Postări
Cap 1. Noaptea când cerurile cântă
Ţi-am povestit cum sapă frigul la rădăcina lacrimilor? Iarna, noaptea are răsuflare de moarte nu de viaţă. Mai ales dacă trebuie să te urci în tren şi să pleci. Peronul binecunoscut flutură lumina felinarelor trăgându-se la o parte din partea necunoscutului. Tot furnicarul de oameni coboară-urcă s-a-mprăştiat fiecare pe la locul lui de noapte şi-aşteaptă să-ncolţească la capătul drumului. Trenul numără gâfâit traversele, stelele recită sacadat din psalmi şi lumina alearga o bună perioadă alături dând veselă bună seara după cuviinţă. Vagonul tău numit viaţă are încălzirea defectă. Cine să-şi bată capul la Revizia de vagoane de toate metehnele şi bubele? Frigul doare. Se foieşte pe lângă tine, te miroase, îţi adulmecă toată marea întrebărilor nepuse şi se bucură când cade ca o şubă învăluindu-ţi picioarele. Îţi mişti degetele dar pielea bocancilor se trage cu teamă parcă să nu se molipsească şi ea de boala lui. Sângele îşi pierde supleţea şi se târâie de colo-colo frecându-se zgomotos de pereţii cărnii îngheţate. Frigul asemeni unui muşuroi răzvrătit urcă luând totul în stăpânire. Degetele cad răpuse, pulpele îşi leapăda carnea rebegită iar oasele dezgolite se trag mai adând înspre măduvă. Genunchii îşi freacă rotulele dar gerul muşcă lacom din viaţa lor. Cu pocnet surd acestea se crapă dându-şi sufletul împăcate. Au rezistat cât s-a putut. Mai mult de atât nici măcar tranşeele nu-şi permit. Răsuflarea se sleieşte pe degetele ofilite. Lacrimile înţepenesc ca un mecanism neuns iar urechile desluşesc clinchete nepământene. Te ridici încercând să te mişti dar trupul înaintează cu greu prin frigul învâscoşat. Aburul pluteşte pe întinderea mioapă a nopţii. Frigul înfloreşte ferigi încredibile în carnea sticlei. Te cuprinzi în braţe cu deznădejdea celui ce şi-a primit sentinţa. Nici braţele nu mai ştiu ce simt, ce strâng; totul este cernere, pulberea uitării acoperă totul aşa cum numai lutul strânge în răcirea lui modelul. Ochii se-nfig în noaptea rece. Nici ei nu mai pot să se agaţe de o umbră de căldură. Totul dispare, se topeşte în frigul ce rumegă liniştit cu botul pe genunchii tăi. Numai inima, ea singura mai bate ca să se-ncălzească. Nu ştie de ce dar o face. Mecanic. Fără să întrebe. Fără să se întrebe de ce. Este menirea ei. Coşul pieptului se contractă ascunzând bulgării de aer îngheţat. Gâtul se surpă iar capul cade într-o dulce şi ucigaşă picoteală. Ici colo noaptea tresare la şuierul trenului. Lumina s-a diluat pândind trăirea licărului stins. Gândurile se ghemuiesc unele în altele trăgându-şi urzeala nerostirii peste ochi. Noapte şi frig. Uitare şi frică. Abandon şi-ncrâncenare. Disperarea se tolăneşte lascivă admirându-şi rotunjimile. Ultimul fir, cordonul Ariadnei tresare în mâinile tale hămesite de foame. Căldura este singurul lucru pe care ţi-l mai doreşti la mic dejun, prânz şi cină. Căldura ce te-mvăluie ca un vin bun mângându-ţi fiecare celulă în parte. O tresărire, o chemare şi cuţite de lumină spintecă vălul negru al frigului. Dimineaţa se arată ca să-ţi redea încrederea. Te ridici ca s-o saluţi cu mâna la inimă. O creangă-ngheţată lângă un foc ce-şi trage sufletul. Chiar dacă soarele are numele golit de conţinut, frigul mârâie şi se trage înapoi. O lumină anemică încearcă să pătrundă prin desişul ferigilor. Ochii tăi, balene hăituite, să lasă străpunşi de harponul luminii. Frigul doare. Are gust de moarte. Şi de-nţepenire. Vălurile uitării fâlfâie duse de mişcarea înceată a zorilor. Gara, punctul final, locul în care cobori scările pe peronul vieţii este-n aşteptare. Te-aşteaptă, aici îţi primeşti primele palme. Bătaia aia te-ncălzeşte şi-ţi aruncă sângele de colo-colo. Ridici mâinile să te aperi. Mişcarea îţi face bine. Te scoate din amorţire. Aceasta este povestea mea. O aşchie, o fărâmă. Acum îmi e bine. Pot să plâng. Pot să-mi mişc degetele. Pot să mă simt atunci când mă strâng în braţe. Toată viaţa mea încape pe o etichetă de conserve. Tot sufletul meu, înghesuit, aşteaptă împrimăvărarea. Nu sunt o conservă obişnuită, dar nici străină de tot ceea ce vă aparţine aşa că, nu pariaţi pe mine.
http://www.youtube.com/watch?v=DSrLDHDQ2eo&p=3C9B4A94A2CE62F8&playnext=1&index=59
luni, 11 octombrie 2010
miercuri, 6 octombrie 2010
sfoara
închis între cei patru pereţi ai inimii
îmi schimbam costumul pregătit pentru o nouă reprezentaţie
numai că nimeni nu venea să ridice cortina roşie
şi zilele treceau năruindu-mă.
îmi schimbam costumul pregătit pentru o nouă reprezentaţie
numai că nimeni nu venea să ridice cortina roşie
şi zilele treceau năruindu-mă.
interceptare
mai pot oare să fiu singur în ziua de astăzi
întrebarea se ridică dintre sutele de ştiri
ce cad buluc peste tăceri...
peste aşteptări
peste degetele cu care îmi pipăi trupul
peste limba ce se strecoară umezindu-mi buzele
peste pleoapele ce-ncearcă inutil să mă ascundă
şi peste cele patru-ncăperi
din care inima
îmi alungă
până şi ultima dorinţă
întrebarea se ridică dintre sutele de ştiri
ce cad buluc peste tăceri...
peste aşteptări
peste degetele cu care îmi pipăi trupul
peste limba ce se strecoară umezindu-mi buzele
peste pleoapele ce-ncearcă inutil să mă ascundă
şi peste cele patru-ncăperi
din care inima
îmi alungă
până şi ultima dorinţă
... unul
băteam la poarta cerului, inutil
norii se plimbau prin faţa ferestrelor adulmecând
şi se retrăgeau, puţin contrariaţi de îndrăzneala mea
tunând şi fulgerând acolo, departe...
am obosit să tot aştept
şi ziua mi-a căzut a ploaie
avortându-mă
după ruperea apei
cerul se surpă
caută scăpare isteriei generate
şi plânge, se plânge, iar lacrimile plouă anapoda
dinspre mine înspre el
când apele se-nchid deasupra
cerurile se deschid
privind nedumerite tăcerea
norii se plimbau prin faţa ferestrelor adulmecând
şi se retrăgeau, puţin contrariaţi de îndrăzneala mea
tunând şi fulgerând acolo, departe...
am obosit să tot aştept
şi ziua mi-a căzut a ploaie
avortându-mă
după ruperea apei
cerul se surpă
caută scăpare isteriei generate
şi plânge, se plânge, iar lacrimile plouă anapoda
dinspre mine înspre el
când apele se-nchid deasupra
cerurile se deschid
privind nedumerite tăcerea
umbra
Era cu mine. O simţeam în spate. Nici nu mai trebuia să mă întorc. Nici măcar coada ochiului nu mai trebuia să zvâcnească a neputinţă. Şiam că e. Şia că ştiu. Poate că de aceea nici nu se mai ferea. Era stăpâna. Iar eu simplu chiriaş în casa oaselor mele. Nici măcar trupul acesta nu-mi mai aparţinea, eram un chiriaş. Ori de câte ori plecam jurându-mă uitării, făcea ce făcea şi mă abătea din drum până în faţa buzelor îndemnându-mă să intru. Şi fiecare nouă zi era o zi a desfătărilor pentru că până şi uitarea şi ura şi nimicnicia ating pragul desfătării. Să poţi să-ţi numeri coastele coliviei în fiecare zi. Şi cu toate că şti că nimic nu se va schimba să nu ai puterea să tai nodul răsuflărilor să poţi spune şi tu: zarurile au fost aruncate!
Când o să-mi mai treacă supărarea poate că o să mă-nvrednicesc să-i fac şi portretul, de parcă nu ar cunoaşte-o lumea. Toată lumea o ştie dar tuturor le e frică să vorbească. O să vorbesc eu. Oricum prezenţa mea deranjează aşa că atâta lucru pot să fac, să o enervez. Nu ştiu dacă ea cedează la aceleaşi traume omeneşti dar mai mult oricum nu pot face.
Până acum ceva vreme aveam un coşmar îngrozitor: se făcea că eram copac. Şi mă dureau rădăcinile de atâta scrâşnet. Mă vedeam alergând ca un copac nebun cu toate crengile vâlvoi...dar de fiecare dată rădăcinile mă dureau îngrozitor. În fiecare an îmi aruncam alte şi alte crengi în aer în speranţa că voi da de toartele cerului de care să mă apuc şi să trag până mi s-or albi toate frunzele. Dar cu cât mă aruncam mai sus cu atât mai dureroasă era căderea. În fiecare dimineaţă ştergeam pleoapele norilor şi lumea trecea pe deasupra şi pe dedesuptul nostru până la epuizare. Până într-o dimineaţă, când un căpşor plin de zulufi s-a oprit trăgându-şi bunica de mână şi strigând: Buni, uite un pom cu frunze albe!
Într-o groapă din asfalt luna se oglindeşte. A găsit şi ea un luciu de apă şi tot trage cu ochiul. Degeaba îmi dau crengile la o parte, ea este acolo. Colivia dintre coastele mele luceşte straniu. A sânge uitat sub o unghie.
Când o să-mi mai treacă supărarea poate că o să mă-nvrednicesc să-i fac şi portretul, de parcă nu ar cunoaşte-o lumea. Toată lumea o ştie dar tuturor le e frică să vorbească. O să vorbesc eu. Oricum prezenţa mea deranjează aşa că atâta lucru pot să fac, să o enervez. Nu ştiu dacă ea cedează la aceleaşi traume omeneşti dar mai mult oricum nu pot face.
Până acum ceva vreme aveam un coşmar îngrozitor: se făcea că eram copac. Şi mă dureau rădăcinile de atâta scrâşnet. Mă vedeam alergând ca un copac nebun cu toate crengile vâlvoi...dar de fiecare dată rădăcinile mă dureau îngrozitor. În fiecare an îmi aruncam alte şi alte crengi în aer în speranţa că voi da de toartele cerului de care să mă apuc şi să trag până mi s-or albi toate frunzele. Dar cu cât mă aruncam mai sus cu atât mai dureroasă era căderea. În fiecare dimineaţă ştergeam pleoapele norilor şi lumea trecea pe deasupra şi pe dedesuptul nostru până la epuizare. Până într-o dimineaţă, când un căpşor plin de zulufi s-a oprit trăgându-şi bunica de mână şi strigând: Buni, uite un pom cu frunze albe!
Într-o groapă din asfalt luna se oglindeşte. A găsit şi ea un luciu de apă şi tot trage cu ochiul. Degeaba îmi dau crengile la o parte, ea este acolo. Colivia dintre coastele mele luceşte straniu. A sânge uitat sub o unghie.
sâmbătă, 2 octombrie 2010
singur...
băteam la poarta cerului inutil,
norii se plimbau prin faţa ferestrelor adulmecând
şi se retrăgeau, puţin contrariaţi de îndrăzneala mea
tunând şi fulgerând acolo, departe...
am obosit să tot aştept
şi mâna mi-a căzut a ploaie
avortându-mă
după ruperea apei
cerul se surpă
caută scăpare isteriei generate
şi plânge, se plânge iar lacrimile plouă anapoda
dinspre mine înspre el
când apele se-nchid deasupra
cerurile se deschid
privind nedumerite tăcerea
norii se plimbau prin faţa ferestrelor adulmecând
şi se retrăgeau, puţin contrariaţi de îndrăzneala mea
tunând şi fulgerând acolo, departe...
am obosit să tot aştept
şi mâna mi-a căzut a ploaie
avortându-mă
după ruperea apei
cerul se surpă
caută scăpare isteriei generate
şi plânge, se plânge iar lacrimile plouă anapoda
dinspre mine înspre el
când apele se-nchid deasupra
cerurile se deschid
privind nedumerite tăcerea
marți, 28 septembrie 2010
şoaptă
mă duc să mă culc sub o frunză
şi-aştept să mă cern a zăpadă
mi-e dor de-o tăcere cât moartea
ce vine în braţe să-mi şadă
las poarta deschisă
şi mătura-n drum
şi cerul şi vântul şi dorul
îmi iau traista-n spate
şi-n traistă m-ascund
trag pleoapa
şi apoi zăvorul
...
ţi-oi spune cândva
că-n joc am trişat
şi-am luat culoarea cu mine
surâsul, cenuşa
şi pragul uitat
himere ce bântuie...
şi-aştept să mă cern a zăpadă
mi-e dor de-o tăcere cât moartea
ce vine în braţe să-mi şadă
las poarta deschisă
şi mătura-n drum
şi cerul şi vântul şi dorul
îmi iau traista-n spate
şi-n traistă m-ascund
trag pleoapa
şi apoi zăvorul
...
ţi-oi spune cândva
că-n joc am trişat
şi-am luat culoarea cu mine
surâsul, cenuşa
şi pragul uitat
himere ce bântuie...
nor autentic
trebuie să vă spun ceva: am avut o perioadă incertă
când îmi pierdusem uzul raţiunii şi pluteam
mă perindam pe cerul pustiu
gondolă greoaie şi plină de ceaţă
după cum bătea vântul
şi mă simţeam destul de aiurea să mozolesc cu buze de ceaţă
toate vârfurile copacilor ce făceau sluj în faţa mea
şi poalele dealurilor ce fremătau pline de iarbă
secându-mă de rouă, de orice-mpotrivire.
pe undeva, cred, îmi luaseră teama
şi se fereau să mă necăjească
pentru că-mi scăpărau imediat ochii
şi-ardeau pustiit până să-mi aduc aminte să plâng.
cel mai ciudat a fost când am deschis ochii
(din înaltul cerului până-n sufletul pământului)
mă rog, era ciudat că puteam să mă văd şi pe dinafară
şi pe dinăuntru
prin milioanele de ochi faţetaţi de ger
ori lăcrimoşi
cu toate spaimele.
