui,
sus nu are nici o-nsemnătate
iar norii povesteau despre şezătorile
la care-şi pieptănau bărbile
dar nici ei nu ştiau prea bine cum stă treaba.
Ar întelege ea, marea, că sus înseamnă libertatea deplină
Că sus înseamnă stei şi cuib şi zbor?
Ea care aleargă captivă dintr-un mal în altul
Târându-mă şi pe mine
ca să-i desenez conturul buzelor
Cu nisipul plajelor?

vârcolac, drac…

m-am ridicat dintre uitări
de durere.
mă durea capul şi burta mă durea
şi simţeam aşa ca o piatră în ea
am deschis gura şi m-am uitat curios
de unde atâta durere în jos
am icnit şi luna
din gât mi-a sărit
mult mai bine-i acum
parcă m-am liniştit…

era o seară deosebită
şi luna mare, mare ca pâinea bine dospită
avea un ştergar să nu se-ncruzească
ea luna-mi era
chiar rana din coastă
tăciune de-nghiţi tot negru ţi-i cerul
lumina de-o afli
tăcută-n ungherul din ramă
aşteaptă
e frig noaptea asta
copilă, pe tine
te bate năpasta
te văd la fereastră
tot trupu-ţi tresaltă
aştepţi
şi-aşteptare uscată e-n glastră
o fi de la vreme
ori poate deochi
mai plânge-mă noapte
semn roşu-ntre ochi

balaur…