şi uite-mă, am rezistat.
numai eu ştiu de câte ori năvăleau nervii până-n margine
ferfeniţindu-mi buzele cu scrâşnetele lor
fulgerate.
uitarea! bun lucru ce-a fost lăsat pe lume
să ne ostoiască temerile şi alunecările.
de multe ori mă întindeam pe spate lăsându-mă în voia valurilor
trecându-mi umbra peste toate văzutele şi nevăzutele
şi când rolul o cerea, plângeam
alteori râdeam
sau goneam nebuneşte
îndrăgostit până-n măduva boabelor de grindină
de câte o codană sânziană, zână nebună de aer şi spumă
uneori melancolic, pândind luna dintre feliile de ceaţă
bombănind ca un moşneag mereu nemulţumit
ce se vrea ploaie în pământ.
câteodată puneam de-o joacă
şi lăsam soarele să se ascundă, prefăcându-mă că mă topesc
şi plouam ca-n ziua când crucile urcau dealul căutându-şi loc de popas
dar oricât de mult am plouat, şi oricât de mult am alunecat
petrecându-mi umbra
n-am reuşit să mă lepăd de toate cuvintele
şi de toate dorurile
şi-atunci, văzându-mi încăpăţânarea
m-au lăsat la vatră
printre oameni, aşa cum mai fusesem atunci
pe când ridicam coastele corăbiei
între care mi-am înghesuit
perechi-perechi
toate simţămintele, şi cuvintele
(spune sau nespuse) şi tăcerile şi adăstările
cu pauze şi aduceri aminte
şi-am aşteptat
până când toată zicerea lumii
s-a revărsat acoperind totul, sufocând, inundând
astupând tot sufletul şi toată suflarea
sub apăsarea spuselor
şi vorbele au pierit, şi oamenii sufereau
şi fugeau din carte în carte
căutând cuvintele
ce reuşiseră
să scape.
când îmi pierdusem uzul raţiunii şi pluteam
mă perindam pe cerul pustiu
gondolă greoaie şi plină de ceaţă
după cum bătea vântul
şi mă simţeam destul de aiurea să mozolesc cu buze de ceaţă
toate vârfurile copacilor ce făceau sluj în faţa mea
şi poalele dealurilor ce fremătau pline de iarbă
secându-mă de rouă, de orice-mpotrivire.
pe undeva, cred, îmi luaseră teama
şi se fereau să mă necăjească
pentru că-mi scăpărau imediat ochii
şi-ardeau pustiit până să-mi aduc aminte să plâng.
cel mai ciudat a fost când am deschis ochii
(din înaltul cerului până-n sufletul pământului)
mă rog, era ciudat că puteam să mă văd şi pe dinafară
şi pe dinăuntru
prin milioanele de ochi faţetaţi de ger
ori lăcrimoşi
cu toate spaimele.
şi uite-mă, am rezistat.
numai eu ştiu de câte ori năvăleau nervii până-n margine
ferfeniţindu-mi buzele cu scrâşnetele lor
fulgerate.
uitarea! bun lucru ce-a fost lăsat pe lume
să ne ostoiască temerile şi alunecările.
de multe ori mă întindeam pe spate lăsându-mă în voia valurilor
trecându-mi umbra peste toate văzutele şi nevăzutele
şi când rolul o cerea, plângeam
alteori râdeam
sau goneam nebuneşte
îndrăgostit până-n măduva boabelor de grindină
de câte o codană sânziană, zână nebună de aer şi spumă
uneori melancolic, pândind luna dintre feliile de ceaţă
bombănind ca un moşneag mereu nemulţumit
ce se vrea ploaie în pământ.
câteodată puneam de-o joacă
şi lăsam soarele să se ascundă, prefăcându-mă că mă topesc
şi plouam ca-n ziua când crucile urcau dealul căutându-şi loc de popas
dar oricât de mult am plouat, şi oricât de mult am alunecat
petrecându-mi umbra
n-am reuşit să mă lepăd de toate cuvintele
şi de toate dorurile
şi-atunci, văzându-mi încăpăţânarea
m-au lăsat la vatră
printre oameni, aşa cum mai fusesem atunci
pe când ridicam coastele corăbiei
între care mi-am înghesuit
perechi-perechi
toate simţămintele, şi cuvintele
(spune sau nespuse) şi tăcerile şi adăstările
cu pauze şi aduceri aminte
şi-am aşteptat
până când toată zicerea lumii
s-a revărsat acoperind totul, sufocând, inundând
astupând tot sufletul şi toată suflarea
sub apăsarea spuselor
şi vorbele au pierit, şi oamenii sufereau
şi fugeau din carte în carte
căutând cuvintele
ce reuşiseră
să scape.
vis împietrit
într-una din zile m-am trezit insulă.
n-aş putea să descriu spaima şi nebunia ce m-a cuprins în primul moment
când am realizat că ceva este diferit, cu totul diferit.
cuvintele şi simbolurile mele zburau de colo-acolo, puf de păpădie,
abandonându-mă, lipsit de orice apărare şi împotrivire.
eram al nimănui.
eram al mării, al pustiului, al valurilor şi al cerului
mâinile mele (himeră ideatică fără bază reală)
erau nişte prelungiri,
erau marginile golfului ce se strecurau în mare
tremurate cărări de nisip la limita valurilor
zăcând inerte, fără nervi, fără muşchi
şi fără unghii.
da, nici măcar unghii nu mai aveau
erau carne de nisip auriu, cernut, îndesat,
răscolit doar de valuri
(măcar dacă aş mai putea să pipăi nisipul, să-l simt)
picioarele mele
(ciudat lucru să înveţi să mergi şi deodată să nu mai poţi s-o faci, să nu mai ai cum s-o faci)
nu, nu mai aveam picioare. din inimă se scurgea până hăt departe, o rădăcină
o ţâţână ce mă ţinea pe loc, înfipt în carnea tare a Pământului
şi de sus până jos era o continuă fierbere
semnale urcau şi coborau
cam cum cred că o fi fost pe lângă scara lui Iacov
că doar acolo se mai lipesc lumile
schimbând impresii.
şi aş putea să mai spun de ceea ce vedeam de jur împrejur
de la linia unde apele mă ling pe faţă
aşa cum numai căţelandrul
mai linge aerul să simtă gustul şi aburul mamei
sau al fratelui de ţâţă
în rest, cu cât mi se întărâtă carnea şi se înalţă către soare
văd valurile, văd marea până dincolo de locul unde se curbează linia
rostogolindu-se cercuri-cercuri, printre zdrenţele de spumă
şi dacă mă urc pe umerii de piatră
îmi văd mâinile, miile de ochi verzi (de frunze),
cerul ce-şi piaptănă norii pe plajele mele
şi nimicul.
jur-împrejur, apele se spală unele pe altele
cum mâinile Pilatului s-au spălat de apăsarea vinii în cerdacul judecăţii
şi-şi văd mai departe de cleveteală
timpul amorţeşte cu capul în poala mea
stelele se caută după constelaţii,
ca să nu se rătăcească tot privind pe fereastră
iar eu mă întreb, cu detaşate,
ce mai faceţi voi,
rătăcitori printre vitezele uitate aprinse
cu filamentul zvâcnind a neputinţă?
n-aş putea să descriu spaima şi nebunia ce m-a cuprins în primul moment
când am realizat că ceva este diferit, cu totul diferit.
cuvintele şi simbolurile mele zburau de colo-acolo, puf de păpădie,
abandonându-mă, lipsit de orice apărare şi împotrivire.
eram al nimănui.
eram al mării, al pustiului, al valurilor şi al cerului
mâinile mele (himeră ideatică fără bază reală)
erau nişte prelungiri,
erau marginile golfului ce se strecurau în mare
tremurate cărări de nisip la limita valurilor
zăcând inerte, fără nervi, fără muşchi
şi fără unghii.
da, nici măcar unghii nu mai aveau
erau carne de nisip auriu, cernut, îndesat,
răscolit doar de valuri
(măcar dacă aş mai putea să pipăi nisipul, să-l simt)
picioarele mele
(ciudat lucru să înveţi să mergi şi deodată să nu mai poţi s-o faci, să nu mai ai cum s-o faci)
nu, nu mai aveam picioare. din inimă se scurgea până hăt departe, o rădăcină
o ţâţână ce mă ţinea pe loc, înfipt în carnea tare a Pământului
şi de sus până jos era o continuă fierbere
semnale urcau şi coborau
cam cum cred că o fi fost pe lângă scara lui Iacov
că doar acolo se mai lipesc lumile
schimbând impresii.
şi aş putea să mai spun de ceea ce vedeam de jur împrejur
de la linia unde apele mă ling pe faţă
aşa cum numai căţelandrul
mai linge aerul să simtă gustul şi aburul mamei
sau al fratelui de ţâţă
în rest, cu cât mi se întărâtă carnea şi se înalţă către soare
văd valurile, văd marea până dincolo de locul unde se curbează linia
rostogolindu-se cercuri-cercuri, printre zdrenţele de spumă
şi dacă mă urc pe umerii de piatră
îmi văd mâinile, miile de ochi verzi (de frunze),
cerul ce-şi piaptănă norii pe plajele mele
şi nimicul.
jur-împrejur, apele se spală unele pe altele
cum mâinile Pilatului s-au spălat de apăsarea vinii în cerdacul judecăţii
şi-şi văd mai departe de cleveteală
timpul amorţeşte cu capul în poala mea
stelele se caută după constelaţii,
ca să nu se rătăcească tot privind pe fereastră
iar eu mă întreb, cu detaşate,
ce mai faceţi voi,
rătăcitori printre vitezele uitate aprinse
cu filamentul zvâcnind a neputinţă?
legitimitate
moartea are nevoie de linişte
şi liniştea adevărată nu o găseşti decât în adâncul inimii
după o scufundare în marea lacrimilor interioare
dar ca să poţi face marele pas
trebuie să asculţi liniştea
să cobori în adâncurile ei, singur
căutându-te, întâlnindu-te, regăsindu-te
mi-am agăţat viaţa
în cuiul dintre două bătăi
şi-am început să cobor
printre suspine şi bolovănişuri
cu susurul temerilor înfipt adânc în carnea timpanelor
colţuri, steiuri, remuşcări, crăpături şi teşituri, căderi şi uitări
totul făcut să-ţi uşureze până la sângerare călătoria,
până dincolo de capătul lumii
departe de lumea dezlănţuită
uitarea se cucereşte greu
lacrima şi sângele sunt urmele tale
cercul îşi caută toate punctele cardinale
prin care se strecoară dincolo
împlinindu-se sferă
fiecare justificare doare
rupe fărâme, polizând, şlefuind
drumul coboară
zgomotele zburătăcesc speriate
întunericul se lipeşte de visele tale
ca un copil de poalele mamei noapte
eu cobor în timp ce acolo sus,
viaţa continuă să respire
agăţată-n cuiul dintre două bătăi
muşchii încordaţi ţipă
degetele crispate urlă
unghiile înrădăcinate scrâşnesc
lumina se ridică văitându-se,
ceaţă obosită
lăsând în urmă valuri împietrite
de linişte şi-ntuneric
picioarele s-au rătăcit pe drum
nu mai cred nici ele în ceea ce simt
într-un ultim sărut
am ajuns!
acum văd că josul există
mai jos de atât nici nu se poate
aici,
liniştea,
nemişcarea,
uitarea, iertarea
toate acestea există
de-abia aici jos pot spune
că am muşcat cu sete din carnea lor
ascultând măselele
ce macină, fărâmă, sfărâmă,
reducând totul
la gustul de neimaginat
al liniştii
şi liniştea adevărată nu o găseşti decât în adâncul inimii
după o scufundare în marea lacrimilor interioare
dar ca să poţi face marele pas
trebuie să asculţi liniştea
să cobori în adâncurile ei, singur
căutându-te, întâlnindu-te, regăsindu-te
mi-am agăţat viaţa
în cuiul dintre două bătăi
şi-am început să cobor
printre suspine şi bolovănişuri
cu susurul temerilor înfipt adânc în carnea timpanelor
colţuri, steiuri, remuşcări, crăpături şi teşituri, căderi şi uitări
totul făcut să-ţi uşureze până la sângerare călătoria,
până dincolo de capătul lumii
departe de lumea dezlănţuită
uitarea se cucereşte greu
lacrima şi sângele sunt urmele tale
cercul îşi caută toate punctele cardinale
prin care se strecoară dincolo
împlinindu-se sferă
fiecare justificare doare
rupe fărâme, polizând, şlefuind
drumul coboară
zgomotele zburătăcesc speriate
întunericul se lipeşte de visele tale
ca un copil de poalele mamei noapte
eu cobor în timp ce acolo sus,
viaţa continuă să respire
agăţată-n cuiul dintre două bătăi
muşchii încordaţi ţipă
degetele crispate urlă
unghiile înrădăcinate scrâşnesc
lumina se ridică văitându-se,
ceaţă obosită
lăsând în urmă valuri împietrite
de linişte şi-ntuneric
picioarele s-au rătăcit pe drum
nu mai cred nici ele în ceea ce simt
într-un ultim sărut
am ajuns!
acum văd că josul există
mai jos de atât nici nu se poate
aici,
liniştea,
nemişcarea,
uitarea, iertarea
toate acestea există
de-abia aici jos pot spune
că am muşcat cu sete din carnea lor
ascultând măselele
ce macină, fărâmă, sfărâmă,
reducând totul
la gustul de neimaginat
al liniştii
luni, 27 septembrie 2010
nimic nu s-a schimbat
nimic nu s-a schimbat
undeva, cineva, spune o poveste
mi-a luat toate tăcerile torcându-le fir fără virgule
printre cuvinte pustiite şi limbi de clopote
topite în carne.
să nu ştie stânga ce scrie dreapta
şi împreună să netezească nisipul lins de vise
peniţe căzute pe-o plajă literară
viaţa este oglinda în care mă pierd
asemeni literei dintr-un text ros de îndoială
mi-s degetele roase şi tocite
şi-n jur nu s-a schimbat nimic
undeva, cineva, spune o poveste
mi-a luat toate tăcerile torcându-le fir fără virgule
printre cuvinte pustiite şi limbi de clopote
topite în carne.
să nu ştie stânga ce scrie dreapta
şi împreună să netezească nisipul lins de vise
peniţe căzute pe-o plajă literară
viaţa este oglinda în care mă pierd
asemeni literei dintr-un text ros de îndoială
mi-s degetele roase şi tocite
şi-n jur nu s-a schimbat nimic
duminică, 26 septembrie 2010
senin...
cerurile s-au despicat moale
pântece preaplin de zile
şi mi s-au arătat
toate tăcerile lui:
ecce tempus,
carpe diem
am cules prima castană de pe jos mirându-mă
dar toate frunzele mi-au şoptit:
da, a venit...
pântece preaplin de zile
şi mi s-au arătat
toate tăcerile lui:
ecce tempus,
carpe diem
am cules prima castană de pe jos mirându-mă
dar toate frunzele mi-au şoptit:
da, a venit...
lin...
fusul...
mi-am luat firul de aţă din fusul Parcelor
şi-am început să-l răsucesc pe degetul arătător
al mâinii drepte
iar inima cobora încet
pe partea stângă lăsându-se uşurel să curgă
odată cu firul, zbătându-se a întrebare: de ce oare?
şi degetul atârna tot mai greu nemaiputând să arate nimic
nemaiştiind ce să întrebe
şi am terminat.
am desfăşurat firul lăsând urmă prin lume
şi când mi-a venit timpul am început să-l înfăşor în jurul degetului
în care se spijinea inima
răsuflând pierită de atâta zbatere
reverberând ecouri în seva lăstarilor
plini de frunze şi zâmbete
dar firul se termină
şi atunci trebuie desfăşurat
cuvând cu cuvânt
foile flutură purtându-şi silabele şi temerile
cu toate spaimele înghesuite pe cant
neînţelegând că totuşi lestul
îşi are rolul său
pe parcursul călătoriei
apoi timpul, sâsâind
a-nceput să-mi înfăşoare firul în jurul gâtului
zilele devin tot mai grele
nopţile se scrumesc de arşiţă
iar peretele vieţii se surpă
mâncat la rădăcină
de-atâta secetă
...
târâişul timpului
greutatea firului
uitarea uitatului
tăişul cuţiului
...
cine firu l-o mai toarce
să ia fusul de la Parce
să tragă scamă de lună
pentru pustia nebună
mi-am luat firul de aţă din fusul Parcelor
şi-am început să-l răsucesc pe degetul arătător
al mâinii drepte
iar inima cobora încet
pe partea stângă lăsându-se uşurel să curgă
odată cu firul, zbătându-se a întrebare: de ce oare?
şi degetul atârna tot mai greu nemaiputând să arate nimic
nemaiştiind ce să întrebe
şi am terminat.
am desfăşurat firul lăsând urmă prin lume
şi când mi-a venit timpul am început să-l înfăşor în jurul degetului
în care se spijinea inima
răsuflând pierită de atâta zbatere
reverberând ecouri în seva lăstarilor
plini de frunze şi zâmbete
dar firul se termină
şi atunci trebuie desfăşurat
cuvând cu cuvânt
foile flutură purtându-şi silabele şi temerile
cu toate spaimele înghesuite pe cant
neînţelegând că totuşi lestul
îşi are rolul său
pe parcursul călătoriei
apoi timpul, sâsâind
a-nceput să-mi înfăşoare firul în jurul gâtului
zilele devin tot mai grele
nopţile se scrumesc de arşiţă
iar peretele vieţii se surpă
mâncat la rădăcină
de-atâta secetă
...
târâişul timpului
greutatea firului
uitarea uitatului
tăişul cuţiului
...
cine firu l-o mai toarce
să ia fusul de la Parce
să tragă scamă de lună
pentru pustia nebună
când balanţa...
toţi cei care te-au iubit au rămas de mult în urmă
toţi cei pe care i-ai iubit au uitat pulberea căzută
drumul tău e plin de cadavrele cuvintelor
dorinţele şi poveştile
şi poemele
şi dramele
fug care încotro
fragmentându-se încontinuu
infinitate de semne
inutile
palmele mele se lasă pe umerii drumului
şi-amurgul picură
arzându-mi colţurile
pline de ceaţă
undeva, cândva
pasărea paradisului
cu pliscul plin de semne
s-a apropiat şi mi-a umezit buzele
m-am înălţat până la stele şi poate chiar mai sus
dar când am ridicat cuvântul să-l rostesc
braţele mi-au căzut a neputinţă
iar viaţa s-a ridicat
mi-a râs trufaş în faţă
şi a plecat
sigură că am s-o urmez...
toţi cei pe care i-ai iubit au uitat pulberea căzută
drumul tău e plin de cadavrele cuvintelor
dorinţele şi poveştile
şi poemele
şi dramele
fug care încotro
fragmentându-se încontinuu
infinitate de semne
inutile
palmele mele se lasă pe umerii drumului
şi-amurgul picură
arzându-mi colţurile
pline de ceaţă
undeva, cândva
pasărea paradisului
cu pliscul plin de semne
s-a apropiat şi mi-a umezit buzele
m-am înălţat până la stele şi poate chiar mai sus
dar când am ridicat cuvântul să-l rostesc
braţele mi-au căzut a neputinţă
iar viaţa s-a ridicat
mi-a râs trufaş în faţă
şi a plecat
sigură că am s-o urmez...
luni, 13 septembrie 2010
drumul...
drumul...
oglinzile toate plâng pe sub văluri
lumina ce pâlpâie-n candelă
casa se ogoieşte
şi-nchide ochii cu un suspin
pleoapa cade peste vizor
ca o ghilotină
poteca întunericului tresaltă a toamnă
şi a nuntit alai de aripi arămii
febra vesperală
îşi ia pastilele şi-şi schimbă compresele
cu două bătăi sistolice
sau poate anti
consonante
cuvintele mor,
dame cu camelii ofticoase
topite lumânări vocalice
hai, treci odată
punţile cad şi nu există decât
un alt pas înainte
zădărnicit de scâncetul nopţii
vii?
şi întrebarea
naşte scări pe treptele cărora
timpul se scurge cleios
zădărnicind
drumul aşteptărilor
nu-i aşa că te-ai plictisit?
duminicile toate au gustul uitării,
pietre ce sar tot mai departe,
mai în afund de întrebare...
omizile taie noaptea
şi se-nfăşoară-n verde păstos
pupe cu aripi de vis
tremurând eufemic
peste cuneiformele vieţii
aşteaptă-mă...
oglinzile toate plâng pe sub văluri
lumina ce pâlpâie-n candelă
casa se ogoieşte
şi-nchide ochii cu un suspin
pleoapa cade peste vizor
ca o ghilotină
poteca întunericului tresaltă a toamnă
şi a nuntit alai de aripi arămii
febra vesperală
îşi ia pastilele şi-şi schimbă compresele
cu două bătăi sistolice
sau poate anti
consonante
cuvintele mor,
dame cu camelii ofticoase
topite lumânări vocalice
hai, treci odată
punţile cad şi nu există decât
un alt pas înainte
zădărnicit de scâncetul nopţii
vii?
şi întrebarea
naşte scări pe treptele cărora
timpul se scurge cleios
zădărnicind
drumul aşteptărilor
nu-i aşa că te-ai plictisit?
duminicile toate au gustul uitării,
pietre ce sar tot mai departe,
mai în afund de întrebare...
omizile taie noaptea
şi se-nfăşoară-n verde păstos
pupe cu aripi de vis
tremurând eufemic
peste cuneiformele vieţii
aşteaptă-mă...
joi, 9 septembrie 2010
de data asta
toamna asta de-o să zbor
mă-nfăşor în frunze moarte
din aramă torc un fir
să-mi împletesc aripi sparte
către alte vise-n cerc
m-oi rostogoli în joacă
pulbere şi funigei
pleoapele mi le încearcă
toamna asta fi-voi vânt
şi surâsu-ţi voi fura
torn polenul în cuvânt
şi-n uitare îl vom bea
mă-nfăşor în frunze moarte
din aramă torc un fir
să-mi împletesc aripi sparte
către alte vise-n cerc
m-oi rostogoli în joacă
pulbere şi funigei
pleoapele mi le încearcă
toamna asta fi-voi vânt
şi surâsu-ţi voi fura
torn polenul în cuvânt
şi-n uitare îl vom bea
miercuri, 8 septembrie 2010
de unde aţi apărut?
voi toate umbrele mele, toate tăcerile
şi toate iubirile săpate în carne
cuneiforme lacrimi
ale trecerii
cine mai moare ca o legănare amăgitoare
ca o amintire, ca o dojană?
am amorţit ca un braţ
sub apăsarea ta
ce poate fi mai frumos
decât să mori într-o vocală scurtă
cât o răsuflare uitată
pe pernă…
şi toate iubirile săpate în carne
cuneiforme lacrimi
ale trecerii
cine mai moare ca o legănare amăgitoare
ca o amintire, ca o dojană?
am amorţit ca un braţ
sub apăsarea ta
ce poate fi mai frumos
decât să mori într-o vocală scurtă
cât o răsuflare uitată
pe pernă…
marți, 7 septembrie 2010
gravitaţie
îmi luasem ghindele şi coboram în vale
să-mi caut loc de moarte şi-nviere
potecile mă ocolesc şi-şi văd de drum
iar stâncile cu răsuflare gâfâită
pe fantomatice poteci se-aruncă-n soare
un zumzet de cuvinte mă-mpresoară
e semn că le-am stârnit din stupul lor
mă las pe-o creangă să mă spăl într-o vocală
dar rădăcinile înfipte în consoane
cern aerul cu-n ultim strigăt: de ce dor?
copacu-n care aşteaptă o pădure
c-o moarte inutilă e dator
din urma putrezită se iscă ceţuri fine
şi-n aer gustul de amar pluteşte
cuvintele-au plecat ca să roiască-n ceruri
poemul stup în care generaţii
nasc şi pier.
să-mi caut loc de moarte şi-nviere
potecile mă ocolesc şi-şi văd de drum
iar stâncile cu răsuflare gâfâită
pe fantomatice poteci se-aruncă-n soare
un zumzet de cuvinte mă-mpresoară
e semn că le-am stârnit din stupul lor
mă las pe-o creangă să mă spăl într-o vocală
dar rădăcinile înfipte în consoane
cern aerul cu-n ultim strigăt: de ce dor?
copacu-n care aşteaptă o pădure
c-o moarte inutilă e dator
din urma putrezită se iscă ceţuri fine
şi-n aer gustul de amar pluteşte
cuvintele-au plecat ca să roiască-n ceruri
poemul stup în care generaţii
nasc şi pier.
vineri, 3 septembrie 2010
Ruleta
“Ceea ce sunt este noi,
iar împreună sunt eu însumi.”
Iau suferinţa şi mi-o pun la tâmplă
Şi-o amintire sună-n gol.
Mi-e sufletul o casă pustiită
Şi vântul îngheţat îi dă ocol.
M-am săturat să-mi las bărbaţii să plece
Aş vrea să-nchid uşa, mi-e sufletul rece.
Te agăţai de ei cu dinţii şi cu ghearele
Cu fâşii de suflet astupai spărturile…
Ce puteam să fac_ Mi-era frică să nu mă sparg.
Toţi cei pe care-i iubesc, pleacă părăsindu-mă
Şi-aş vrea să mor. O alta zămislindu-mă.
Aşa e, dar din păcate lumea mai şi moare,
Venim pe rând, pe sărite plecăm spre altă zare.
Dar de ce oare, toţi cei pe care-i iubesc
Trebuie să moară? Mi-e iubirea armă letală?
Ţi-a fost dat să trăieşti. Ia-ţi crucea şi umblă
Păcatele lumii nu vor să te-ajungă.
Am obosit să tot pierd, să pierd mereu,
Crucea din suflet atârnă prea greu,
Răspuns ai ca să-mi dai?
Nu. Eu nu am suflet
Şi asta mă împiedică să mi-l devorez,
Femeie! Pentru suflet eu te invidiez.
Asemeni poveştilor, sunt doar o ficţiune
Depinde de tine de vrei ca să crezi.
Dar ştiu deja, minunea nu crede.
Ea există. O simţi, o vezi.
iar împreună sunt eu însumi.”
Iau suferinţa şi mi-o pun la tâmplă
Şi-o amintire sună-n gol.
Mi-e sufletul o casă pustiită
Şi vântul îngheţat îi dă ocol.
M-am săturat să-mi las bărbaţii să plece
Aş vrea să-nchid uşa, mi-e sufletul rece.
Te agăţai de ei cu dinţii şi cu ghearele
Cu fâşii de suflet astupai spărturile…
Ce puteam să fac_ Mi-era frică să nu mă sparg.
Toţi cei pe care-i iubesc, pleacă părăsindu-mă
Şi-aş vrea să mor. O alta zămislindu-mă.
Aşa e, dar din păcate lumea mai şi moare,
Venim pe rând, pe sărite plecăm spre altă zare.
Dar de ce oare, toţi cei pe care-i iubesc
Trebuie să moară? Mi-e iubirea armă letală?
Ţi-a fost dat să trăieşti. Ia-ţi crucea şi umblă
Păcatele lumii nu vor să te-ajungă.
Am obosit să tot pierd, să pierd mereu,
Crucea din suflet atârnă prea greu,
Răspuns ai ca să-mi dai?
Nu. Eu nu am suflet
Şi asta mă împiedică să mi-l devorez,
Femeie! Pentru suflet eu te invidiez.
Asemeni poveştilor, sunt doar o ficţiune
Depinde de tine de vrei ca să crezi.
Dar ştiu deja, minunea nu crede.
Ea există. O simţi, o vezi.
marți, 31 august 2010
Dialoguri puerile
ploaia miroase a munte în vacanţă
iar cerul îşi trosneşte degetele ude
căutându-şi zilele rătăcite
prin iarbă.
noaptea ploaia miroase altfel decât în restul timpului
ploaia de noapte e că o tăcere ciudată
ca o şină abandonată
ce freamătă-n aşteptare.
câteodată,
ploaia miroase a pădure
a alge şi-a spumă de mare
dar niciodată nu miroase a lună
pentru că ploaia de noapte,
ştie şi-şi plânge singură de milă…
***
în palma mea dreaptă
Soarele şi-a agăţat prosopul înnorat
şi-a intrat în apă
croindu-şi drum săgetat, a fugă
în palma mea stângă
sânul tău zgribulit
s-a cuibărit speriat
scriindu-mi linia vieţii de la început
mi-am împreunat mâinile
rugă rătăcitoare
printre verticalele chemării
temător ca un copil în faţa vitrinei
***
ţi-am spus că te iubesc?
mi-ai spus!
ţi-am spus cât de mult te iubesc?
mi-ai spus!
ţi-am spus de ce te iubesc atât de mult?
mi-ai spus!
atunci nu prea mai e nimic de spus…
auzi? stai puţin…cred că au uitat să-mi spui totuşi ceva…
întreabă-mă…
de ce mori?
atât de mult…atât de mult…atât de mult…
***
spune-mi că mă iubeşti…
bine, dar ştii că te iubesc
da, dar vreau s-o aud…de la tine
spune-mi, cât de mult mă iubeşti?
te iubesc…
cât tot acoperişul lumii
cât toată întinderea lungului şi latului
cât toată căldura adunată la un loc
cât toată lacrima ce-am trăit-o
vezi, de asta voiam s-o aud de la tine
eu cerul tău
şi pământul tău
şi plânsul tău
cu toate ale mele…
***
când iubeşti un om suficient de mult
nu poţi decât să-l zideşti în înaltul sufletului
sau să-l ascunzi în adâncul inimii
priviţi! priviţi! l-a azvârlit în tăria cerului
şi mai spunea că-l iubeşte…
a voit să-l piardă, strigă ura
a vrut să-l ardă-n soare urlă invidia
aşa a făcut ca să scape de el!
strigă mulţimea simţămintelor dezlănţuite
dar nimeni nu acceptă faptul
şi nu recunoaşte
că tu din prea multă iubire
l-ai ajutat să-şi găsească locul
să cuprindă tot zborul
de la înălţimea aripilor arse…
priviţi! priviţi! l-a îngropat ca să-i închidă gura
ba nu, l-a îngropat ca să-i astupe ochii
eu cred că l-a-ngropat ca să scape de el
să-l uite lumea
să-l ierte blestemele
dar nimeni nu recunoaşte
că i-am zidit locaş din palmele mele
ca să-l feresc de toată răutatea lor inutilă
căci o rădăcină nu moare
decât atunci când îşi pierde rostul
ori eu, i-am hrănit
frunză după frunză zborul
şi boboc după boboc toată creşterea şi devenirea
rătăcindu-mă-n el…
***
buzele, poarta ultimului sărut
(scârţâie în balamaua ruginită de regrete)
cândva, plecaseră la luptă să te supună, să te cucerească
şi le-am întors din drum strivindu-le cu un surâs întrebare:
rostul porţilor este de a ascunde
sau de a invita la visare?
pe tot peretele
ramele săruturilor pierdute
întind pânze prăfuite
le luasem tiptil urma
dar se tot ascundeau ba după un surâs
ba după o alunecare neaşteptată
spre uitare
ostenite de hârjoană
se culcaseră-n iarba-naltă a amintirilor
şi-ncercau să-şi tragă sufletul
m-am aplecat şi le-am învăluit cu dulceaţa unui sărut
lung cât uitarea.
iar cerul îşi trosneşte degetele ude
căutându-şi zilele rătăcite
prin iarbă.
noaptea ploaia miroase altfel decât în restul timpului
ploaia de noapte e că o tăcere ciudată
ca o şină abandonată
ce freamătă-n aşteptare.
câteodată,
ploaia miroase a pădure
a alge şi-a spumă de mare
dar niciodată nu miroase a lună
pentru că ploaia de noapte,
ştie şi-şi plânge singură de milă…
***
în palma mea dreaptă
Soarele şi-a agăţat prosopul înnorat
şi-a intrat în apă
croindu-şi drum săgetat, a fugă
în palma mea stângă
sânul tău zgribulit
s-a cuibărit speriat
scriindu-mi linia vieţii de la început
mi-am împreunat mâinile
rugă rătăcitoare
printre verticalele chemării
temător ca un copil în faţa vitrinei
***
ţi-am spus că te iubesc?
mi-ai spus!
ţi-am spus cât de mult te iubesc?
mi-ai spus!
ţi-am spus de ce te iubesc atât de mult?
mi-ai spus!
atunci nu prea mai e nimic de spus…
auzi? stai puţin…cred că au uitat să-mi spui totuşi ceva…
întreabă-mă…
de ce mori?
atât de mult…atât de mult…atât de mult…
***
spune-mi că mă iubeşti…
bine, dar ştii că te iubesc
da, dar vreau s-o aud…de la tine
spune-mi, cât de mult mă iubeşti?
te iubesc…
cât tot acoperişul lumii
cât toată întinderea lungului şi latului
cât toată căldura adunată la un loc
cât toată lacrima ce-am trăit-o
vezi, de asta voiam s-o aud de la tine
eu cerul tău
şi pământul tău
şi plânsul tău
cu toate ale mele…
***
când iubeşti un om suficient de mult
nu poţi decât să-l zideşti în înaltul sufletului
sau să-l ascunzi în adâncul inimii
priviţi! priviţi! l-a azvârlit în tăria cerului
şi mai spunea că-l iubeşte…
a voit să-l piardă, strigă ura
a vrut să-l ardă-n soare urlă invidia
aşa a făcut ca să scape de el!
strigă mulţimea simţămintelor dezlănţuite
dar nimeni nu acceptă faptul
şi nu recunoaşte
că tu din prea multă iubire
l-ai ajutat să-şi găsească locul
să cuprindă tot zborul
de la înălţimea aripilor arse…
priviţi! priviţi! l-a îngropat ca să-i închidă gura
ba nu, l-a îngropat ca să-i astupe ochii
eu cred că l-a-ngropat ca să scape de el
să-l uite lumea
să-l ierte blestemele
dar nimeni nu recunoaşte
că i-am zidit locaş din palmele mele
ca să-l feresc de toată răutatea lor inutilă
căci o rădăcină nu moare
decât atunci când îşi pierde rostul
ori eu, i-am hrănit
frunză după frunză zborul
şi boboc după boboc toată creşterea şi devenirea
rătăcindu-mă-n el…
***
buzele, poarta ultimului sărut
(scârţâie în balamaua ruginită de regrete)
cândva, plecaseră la luptă să te supună, să te cucerească
şi le-am întors din drum strivindu-le cu un surâs întrebare:
rostul porţilor este de a ascunde
sau de a invita la visare?
pe tot peretele
ramele săruturilor pierdute
întind pânze prăfuite
le luasem tiptil urma
dar se tot ascundeau ba după un surâs
ba după o alunecare neaşteptată
spre uitare
ostenite de hârjoană
se culcaseră-n iarba-naltă a amintirilor
şi-ncercau să-şi tragă sufletul
m-am aplecat şi le-am învăluit cu dulceaţa unui sărut
lung cât uitarea.
joi, 26 august 2010
Sometimes
Sometimes you can find some words
And you start to play like a child
Throwing them on the left or on the right side
But these are returning like a boomerang
And could wound you.
Sometimes is more difficult to say I am sorry
Than overturning a rock
Because the words are more heavier
And more sharp
Sometimes you say good bye
Looking to the sky
And the Sun is reflected
By the tears
Or maybe is only a shadow
Inside.
And you start to play like a child
Throwing them on the left or on the right side
But these are returning like a boomerang
And could wound you.
Sometimes is more difficult to say I am sorry
Than overturning a rock
Because the words are more heavier
And more sharp
Sometimes you say good bye
Looking to the sky
And the Sun is reflected
By the tears
Or maybe is only a shadow
Inside.
şi-am fost deşertul de cenuşă...
m-am tras pe partea dreaptă
atât cât să nu-mi stingheresc inima
ori să-mi împleticesc limba printre nespuse
iar deşertul de cenuşă
se cernea spulberându-mă
în prima zi am râs în prostia mea
căutând să despart marele de mic
dar n-am reuşit decât să stârnesc norii
şi-am plouat zile la rând
iar sufletul mi se ridica ceaţă
lăcrimând pe geamuri
ce adăposteau lumina
iar deşertul de cenuşă
mă ispitea cu toată monotonia
cerându-mi să mă ţes lumină
şi-atunci
mi-am lăsat pleoapele să zboare
purtând culoarea peste
m-am ascuns de prăvălirea tăcerilor
avalanşă filmată cu-ncetinitorul
până când s-a mistuit într-un sunet prelung
pod curcubeu peste mulţimea întrebărilor
iar deşertul de cenuşă
mă ispitea cu toată monotonia
cerându-mi sufletul să-i cânte-n surdină
şi-am deschis gura poleită-n cântări
iar luna a tremurat în somnul ei dezvelit
încolăcindu-şi braţe uitate
pe trupul vlăguit
pentru încă o noapte de vis
iar deşertul de cenuşă mă ispitea
cu toată monotonia
şi-atunci
m-am lăsat în vârful degetului ce-i scria în carne
şi s-a cutremurat neizbutind să şteargă
fiecare cuvânt
eram picătură sorbită
iar gura-i râdea cu toate buzele cuvânt
ştearsă-n van de mâna cenuşă
şi-am scris tot
până la ultima picătură
şi s-a bucurat până la ultima răsuflare
neînţelegâng închegarea
şi vremelnicia spulberatei sale vieţi...
atât cât să nu-mi stingheresc inima
ori să-mi împleticesc limba printre nespuse
iar deşertul de cenuşă
se cernea spulberându-mă
în prima zi am râs în prostia mea
căutând să despart marele de mic
dar n-am reuşit decât să stârnesc norii
şi-am plouat zile la rând
iar sufletul mi se ridica ceaţă
lăcrimând pe geamuri
ce adăposteau lumina
iar deşertul de cenuşă
mă ispitea cu toată monotonia
cerându-mi să mă ţes lumină
şi-atunci
mi-am lăsat pleoapele să zboare
purtând culoarea peste
m-am ascuns de prăvălirea tăcerilor
avalanşă filmată cu-ncetinitorul
până când s-a mistuit într-un sunet prelung
pod curcubeu peste mulţimea întrebărilor
iar deşertul de cenuşă
mă ispitea cu toată monotonia
cerându-mi sufletul să-i cânte-n surdină
şi-am deschis gura poleită-n cântări
iar luna a tremurat în somnul ei dezvelit
încolăcindu-şi braţe uitate
pe trupul vlăguit
pentru încă o noapte de vis
iar deşertul de cenuşă mă ispitea
cu toată monotonia
şi-atunci
m-am lăsat în vârful degetului ce-i scria în carne
şi s-a cutremurat neizbutind să şteargă
fiecare cuvânt
eram picătură sorbită
iar gura-i râdea cu toate buzele cuvânt
ştearsă-n van de mâna cenuşă
şi-am scris tot
până la ultima picătură
şi s-a bucurat până la ultima răsuflare
neînţelegâng închegarea
şi vremelnicia spulberatei sale vieţi...
marți, 24 august 2010
melodii neauzite
viaţa m-a provocat la o partidă de şah
fiecare zi înseamnă o nouă mutare
şi fiecare seară se lasă cu-un pat
năruindu-mă printre vise
mutate de colo colo
toate zilele şi anii scurşi în remize
m-au ajutat s-o cunosc
să mă cunosc
şi-am ajuns să prevăd mutările
s-o surprind
să-i îngheţ mişcările nesădite
între două adâncuri
ajunsesem să ştiu ce va face la a douăsprezecea mutare
şi paşii se-nlănţuiau
note pe portativele mute ale soartei
chiar şi ochii închişi
puteam să-i citesc spaima scrisă-n rictus
ajunsesem s-o domin
nemailăsându-i prea multe mutări de făcut
căci toate mutările posibile
s-au unit într-un singur sunet prelung
de trecere.
fiecare zi înseamnă o nouă mutare
şi fiecare seară se lasă cu-un pat
năruindu-mă printre vise
mutate de colo colo
toate zilele şi anii scurşi în remize
m-au ajutat s-o cunosc
să mă cunosc
şi-am ajuns să prevăd mutările
s-o surprind
să-i îngheţ mişcările nesădite
între două adâncuri
ajunsesem să ştiu ce va face la a douăsprezecea mutare
şi paşii se-nlănţuiau
note pe portativele mute ale soartei
chiar şi ochii închişi
puteam să-i citesc spaima scrisă-n rictus
ajunsesem s-o domin
nemailăsându-i prea multe mutări de făcut
căci toate mutările posibile
s-au unit într-un singur sunet prelung
de trecere.
merită?
din urechea mea dreaptă curge timpul
s-a lăsat aşa ca o durere surdă
nesuferită şi sâcâitoare
ce m-a chinuit cumva, câtva
şi-oricât am suflat în ea
nu s-a lăsat dusă
zăcea şi cocea
până când am simţit că se umflă de preaplinul foşgăitor
şi auzeam aşa ca o boscorodeală
şi ca din senin
s-a iscat un ţiuit lung, lung, lung
ce şi-a făcut loc să iasă
mai întâi o găurice mică, mică, mică
apoi din ce în ce mai mare
până s-au sfâşiat prapurii
de-au lăsat să se reverse toate apele timpului
secunde cu minute şi cu ore de-a valma
printre hălci întregi, secole şi milenii
ce se frământau, răscolindu-se
şi duse-au fost,
au pierit
acu stau şi mă întreb
oare ce-o să se întâmple
dacă se rupe zăgazul dinţilor
şi scapă toate vorbele-n lume?
şi mai ales, mă gândesc
oare ce-o să se întâmple dacă deschid ochii?
s-a lăsat aşa ca o durere surdă
nesuferită şi sâcâitoare
ce m-a chinuit cumva, câtva
şi-oricât am suflat în ea
nu s-a lăsat dusă
zăcea şi cocea
până când am simţit că se umflă de preaplinul foşgăitor
şi auzeam aşa ca o boscorodeală
şi ca din senin
s-a iscat un ţiuit lung, lung, lung
ce şi-a făcut loc să iasă
mai întâi o găurice mică, mică, mică
apoi din ce în ce mai mare
până s-au sfâşiat prapurii
de-au lăsat să se reverse toate apele timpului
secunde cu minute şi cu ore de-a valma
printre hălci întregi, secole şi milenii
ce se frământau, răscolindu-se
şi duse-au fost,
au pierit
acu stau şi mă întreb
oare ce-o să se întâmple
dacă se rupe zăgazul dinţilor
şi scapă toate vorbele-n lume?
şi mai ales, mă gândesc
oare ce-o să se întâmple dacă deschid ochii?
luni, 23 august 2010
moartea visului speranţă
când s-a hotărât prin vot soarta copacilor fără rădăcini
toată pădurea a vuit a furtună, răscolind aerul cu biciul crengilor
şi mulţi dintre ei şi-au aruncat crengile de prisos
fericiţi că în sfârşit
vor treiera pământul în lung şi-n lat
bucuria era prea mare şi nimeni nu mai avea timp să vadă
adevărata povară
cei aleşi îşi curăţau cu râvnă rădăcinile
iar mânia celorlalţi a fost crâncenă şi dureroasă
libertatea pedeapsă era gustată
de câştigători
cu spăimoasă strângere în coaja uscată
cercetând gustul nou al pământului
şi mulţi dintre ei
s-au avântat dincolo
devenind prag şi stâlpnici
şi poate că s-ar fi stins neamul copacilor
dacă nu ar fi fost cei înfipţi până în vârful rădăcinilor
în seminţele uitării de sine
iar dacă în unele zile
copacii se tânguie şi se dau cu crengile de pământ
poate că o fac plângându-i pe cei duşi
sau plângându-şi rădăcina datorie
ce-i leagă
de viitoarea-nflorire
toată pădurea a vuit a furtună, răscolind aerul cu biciul crengilor
şi mulţi dintre ei şi-au aruncat crengile de prisos
fericiţi că în sfârşit
vor treiera pământul în lung şi-n lat
bucuria era prea mare şi nimeni nu mai avea timp să vadă
adevărata povară
cei aleşi îşi curăţau cu râvnă rădăcinile
iar mânia celorlalţi a fost crâncenă şi dureroasă
libertatea pedeapsă era gustată
de câştigători
cu spăimoasă strângere în coaja uscată
cercetând gustul nou al pământului
şi mulţi dintre ei
s-au avântat dincolo
devenind prag şi stâlpnici
şi poate că s-ar fi stins neamul copacilor
dacă nu ar fi fost cei înfipţi până în vârful rădăcinilor
în seminţele uitării de sine
iar dacă în unele zile
copacii se tânguie şi se dau cu crengile de pământ
poate că o fac plângându-i pe cei duşi
sau plângându-şi rădăcina datorie
ce-i leagă
de viitoarea-nflorire
duminică, 22 august 2010
despre adâncuri, înălţări şi răsuflări
Marianele mele s-au rătăcit în şanţul din faţa porţii
şi da, a plouat mult, da mult de tot până a reuşit să le umple
val peste val şi mal pe sub mal
tot o jale şi un mâl
strănse
în mijlocul ogrăzii am înălţat multele fricilor
mai înalt decât tot Everestul şi Kilimanjaro la un loc
că ajunsesem să-mi fie frică să te miros
floare smulsă din roua viselor
şi priveam cum te macini
mă miram cum de pot
ciot, netot
frica a ros tot:
şi catapeteasma, şi brâul şi temelia
de-am crezul că ploaia o să mă surpe cu totul
măcinându-mă între ţîţele ei ropotitoare
şi-aruncându-mă cu toate apele
în şanţul de la poartă
dar nu.
numai m-a lins-prelins
dintr-o spaimă în altă uitare
şi-a plecat abur de ceaţă
către alte suflete
şi alte frici
mai mari sau mai mici
numai eu
sită uitată pe acoperişul lumii
mă cern şi m-aştern
o parte pe tine
o parte în mine
iar ce mai rămâne
o parte în vin şi alta în pâine
m-oi da înspre ziua ce vine
şi da, a plouat mult, da mult de tot până a reuşit să le umple
val peste val şi mal pe sub mal
tot o jale şi un mâl
strănse
în mijlocul ogrăzii am înălţat multele fricilor
mai înalt decât tot Everestul şi Kilimanjaro la un loc
că ajunsesem să-mi fie frică să te miros
floare smulsă din roua viselor
şi priveam cum te macini
mă miram cum de pot
ciot, netot
frica a ros tot:
şi catapeteasma, şi brâul şi temelia
de-am crezul că ploaia o să mă surpe cu totul
măcinându-mă între ţîţele ei ropotitoare
şi-aruncându-mă cu toate apele
în şanţul de la poartă
dar nu.
numai m-a lins-prelins
dintr-o spaimă în altă uitare
şi-a plecat abur de ceaţă
către alte suflete
şi alte frici
mai mari sau mai mici
numai eu
sită uitată pe acoperişul lumii
mă cern şi m-aştern
o parte pe tine
o parte în mine
iar ce mai rămâne
o parte în vin şi alta în pâine
m-oi da înspre ziua ce vine
vineri, 20 august 2010
un alt capitol...de carte...
picioarele părinţilor noştri-au fost negre
dar şfichiul vorbelor proaspăt descoperite
au crăpat carnea
iar sângele se-ncheagă
a măcinare roşie...
culoare de fugă a depărtare
oasele sfărâmate
se lichefiază şi zemuiesc
umplând ca o igrasie culoarea
până la completa albire
totul albeşte în iarnă
părul albeşte
ochiul se-neacă-n uitare
doar cerurile mai arată culoarea iniţială
te rog să nu deschizi gura şi să nu-ţi deschei sufletul
dar şfichiul vorbelor proaspăt descoperite
au crăpat carnea
iar sângele se-ncheagă
a măcinare roşie...
culoare de fugă a depărtare
oasele sfărâmate
se lichefiază şi zemuiesc
umplând ca o igrasie culoarea
până la completa albire
totul albeşte în iarnă
părul albeşte
ochiul se-neacă-n uitare
doar cerurile mai arată culoarea iniţială
te rog să nu deschizi gura şi să nu-ţi deschei sufletul
temere...de ce?
temere
prin ochi, prin ochi să curgă blestemul
iar gura să-nghită tăcerile toate
urechea, urechea să-nceapă să cânte
când sufletu-n cercuri se zbate
adu-mă, adu-mă în casă la masă
să sparg ghinionul, norocul să-ţi nască
să-ţi plouă surâsuri în buze uscate
adună-mă-acum cât încă-s departe
mă cerne alene, mă lasă-n covată
frământă-mă-n zori m-aşează-n lopată
mă lasă să zac, preaplinul să-mi fie
cu trup de pământ şi sânge de vie
...prin ochi mi se cerne tot ce te-nconjoară
prin gură ucid când vorbele zboară
prin inimă ard durerea din jur
în palme stigmate iau sufletul pur
prin ochi, prin ochi să curgă blestemul
iar gura să-nghită tăcerile toate
urechea, urechea să-nceapă să cânte
când sufletu-n cercuri se zbate
adu-mă, adu-mă în casă la masă
să sparg ghinionul, norocul să-ţi nască
să-ţi plouă surâsuri în buze uscate
adună-mă-acum cât încă-s departe
mă cerne alene, mă lasă-n covată
frământă-mă-n zori m-aşează-n lopată
mă lasă să zac, preaplinul să-mi fie
cu trup de pământ şi sânge de vie
...prin ochi mi se cerne tot ce te-nconjoară
prin gură ucid când vorbele zboară
prin inimă ard durerea din jur
în palme stigmate iau sufletul pur
joi, 19 august 2010
rostiri împiedicate
undeva, acolo unde lumea reală a fost scrisă-n carne
stelele săgetează nervul
iar ploaia cade doar la periferie
de câte ori „îmi pare rău” mai poate repara o vază spartă?
mâinile frământă aerul cântând un răspuns privirilor rătăcite
laitmotiv perimat, tăcerea,
susură ca o bandă de magnetofon uzată
m-am adunat până la ultima fărâmă
am închis gura, pleoapele
şi-am început a toarce aşteptarea
firul se tot rupe şi mă întreb
de câte începuturi să mă leg până când
o să mă pot apleca asupra-mi
să-mi deschid inima
ce-aşteaptă?
stelele săgetează nervul
iar ploaia cade doar la periferie
de câte ori „îmi pare rău” mai poate repara o vază spartă?
mâinile frământă aerul cântând un răspuns privirilor rătăcite
laitmotiv perimat, tăcerea,
susură ca o bandă de magnetofon uzată
m-am adunat până la ultima fărâmă
am închis gura, pleoapele
şi-am început a toarce aşteptarea
firul se tot rupe şi mă întreb
de câte începuturi să mă leg până când
o să mă pot apleca asupra-mi
să-mi deschid inima
ce-aşteaptă?
luni, 16 august 2010
mane, tekel, fares
tai noaptea-n cuburi reci, de gheaţă
şi cuibul mi-l zidesc pe-o aripă de vis
prin valuri negre flutură o zdreanţă
catargul plutei viaţă încă mi-s
din faţă frig
din spate frig
cu-o taină mă apasă
m-ai luat de braţ şi-amândoi
pornim încet spre casă
cerurile coboară scara lui Iacov
căzând din treaptă-n treaptă
e-un zgomot infernal de suflet pustiit
tăceri de inimă uitată, spartă
un huruit se-nalţă din adâncuri
răscolitor ca un cutremur rătăcit
de-o sistolă se-agaţă răsuflarea
şi ceru-aleargă-n mine despletit
nu hrăniţi peştii!
e scris deasupra acestui mare acvariu
în care braunian
ne lovim unii de alţii
numărat, cântărit, împărţit
şi cuibul mi-l zidesc pe-o aripă de vis
prin valuri negre flutură o zdreanţă
catargul plutei viaţă încă mi-s
din faţă frig
din spate frig
cu-o taină mă apasă
m-ai luat de braţ şi-amândoi
pornim încet spre casă
cerurile coboară scara lui Iacov
căzând din treaptă-n treaptă
e-un zgomot infernal de suflet pustiit
tăceri de inimă uitată, spartă
un huruit se-nalţă din adâncuri
răscolitor ca un cutremur rătăcit
de-o sistolă se-agaţă răsuflarea
şi ceru-aleargă-n mine despletit
nu hrăniţi peştii!
e scris deasupra acestui mare acvariu
în care braunian
ne lovim unii de alţii
numărat, cântărit, împărţit
dacă nu-i poţi învinge, înfrumuseţează-i
da. este un capitol dintr-o carte
pe care am deschis-o ţipând, bătut ca să respir
să pot intra în rândul lumii.
şi de atunci, zilnic, o continuă paradă
apropiaţii defilează
ca elevii şi suporterii şcolilor de salsa
grimase transpirate şi-atât
prietenii îmi surâd dintre filele vieţii
oracol incomplet şi cu foi rupte
iar duşmanii se întind la umbră şi aşteaptă momentul
ceea ce este cu adevărat magnific
este masa sau numărul indiferenţilor şi a indecişilor
dar în competiţia asta am intrat ca să câştig
şi pentru a fi sigur de victorie
folosesc toate fardurile
şi vopselele disponibile...
pentru ziua în care...
oh Doamne,
râdea cu gura până la urechi
şi negura urca din gâtul ei
învăluindu-i cerul gurii
ca la lupoaicele
surghiunite
de haită...
pe care am deschis-o ţipând, bătut ca să respir
să pot intra în rândul lumii.
şi de atunci, zilnic, o continuă paradă
apropiaţii defilează
ca elevii şi suporterii şcolilor de salsa
grimase transpirate şi-atât
prietenii îmi surâd dintre filele vieţii
oracol incomplet şi cu foi rupte
iar duşmanii se întind la umbră şi aşteaptă momentul
ceea ce este cu adevărat magnific
este masa sau numărul indiferenţilor şi a indecişilor
dar în competiţia asta am intrat ca să câştig
şi pentru a fi sigur de victorie
folosesc toate fardurile
şi vopselele disponibile...
pentru ziua în care...
oh Doamne,
râdea cu gura până la urechi
şi negura urca din gâtul ei
învăluindu-i cerul gurii
ca la lupoaicele
surghiunite
de haită...
vineri, 13 august 2010
celei...care...
miroseai a cafea proaspăt măcinată
şi toată noaptea m-am chinuit să-ţi aflu gustul
arându-ţi trupul cu fierul buzelor
până când toate vaioagele şi toate gurguiele
sfârtecate cu râvnă
şi-au unit fierberea ţipătului
zvârlindu-l până către înalt
şi chiar mai sus
miroseai a lapte sălbatec şi a sperietură
de ciută hăituită
cu ochii pe jumătate secaţi
de la arderea de tot
inima se zbate zdrenţuind tăcerea
şi se ascunde între palmele grele, cupolă şi altar
ofrandei
m-am trezit cu frigu-n oase şi sufletul gol
şi frigul n-avea gustul tău
gust de piersică ascunsă-n puf
cu tot cu ambrozia strânsă
de-a lungul zilei
doar gustul depărtării
sau poate uitarea...
şi toată noaptea m-am chinuit să-ţi aflu gustul
arându-ţi trupul cu fierul buzelor
până când toate vaioagele şi toate gurguiele
sfârtecate cu râvnă
şi-au unit fierberea ţipătului
zvârlindu-l până către înalt
şi chiar mai sus
miroseai a lapte sălbatec şi a sperietură
de ciută hăituită
cu ochii pe jumătate secaţi
de la arderea de tot
inima se zbate zdrenţuind tăcerea
şi se ascunde între palmele grele, cupolă şi altar
ofrandei
m-am trezit cu frigu-n oase şi sufletul gol
şi frigul n-avea gustul tău
gust de piersică ascunsă-n puf
cu tot cu ambrozia strânsă
de-a lungul zilei
doar gustul depărtării
sau poate uitarea...
joi, 12 august 2010
de ce?
am coborât în stradă dezbrăcat de toate cuvintele
şi toate tăcerile
iar iubirea picurată constant în ochi
mi-a dilatat pupilele îmbrăcându-mă-n haina lor
în jur forfotă, trecători grăbiţi, oameni cu ceasuri de toate felurile
turnate în pielea feţelor disperate
indivizi care nu mă vedeau ascuns cum eram
de iubire.
sau chiar dacă mă vedeau, nu înţeleau
de ce umblu fără cuvinte
şi cu ochii goi.
şi toate tăcerile
iar iubirea picurată constant în ochi
mi-a dilatat pupilele îmbrăcându-mă-n haina lor
în jur forfotă, trecători grăbiţi, oameni cu ceasuri de toate felurile
turnate în pielea feţelor disperate
indivizi care nu mă vedeau ascuns cum eram
de iubire.
sau chiar dacă mă vedeau, nu înţeleau
de ce umblu fără cuvinte
şi cu ochii goi.
povestea celui ce ştia...
poveste...
Doamne, ce-am păţit,
nici nu ştiu dacă să vă spun sau nu,
dar am să vă spun totuşi că să puteţi să vă feriţi
acum două nopţi, ba nu, chiar trei aş spune
am avut o criză
nu, nu de epilepsie şi nici constitutivă,
o imensă criză de inspiraţie
de fapt ca să fiu corect,
trebuie să vorbesc de o anti-criză
pentru că a năvălit muza peste mine şi peste viaţa mea
şi până nu m-a văzut cu creierul călcat de scumpele ei picioruşe
şi neuronii întinşi la limita de rupere
nu s-a lăsat.
şi nici nu m-a lăsat
abia la ultimul cuvânt stors de pe buze tremurânde
s-a declarat mulţumită şi-a plecat
nu înainte însă de a-mi lua mâna şi foile şi cuvintele
şi a mi le băga în fax, în mail şi-n teaca de la picioruşele voiajorilor
şi uite aşa m-am văzut publicat şi am asistat la cutremurul provocat de POEMUL meu
ştiu ce gândiţi, deja văd zâmbetul vostru încrustat
coajă de sămânţă rătăcită-n colţul gurii
nu că ar fi al meu, nu că aş face partizanat
dar era dureros până la lacrimă
până la măduvă,
până la - 273
sau poate chiar mai mult
era divin şi oamenii în slăbiciunea lor
cădeau ca popicele: citeau, ascultau, înlemneau, însticleau, împietreau
şi din preamultul, din preaplinul verbelor mele
se fărâmau, cădeau şi piereau
în jurul lui, al poemului, numai cadavre,
şi eu eram cel care
visul meu devenise realitate
mâinile îmi tremurau
şi-am căzut.
mai bine zis m-am ridicat
şi cuburi zornăiau, înăuntru
mai ceva ca în paharul de gin tonic
ce dispărea tot mai des să-şi bage gura sub jet
concluzia?
cine o mai arunca sticlele gaoale în becul de la straadă
ca mine să păţească,
să-şi vadă capul spânzurând printre firele de curent
să doarmă-n balcon, pe covor şi în pat
şi să-l doară sufletul
când o fi să se trezească.
Doamne, ce-am păţit,
nici nu ştiu dacă să vă spun sau nu,
dar am să vă spun totuşi că să puteţi să vă feriţi
acum două nopţi, ba nu, chiar trei aş spune
am avut o criză
nu, nu de epilepsie şi nici constitutivă,
o imensă criză de inspiraţie
de fapt ca să fiu corect,
trebuie să vorbesc de o anti-criză
pentru că a năvălit muza peste mine şi peste viaţa mea
şi până nu m-a văzut cu creierul călcat de scumpele ei picioruşe
şi neuronii întinşi la limita de rupere
nu s-a lăsat.
şi nici nu m-a lăsat
abia la ultimul cuvânt stors de pe buze tremurânde
s-a declarat mulţumită şi-a plecat
nu înainte însă de a-mi lua mâna şi foile şi cuvintele
şi a mi le băga în fax, în mail şi-n teaca de la picioruşele voiajorilor
şi uite aşa m-am văzut publicat şi am asistat la cutremurul provocat de POEMUL meu
ştiu ce gândiţi, deja văd zâmbetul vostru încrustat
coajă de sămânţă rătăcită-n colţul gurii
nu că ar fi al meu, nu că aş face partizanat
dar era dureros până la lacrimă
până la măduvă,
până la - 273
sau poate chiar mai mult
era divin şi oamenii în slăbiciunea lor
cădeau ca popicele: citeau, ascultau, înlemneau, însticleau, împietreau
şi din preamultul, din preaplinul verbelor mele
se fărâmau, cădeau şi piereau
în jurul lui, al poemului, numai cadavre,
şi eu eram cel care
visul meu devenise realitate
mâinile îmi tremurau
şi-am căzut.
mai bine zis m-am ridicat
şi cuburi zornăiau, înăuntru
mai ceva ca în paharul de gin tonic
ce dispărea tot mai des să-şi bage gura sub jet
concluzia?
cine o mai arunca sticlele gaoale în becul de la straadă
ca mine să păţească,
să-şi vadă capul spânzurând printre firele de curent
să doarmă-n balcon, pe covor şi în pat
şi să-l doară sufletul
când o fi să se trezească.
miercuri, 11 august 2010
chiar nu-mi pasa...
stropi...pe covor...
aseară-n living timpul a intrat, s-a aşezat pe-un colţ de scaun
şi-a oftat
a încercat să se îndrepte, în zadar
prea cocârjat să-şi mai ofere acest dar
îi ascultam tăcerile pierdut
şi mă gândeam la toate ce-au trecut
s-a ridicat, mi-a mulţumit şi a plecat
nu ştiu de l-am condus, ori cât a stat
în urmă-i doar mirosul de stătut
ca un costum prin şifonier pierdut
pe colţul unde-a stat o umbră doar
o vizită tăcută. în zadar.
sperietură...
stimaţi somnambuli, vă anunţăm pe această cale
că un coşmar îngrozitor a scăpat de sub pază
s-a ascuns pe aici pe undeva
şi bântuie pe oricine-i iese-n cale
pentru a preveni orice suferinţă
vă rugăm să folosiţi una din cele două alternative sugerate:
ori luaţi un somnifer puternic
ori căutaţi o carte... cum adică... ce-nseamnă căutaţi?
căutaţi, înseamnă...mă rog, nu mai căutaţi
doar...carte...
şi-atât.
aseară-n living timpul a intrat, s-a aşezat pe-un colţ de scaun
şi-a oftat
a încercat să se îndrepte, în zadar
prea cocârjat să-şi mai ofere acest dar
îi ascultam tăcerile pierdut
şi mă gândeam la toate ce-au trecut
s-a ridicat, mi-a mulţumit şi a plecat
nu ştiu de l-am condus, ori cât a stat
în urmă-i doar mirosul de stătut
ca un costum prin şifonier pierdut
pe colţul unde-a stat o umbră doar
o vizită tăcută. în zadar.
sperietură...
stimaţi somnambuli, vă anunţăm pe această cale
că un coşmar îngrozitor a scăpat de sub pază
s-a ascuns pe aici pe undeva
şi bântuie pe oricine-i iese-n cale
pentru a preveni orice suferinţă
vă rugăm să folosiţi una din cele două alternative sugerate:
ori luaţi un somnifer puternic
ori căutaţi o carte... cum adică... ce-nseamnă căutaţi?
căutaţi, înseamnă...mă rog, nu mai căutaţi
doar...carte...
şi-atât.
luni, 9 august 2010
acvacultură
mă-ntreb ce are timpul de nu se mai termină
să pot să-mi iau o moarte s-o savurez în tihnă
mi-s zilele bolnave, iar carii-şi văd de treabă
tăcerea-n colţ filează lumina când o-ntreabă
în bar nu intră nimeni iar aerul dospeşte
un cub pierdut de ceată pe masă se topeşte
coclită-i sărutarea golitului pahar
uitarea mă culege ca un bătrân avar
ca Hansel fac potecă din orele pierdute
vin nopţi fără lumină din ele să se-nfrupte
mi-e pluta ruginită iar vâsla-i putrezită
obolul nu-l ia nimeni căci umbrele ezită
învăţ mersul pe ape dar aerul vâscos
apasă-n alveolo şi nu s-ar mai da scos
tuşesc şi-mi scuip plămânii
slăbit cad la pământ
din ochiul spart se scurge
însângerat cuvânt
...
să pot să-mi iau o moarte s-o savurez în tihnă
mi-s zilele bolnave, iar carii-şi văd de treabă
tăcerea-n colţ filează lumina când o-ntreabă
în bar nu intră nimeni iar aerul dospeşte
un cub pierdut de ceată pe masă se topeşte
coclită-i sărutarea golitului pahar
uitarea mă culege ca un bătrân avar
ca Hansel fac potecă din orele pierdute
vin nopţi fără lumină din ele să se-nfrupte
mi-e pluta ruginită iar vâsla-i putrezită
obolul nu-l ia nimeni căci umbrele ezită
învăţ mersul pe ape dar aerul vâscos
apasă-n alveolo şi nu s-ar mai da scos
tuşesc şi-mi scuip plămânii
slăbit cad la pământ
din ochiul spart se scurge
însângerat cuvânt
...
duminică, 8 august 2010
scrisoare despre negru
mai am până o să-mi tai unghiile
dar asta nu mă împiedică să le privesc astăzi
tivite fiind cu o subţire undă de regret
unghiile mele nu au zgâriat niciodată
şi nu s-au înfipt în carnea arsă a obrazului
plină de craterele amintirilor
de multe ori am revenit în pielea mea năuc
alungat de răpăitul ploii în carcasa goală a inimii
cum goală este şi masa sub dansul unghiilor
taberele au plecat interne la colegii
lăsând curtea verii pustie şi goală
în care doar tăcerea mai flutură zdrenţuită
eu caut o pată de culoare cu gust de trecut
zgura caută să-şi schimbe culoarea
iar lacrima strecurată are gust leşios
în calea mea ridici doi stâlpi de întuneric
ce clămpănesc strigând că e târziu
mi se desfac şuviţele de negru
şi unghiile se înfig în cer pustiu
dar asta nu mă împiedică să le privesc astăzi
tivite fiind cu o subţire undă de regret
unghiile mele nu au zgâriat niciodată
şi nu s-au înfipt în carnea arsă a obrazului
plină de craterele amintirilor
de multe ori am revenit în pielea mea năuc
alungat de răpăitul ploii în carcasa goală a inimii
cum goală este şi masa sub dansul unghiilor
taberele au plecat interne la colegii
lăsând curtea verii pustie şi goală
în care doar tăcerea mai flutură zdrenţuită
eu caut o pată de culoare cu gust de trecut
zgura caută să-şi schimbe culoarea
iar lacrima strecurată are gust leşios
în calea mea ridici doi stâlpi de întuneric
ce clămpănesc strigând că e târziu
mi se desfac şuviţele de negru
şi unghiile se înfig în cer pustiu
vineri, 6 august 2010
locul în care zilele-au miros
pe-o lamă-nfiptă am alunecat
până-n adâncuri unde zilele miros
cum numai ele ştiu să se îmbrace
pentru acei ce taina le-o cunosc
lovit-am zile ce miros a câine
plouat şi-încolăcit în faţa uşii
o undă de reproş, privirea tristă
şi-o aşteptare surdă, fără rost
sunt zile cu mirosul de pădure
şi de răşină coaptă-n rana vie
o lacrimă de roua nu alină
arsura adierii ce îmbie
sunt zile ce miros a poamă coaptă
şi-n pulpă mă afund până la miez
mi-e noaptea plină de nectar şi-arome
cu sete muşc dar nu mă-ndestulez
mi-s nopţile arsură şi durere
când zilele miros a depărtare
rugina-n fierul plugului se-aşterne
iar brazda-i răstignită-n aşteptare
până-n adâncuri unde zilele miros
cum numai ele ştiu să se îmbrace
pentru acei ce taina le-o cunosc
lovit-am zile ce miros a câine
plouat şi-încolăcit în faţa uşii
o undă de reproş, privirea tristă
şi-o aşteptare surdă, fără rost
sunt zile cu mirosul de pădure
şi de răşină coaptă-n rana vie
o lacrimă de roua nu alină
arsura adierii ce îmbie
sunt zile ce miros a poamă coaptă
şi-n pulpă mă afund până la miez
mi-e noaptea plină de nectar şi-arome
cu sete muşc dar nu mă-ndestulez
mi-s nopţile arsură şi durere
când zilele miros a depărtare
rugina-n fierul plugului se-aşterne
iar brazda-i răstignită-n aşteptare
joi, 5 august 2010
dulcegărie
în ziua-n care blocurile cantă
prin dimineaţa asta eu am mai trecut
şi urma-mi zace între cute de cearceaf...
ai spus că dacă ne luăm ventilator
vom asculta cum curge noaptea printre noi
ne vom juca cu luna din fereastră
şi sub cearceaf vom deveni eroi
ţi-am sărutat cornişa învoaltă
ce sprijină tot ceru-n sânii grei
voi astupa fereastra de la stradă
şi-o gură-ţi cer când aerul mi-l iei
mă simt Atlas sub bolta-ţi unduită
şi lumile se strâng în jurul meu
cu fiecare nouă răsuflare
mă pierzi, Sisif ce urcă-n trupul tău
mi te-am zidit în noaptea mult prea scurtă
printre suspine coapte-n rugăminţi
ai spus că poţi trăi şi fără aer
dar aerul îmi spune că mă minţi
lumina se dă jos din pat, se spală
priveşte lung la blocuri şi oftează
se-mbracă, n-are timp ca să mănânce
încuie şi coboară în viteză
în urmă-i, blocurile toate tac
şi-şi pun iar masca zilei,ofilită
se-adună pe la scări şi-aşteaptă-n prag
căci numai noaptea blocurile cântă
prin dimineaţa asta eu am mai trecut
şi urma-mi zace între cute de cearceaf...
ai spus că dacă ne luăm ventilator
vom asculta cum curge noaptea printre noi
ne vom juca cu luna din fereastră
şi sub cearceaf vom deveni eroi
ţi-am sărutat cornişa învoaltă
ce sprijină tot ceru-n sânii grei
voi astupa fereastra de la stradă
şi-o gură-ţi cer când aerul mi-l iei
mă simt Atlas sub bolta-ţi unduită
şi lumile se strâng în jurul meu
cu fiecare nouă răsuflare
mă pierzi, Sisif ce urcă-n trupul tău
mi te-am zidit în noaptea mult prea scurtă
printre suspine coapte-n rugăminţi
ai spus că poţi trăi şi fără aer
dar aerul îmi spune că mă minţi
lumina se dă jos din pat, se spală
priveşte lung la blocuri şi oftează
se-mbracă, n-are timp ca să mănânce
încuie şi coboară în viteză
în urmă-i, blocurile toate tac
şi-şi pun iar masca zilei,ofilită
se-adună pe la scări şi-aşteaptă-n prag
căci numai noaptea blocurile cântă
duminică, 1 august 2010
e anotimpul ploilor
spune-mi ce-ţi doreşti
sincer?
bineînţeles,
ei bine, nu ştiu.
dar cu siguranţă că tu şti mai bine
deci nu-mi ceri nimic să înţeleg
mă rog, spune-mi ceva atunci
ceva de la tine din suflet
mi-e frig!
ca atunci când ceaţa se strecoară
şi desparte carnea de os...
mi-e întuneric
ca atunci când ochiul trece pragul
şi mi-e dor
un dor nebun cum numai marea
mai simte-atunci
când îşi adună stropii dintre lacrimi
pe-o plajă pustiită şi uitată-n ploaie
sincer?
bineînţeles,
ei bine, nu ştiu.
dar cu siguranţă că tu şti mai bine
deci nu-mi ceri nimic să înţeleg
mă rog, spune-mi ceva atunci
ceva de la tine din suflet
mi-e frig!
ca atunci când ceaţa se strecoară
şi desparte carnea de os...
mi-e întuneric
ca atunci când ochiul trece pragul
şi mi-e dor
un dor nebun cum numai marea
mai simte-atunci
când îşi adună stropii dintre lacrimi
pe-o plajă pustiită şi uitată-n ploaie
vineri, 30 iulie 2010
ritualul de noapte al oglinzii
seara la culcare, îmi verific uşa şi geamurile
apoi îmi lepăd caracterul (infect şi plin de paraziţi), îl scutur şi-l aşez pe umeraş
îmi scot cugetul şi-l las în paharul cu apă de pe noptieră
iar la sfârşit, ostenit, îmi scot cea din urmă mască
cu tot cu privirea tâmpă lipită
şi-abia acum, pipăind întunericul cu piciorul
mă las pe-o coastă până-n prundişul nopţii
cerc apa viselor cu piciorul
şi mă afund cu totul în oglinda lor
mersul pe ape se deprinde mai greu
după ce treci proba fluturelui de noapte
şi cea a înotului pieziş, săgetat
străpungând cercurile lunii
PS: am uitat să spun că atunci când mercurul oglinzii de crapă
coşmarele se cern, abur vâscos
încleştându-ţi gleznele-n tăcere, ca o plasă de fluturi
apoi se-azvârle-n cârca ta şi te calcă-n picioare
fără pic de milă.
apoi îmi lepăd caracterul (infect şi plin de paraziţi), îl scutur şi-l aşez pe umeraş
îmi scot cugetul şi-l las în paharul cu apă de pe noptieră
iar la sfârşit, ostenit, îmi scot cea din urmă mască
cu tot cu privirea tâmpă lipită
şi-abia acum, pipăind întunericul cu piciorul
mă las pe-o coastă până-n prundişul nopţii
cerc apa viselor cu piciorul
şi mă afund cu totul în oglinda lor
mersul pe ape se deprinde mai greu
după ce treci proba fluturelui de noapte
şi cea a înotului pieziş, săgetat
străpungând cercurile lunii
PS: am uitat să spun că atunci când mercurul oglinzii de crapă
coşmarele se cern, abur vâscos
încleştându-ţi gleznele-n tăcere, ca o plasă de fluturi
apoi se-azvârle-n cârca ta şi te calcă-n picioare
fără pic de milă.
viaţa la bloc
era prin o mie nouă sute şi ceva,
mi-ai băgat pe gât stropul acela de otravă
mi-ai tras un şut în fund şi-ai zis:
ai de grijă ce faci pe acolo
că nu am timp să stau după fiecare
şi-aşa m-am trezit în faţa imensităţii numită viaţă
să nu mă întrebi cum arăta faţada
că sigur nu am cum să-mi mai aduc aminte
nici măcar uşa de la intrare n-o mai ţiu minte
culoarul era luminat ici colo
căte o uşă se mai trântea scuturând minute de mortar
dar în rest scâncete cât cuprinde
şi miros de scutece apretate sau deja murdare
apoi am văzut scara, alt etaj , alt culoar, alte culori, alte mirosuri
şi tot aşa urc scară după scară şi etaj după etaj
(uneori stau şi mă întreb cât mai este până la acoperiş
şi cât de repede primeşti aprobarea turnului de control)
odată, ţin minte îmi tremurau degetele sufletului
îngheţasem cu totul în vagonul acela fără încălzire derulând iarna
iar pe nări trăgeam îngheţată cu gust coclit
pe alt etaj, mă oprisem ca prostu-n drum
cercetând cum de taie vântul cruci în aerul vârtos şi-nceţoşat
şi-o uşă fără faţa şi fără număr mi-a strigat:
cară-te de aici, nu vezi că umblăm cu radiaţii?
i-am spus că n-am văzut nici un semn, nimic distinctiv
şi-am auzit-o râzând:
nătărăul, auzi la el, voia să vadă radiaţiile...
şi mi s-a închis în nas, hăhăind
m-am întrebat dacă iubirea este undă radiantă sau particulă
dar nu am aflat răspunsul aşa că a trebuit să plec
pentru că ceaţa se foideja stânjenită
(o prinsesem în neglijeu)
faptul că tot umblu dezlegat din etaj în etaj
străbătând coloare întunecate şi pline de mirosuri
nu mai mă deranjează
dar totuşi,
cine răspunde de iluminatul public şi de sistemul de ventilaţie?
de uşile deprimate şi neunse îmi este şi frică să mai întreb...
mi-ai băgat pe gât stropul acela de otravă
mi-ai tras un şut în fund şi-ai zis:
ai de grijă ce faci pe acolo
că nu am timp să stau după fiecare
şi-aşa m-am trezit în faţa imensităţii numită viaţă
să nu mă întrebi cum arăta faţada
că sigur nu am cum să-mi mai aduc aminte
nici măcar uşa de la intrare n-o mai ţiu minte
culoarul era luminat ici colo
căte o uşă se mai trântea scuturând minute de mortar
dar în rest scâncete cât cuprinde
şi miros de scutece apretate sau deja murdare
apoi am văzut scara, alt etaj , alt culoar, alte culori, alte mirosuri
şi tot aşa urc scară după scară şi etaj după etaj
(uneori stau şi mă întreb cât mai este până la acoperiş
şi cât de repede primeşti aprobarea turnului de control)
odată, ţin minte îmi tremurau degetele sufletului
îngheţasem cu totul în vagonul acela fără încălzire derulând iarna
iar pe nări trăgeam îngheţată cu gust coclit
pe alt etaj, mă oprisem ca prostu-n drum
cercetând cum de taie vântul cruci în aerul vârtos şi-nceţoşat
şi-o uşă fără faţa şi fără număr mi-a strigat:
cară-te de aici, nu vezi că umblăm cu radiaţii?
i-am spus că n-am văzut nici un semn, nimic distinctiv
şi-am auzit-o râzând:
nătărăul, auzi la el, voia să vadă radiaţiile...
şi mi s-a închis în nas, hăhăind
m-am întrebat dacă iubirea este undă radiantă sau particulă
dar nu am aflat răspunsul aşa că a trebuit să plec
pentru că ceaţa se foideja stânjenită
(o prinsesem în neglijeu)
faptul că tot umblu dezlegat din etaj în etaj
străbătând coloare întunecate şi pline de mirosuri
nu mai mă deranjează
dar totuşi,
cine răspunde de iluminatul public şi de sistemul de ventilaţie?
de uşile deprimate şi neunse îmi este şi frică să mai întreb...
luni, 26 iulie 2010
ceremonia degetelor sfărâmate
uită-te în ochii mei!
şi degetele se dădeau plecate
sub lovituri de ciocan
strecurând lacrimi şi vorbe-nghiţite
laolaltă
viaţa continua să mă lovească
zâmbind, râzând, trăind intens fiecare moment
sorbindu-mi suferinţa
ca o deşănţată
sufletul învineţit supura
lăsând sudoare şi rubine coclite
în colbul zilelor
de ce nu te uiţi în ochii mei?
venea de dincolo de răbdare vocea ei
speriată de tăcerile mele
încurcată în propriile lipsuri
şi pofte nefireşti
copacii care se usucă şi mor
lasă roua să lunece
fără să-i mai aducă omagiu vieţii
doar îşi gâtuie rădăcinile
şi-ncremenesc
până la putrezire
hai uită-te în ochii mei,
te rog
de ce nu vrei?
de dincolo de noapte
şoaptele nasc rouă curată
cernută prin sita sufletului
şi rădăcinile cresc, îmbobocind
spărgând în floare
înfrunzind şi-nmiresmând
adâncul pământului
şi degetele se dădeau plecate
sub lovituri de ciocan
strecurând lacrimi şi vorbe-nghiţite
laolaltă
viaţa continua să mă lovească
zâmbind, râzând, trăind intens fiecare moment
sorbindu-mi suferinţa
ca o deşănţată
sufletul învineţit supura
lăsând sudoare şi rubine coclite
în colbul zilelor
de ce nu te uiţi în ochii mei?
venea de dincolo de răbdare vocea ei
speriată de tăcerile mele
încurcată în propriile lipsuri
şi pofte nefireşti
copacii care se usucă şi mor
lasă roua să lunece
fără să-i mai aducă omagiu vieţii
doar îşi gâtuie rădăcinile
şi-ncremenesc
până la putrezire
hai uită-te în ochii mei,
te rog
de ce nu vrei?
de dincolo de noapte
şoaptele nasc rouă curată
cernută prin sita sufletului
şi rădăcinile cresc, îmbobocind
spărgând în floare
înfrunzind şi-nmiresmând
adâncul pământului
ritual de trecere
o zi nu pleacă niciodată, fără să-şi ia la revedere
tot aşa cum coşmarele nu te lasă să răsufli
ci se agaţă greutate de picior
atunci când totul în jur se schimbă,
schimbă totul
şi-ncepe o nouă zi.
adună-ntr-o lacrimă un strop de nebunie
dezbracă-ţi umbra şi dă cu ea de pământ
înfige-ţi braţele în toartele cerului
şi taie faţa soarelui în felii
picurând preaplinul de miere
dintre valurile uitării
amintirea se-nalţă învăluită
în spuma feciorelnicei sfieli
cu zbateri de gene
pe marginea visului
absenţa are trup de carne şi sânge
ea plânge văzându-ne ura
şi sângerează când se taie-n nepăsarea noastră
dar cu toate acestea, nu ne părăseşte
n-o lasă sufletul s-o facă
e nelipsită umbră
nepăsarea m-a suliţat între coaste
luându-mi aerul
încrusta în rubine
ochiul ei mă petrece
până sus
în vârful colinei
acolo unde cerul se zideşte
printre întrebări
acolo unde norii îşi zgârie faţa
şi-şi rup veşmintele
iar avalanşa tunetelor mă însoţeşte
împrăştiind orele despletite
şi plânse
la revede,
susură de undeva de departe şoapta
dar eu ştiu că:
o zi nu pleacă niciodată fără să-şi ia bun rămas
tot aşa cum coşmarele nu te lasă să răsufli
ci se agaţă greutate de picior
atunci când totul în jur se schimbă,
schimbă totul
şi-ncepe o nouă zi.
adună-ntr-o lacrimă un strop de nebunie
dezbracă-ţi umbra şi dă cu ea de pământ
înfige-ţi braţele în toartele cerului
şi taie faţa soarelui în felii
picurând preaplinul de miere
dintre valurile uitării
amintirea se-nalţă învăluită
în spuma feciorelnicei sfieli
cu zbateri de gene
pe marginea visului
absenţa are trup de carne şi sânge
ea plânge văzându-ne ura
şi sângerează când se taie-n nepăsarea noastră
dar cu toate acestea, nu ne părăseşte
n-o lasă sufletul s-o facă
e nelipsită umbră
nepăsarea m-a suliţat între coaste
luându-mi aerul
încrusta în rubine
ochiul ei mă petrece
până sus
în vârful colinei
acolo unde cerul se zideşte
printre întrebări
acolo unde norii îşi zgârie faţa
şi-şi rup veşmintele
iar avalanşa tunetelor mă însoţeşte
împrăştiind orele despletite
şi plânse
la revede,
susură de undeva de departe şoapta
dar eu ştiu că:
o zi nu pleacă niciodată fără să-şi ia bun rămas
duminică, 25 iulie 2010
băiatul cu ochii de cenuşă
ardea mocnit, ascunzându-se sub
şi perdeaua obişnuitului unduia ca o prelată zdrenţuită
destrămându-se, neobişnuită cu zbaterea
noaptea şi-a dat rufele la spălat
şi toate albiturile şi culorile zilei s-au pătat
inundate de negreala dospită
poate doar schimbarea meridianului
să mai redea culoare în obraji timpului
ciudat, cerul trage tuşe-n cărbune,
întinde culoarea cu degetul aprinzând umbrele serii
şterge totul şi o ia de la capăt
numai că grafitul se imprimă în pielea, în răsuflarea şi-n ploaia lui
şi cu fiecare nouă încercare
umbrele se lasă iscodite
cerul se clăbuceşte fornăind
şi apa curăţă toată osteneala strânsă peste timp
într-o preacurată scufundare în valuri
apa din jur
tot mai rece şi mai cenuşie
încearcă să se agaţe de spuma albă
sfărâmând-o în mii de lacrimi
deformate de atâta leşie
soarele-şi acoperă faţa
(şi-a tras feregea de ceaţă)
îşi pune pelerina ce-l face invizibil
şi umblă aiurea dând cu tifla tuturor
băaiatul cu ochi de cenuşă s-a trezit
se spală pe faţa cenuşie cu apă gri
îşi ia micul dejun şi iese din peisajul meu
ţinînd uşa larg deschisă
copacii cenuşii foşnesc tresărind
florile cenuşii se pleacă cuviincioase
iarba cenuşie se scutură de rouă
păsările cenuşii se foiesc
înălţând firave triluri cenuşii
iar ziua cenuşie
îşi ia traista în spate
mai face odată cu ochiul
şi pleacă în treaba ei
când lumea e rece şi ceţoasă
sufletul, nimfă stingheră, se trage în cocon de uitare
ca-i acela verde?
şi perdeaua obişnuitului unduia ca o prelată zdrenţuită
destrămându-se, neobişnuită cu zbaterea
noaptea şi-a dat rufele la spălat
şi toate albiturile şi culorile zilei s-au pătat
inundate de negreala dospită
poate doar schimbarea meridianului
să mai redea culoare în obraji timpului
ciudat, cerul trage tuşe-n cărbune,
întinde culoarea cu degetul aprinzând umbrele serii
şterge totul şi o ia de la capăt
numai că grafitul se imprimă în pielea, în răsuflarea şi-n ploaia lui
şi cu fiecare nouă încercare
umbrele se lasă iscodite
cerul se clăbuceşte fornăind
şi apa curăţă toată osteneala strânsă peste timp
într-o preacurată scufundare în valuri
apa din jur
tot mai rece şi mai cenuşie
încearcă să se agaţe de spuma albă
sfărâmând-o în mii de lacrimi
deformate de atâta leşie
soarele-şi acoperă faţa
(şi-a tras feregea de ceaţă)
îşi pune pelerina ce-l face invizibil
şi umblă aiurea dând cu tifla tuturor
băaiatul cu ochi de cenuşă s-a trezit
se spală pe faţa cenuşie cu apă gri
îşi ia micul dejun şi iese din peisajul meu
ţinînd uşa larg deschisă
copacii cenuşii foşnesc tresărind
florile cenuşii se pleacă cuviincioase
iarba cenuşie se scutură de rouă
păsările cenuşii se foiesc
înălţând firave triluri cenuşii
iar ziua cenuşie
îşi ia traista în spate
mai face odată cu ochiul
şi pleacă în treaba ei
când lumea e rece şi ceţoasă
sufletul, nimfă stingheră, se trage în cocon de uitare
ca-i acela verde?
sâmbătă, 24 iulie 2010
ritualul morţii cu ochii scoşi
Copile!
Moartea nu-i ca atunci când te joci cu găletuşa-n apă
sau când faci baloane de săpun
Moartea e ceva măreţ şi merită toată atenţia
de aceea avem câte un ritual pentru fiecare fel de moarte
şi lăsăm la alegerea fiecăruia apoi.
unii oameni preferă să moară cu ochii deschişi
să fure ultima rază de lumină, s-o ia cu ei dincolo
şi-apoi să compare luminile ochilor
alţii preferă să închidă ochii
să se ascundă în spatele pleoapelor şi să filtreze umbrele
în felul acesta ei se cred cu un picior aici şi cu celălalt dincolo
şi li se pare trecerea mai uşoară
dar îţi spun eu: cea mai frumoasă moarte,
cea pentru care am realizat cel mai frumos ritual
bazat pe reguli stricte,
este Moartea cu ochii scoşi
şi ca să înţelegi mai bine putem face o simulare
dacă vrei bineînţeles...
şi-am plecat.
panta cobora golaşă şi stranie în lumina crudă,
fără de umbre
până la marea poartă
dincolo de care pietrele de mormânt
jucau leapşa pe ouate
printre crucile năruite sub greutatea luminii.
în stânga, mâinile lui unduitoare ca şi vorbele îmi struneau ezitările
în dreapta cădeau alte mâini ostenite
lustruind fierul rece al Porţii
ce-şi plângea rugina
strânsă între două întrebări
dincolo, căzut în praf
aerul îşi trăgea sufletul chinuindu-se
am trecut pragul
fără să văd strunga, păstorul
şi restul sufletelor
cu toate că lumina nu ascundea nimic în cutele umbrei
m-a îndemnat să mă las în genunchi
mângâindu-mi fruntea, netezindu-mi gândurile
în timp ce o boare molcomă adie dintre buzele-i cărnoase
şi-ndepărtează sudoarea dintre brazdele sângelui
pleoapele cad ca frunzele toamnei
şi pacea mi se lipeşte la piept
degetele netezesc
globii se zbat ţintuiţi în coarda nervilor
sângele se-nvâscoşează
şi inundă tot albul strălucitor al luminii
săgeţi de foc se-nfig în creierul năucit
pârjolind seninul privirilor
şi carnea răzvrătită
îşi trage marginile rănite
Lumina! unde-i lumina? cine a trimis-o să-şi caute Moartea?
cât de departe a ajuns?
vezi? ţi-am spus că o să fie frumos,
acum putem cerne impresii prin perdeaua sângelui
uite,
pleapele atârnă ca două aripi zdrelite
lumina-i căzută la pământ
şi nu-şi mai poate lua zborul
superb, admirabil,
să vezi întregul ritual
roagă-te să te ţii până la sfârşit
altfel ce folos, păcat de spectacolul ăsta superb
i-am lăsat în curtea aceea
pe panta doborâtă de atâta lumină
mi-am luat moartea de braţ
şi ne-am ridicat până la poarta cealaltă
pragul...dincolo de prag...
lumină?
Moartea nu-i ca atunci când te joci cu găletuşa-n apă
sau când faci baloane de săpun
Moartea e ceva măreţ şi merită toată atenţia
de aceea avem câte un ritual pentru fiecare fel de moarte
şi lăsăm la alegerea fiecăruia apoi.
unii oameni preferă să moară cu ochii deschişi
să fure ultima rază de lumină, s-o ia cu ei dincolo
şi-apoi să compare luminile ochilor
alţii preferă să închidă ochii
să se ascundă în spatele pleoapelor şi să filtreze umbrele
în felul acesta ei se cred cu un picior aici şi cu celălalt dincolo
şi li se pare trecerea mai uşoară
dar îţi spun eu: cea mai frumoasă moarte,
cea pentru care am realizat cel mai frumos ritual
bazat pe reguli stricte,
este Moartea cu ochii scoşi
şi ca să înţelegi mai bine putem face o simulare
dacă vrei bineînţeles...
şi-am plecat.
panta cobora golaşă şi stranie în lumina crudă,
fără de umbre
până la marea poartă
dincolo de care pietrele de mormânt
jucau leapşa pe ouate
printre crucile năruite sub greutatea luminii.
în stânga, mâinile lui unduitoare ca şi vorbele îmi struneau ezitările
în dreapta cădeau alte mâini ostenite
lustruind fierul rece al Porţii
ce-şi plângea rugina
strânsă între două întrebări
dincolo, căzut în praf
aerul îşi trăgea sufletul chinuindu-se
am trecut pragul
fără să văd strunga, păstorul
şi restul sufletelor
cu toate că lumina nu ascundea nimic în cutele umbrei
m-a îndemnat să mă las în genunchi
mângâindu-mi fruntea, netezindu-mi gândurile
în timp ce o boare molcomă adie dintre buzele-i cărnoase
şi-ndepărtează sudoarea dintre brazdele sângelui
pleoapele cad ca frunzele toamnei
şi pacea mi se lipeşte la piept
degetele netezesc
globii se zbat ţintuiţi în coarda nervilor
sângele se-nvâscoşează
şi inundă tot albul strălucitor al luminii
săgeţi de foc se-nfig în creierul năucit
pârjolind seninul privirilor
şi carnea răzvrătită
îşi trage marginile rănite
Lumina! unde-i lumina? cine a trimis-o să-şi caute Moartea?
cât de departe a ajuns?
vezi? ţi-am spus că o să fie frumos,
acum putem cerne impresii prin perdeaua sângelui
uite,
pleapele atârnă ca două aripi zdrelite
lumina-i căzută la pământ
şi nu-şi mai poate lua zborul
superb, admirabil,
să vezi întregul ritual
roagă-te să te ţii până la sfârşit
altfel ce folos, păcat de spectacolul ăsta superb
i-am lăsat în curtea aceea
pe panta doborâtă de atâta lumină
mi-am luat moartea de braţ
şi ne-am ridicat până la poarta cealaltă
pragul...dincolo de prag...
lumină?
vineri, 23 iulie 2010
de noapte, de zi
azinoapte mi-am lăsat toate ştiutele să doarmă
am luat luntrea şi-am plecat
colindând până către dimineaţă
aş fi vrut să pot spune toate cele văzute
dar nu pot.
şi asta nu pentru că nu vreau
sau pentru că groaza mi-ar fi lipit buzele
ci pentru că nu am voie
şi de altfel
mi-ar fi mult prea greu să-mi trec vorbele
din adâncul pământului prin găuri de vierme
tocmai în înaltul cerului pe sub adierea aripilor
sau să le scufund, despărţind apele
ca să-mi petrec valurile şirag
de undeva, dintre dâre albe un ochi mă ţintuie în tăcere
înnoptând orizontul
iar cuvintele trăite se îngroapă adânc în uitare
uită şi treci mai departe
dar nu pot,
mâini lacome se caţără, cercetându-mă
se agaţă, se caţără gâfâind pe picioare, pe trunchi,
pe mâini, pe gât, îmi intră în ochi, în gură, în urechi adulmecându-mă,
mirosindu-mă, sorbindu-mi sunetele,
vocale curate, rătăcite,
le mestecă în tăcere şi-apoi le scuipă
ca pe nişte coji seci.
undeva, pe plaja vorbelor
cuvintele mele se rumenesc la soare
aşa scrijelite în nisip
iar dintre valuri
copia lor
se ridică fremătătoare
săgeţând cerul umflat ca o inimă bolnavă
am luat luntrea şi-am plecat
colindând până către dimineaţă
aş fi vrut să pot spune toate cele văzute
dar nu pot.
şi asta nu pentru că nu vreau
sau pentru că groaza mi-ar fi lipit buzele
ci pentru că nu am voie
şi de altfel
mi-ar fi mult prea greu să-mi trec vorbele
din adâncul pământului prin găuri de vierme
tocmai în înaltul cerului pe sub adierea aripilor
sau să le scufund, despărţind apele
ca să-mi petrec valurile şirag
de undeva, dintre dâre albe un ochi mă ţintuie în tăcere
înnoptând orizontul
iar cuvintele trăite se îngroapă adânc în uitare
uită şi treci mai departe
dar nu pot,
mâini lacome se caţără, cercetându-mă
se agaţă, se caţără gâfâind pe picioare, pe trunchi,
pe mâini, pe gât, îmi intră în ochi, în gură, în urechi adulmecându-mă,
mirosindu-mă, sorbindu-mi sunetele,
vocale curate, rătăcite,
le mestecă în tăcere şi-apoi le scuipă
ca pe nişte coji seci.
undeva, pe plaja vorbelor
cuvintele mele se rumenesc la soare
aşa scrijelite în nisip
iar dintre valuri
copia lor
se ridică fremătătoare
săgeţând cerul umflat ca o inimă bolnavă
joi, 22 iulie 2010
furtuna
o ploaie nu vine niciodată singură.
mai întâi un abur de ceaţă coboară dintre gânduri
te cuprinde, te pătrunde cu umezeala lui
te seacă de tot soarele din obraji
şi te azvârle pe plaja pustie
valuri de regrete
lasă-n urmă drojdie amară şi urcă
se-aleargă, se-ncalecă iţindu-şi crestele
izbesc în cotloanele gâtului
până când, ostenit,
laşi gemetele să răzbată
spumă sonoră la colţul zilei
abia acum, baierele sufletului se rup
ochii se-ntunecă
şi lacrimile izbucnesc, zguduindu-te
din temelii până-n creştet.
mâlul, zgura, toată adunătura de peste timp
se scurg, inundă, pustieşte...
eşti singur şi aştepţi
norii se petrec limpezind privirea
sufletul se adânceşte-n tăcere
suspinele se sting la ţărm de buze
liniştea coboară iar bolta uitării
ţi-ascunde pluta printre vise molcome.
mai întâi un abur de ceaţă coboară dintre gânduri
te cuprinde, te pătrunde cu umezeala lui
te seacă de tot soarele din obraji
şi te azvârle pe plaja pustie
valuri de regrete
lasă-n urmă drojdie amară şi urcă
se-aleargă, se-ncalecă iţindu-şi crestele
izbesc în cotloanele gâtului
până când, ostenit,
laşi gemetele să răzbată
spumă sonoră la colţul zilei
abia acum, baierele sufletului se rup
ochii se-ntunecă
şi lacrimile izbucnesc, zguduindu-te
din temelii până-n creştet.
mâlul, zgura, toată adunătura de peste timp
se scurg, inundă, pustieşte...
eşti singur şi aştepţi
norii se petrec limpezind privirea
sufletul se adânceşte-n tăcere
suspinele se sting la ţărm de buze
liniştea coboară iar bolta uitării
ţi-ascunde pluta printre vise molcome.
duminică, 18 iulie 2010
impresii (2)
Moscova nu crede-n lacrimi
şi nici în tocurile pantofilor cui
pentru că stigmatele
apar de fiecare dată mai aprinse
timpul face tumbe printre porţi de-mbarcare
iar pista lascivă îi face cu ochiul
lăsându-se rulată de fiecare
credulă şi somnoroasă
zborul miroase a kerosen
şi noaptea oftează-n hublouri
felinarele roşii
îşi fac de cap pe pista goală
tăcerea lasă urme sifefii
licurici salută trecerea maiestuoasă
în urmă, terminalul scânceşte
şi nu-şi găseşte locul în noapte
şi nici în tocurile pantofilor cui
pentru că stigmatele
apar de fiecare dată mai aprinse
timpul face tumbe printre porţi de-mbarcare
iar pista lascivă îi face cu ochiul
lăsându-se rulată de fiecare
credulă şi somnoroasă
zborul miroase a kerosen
şi noaptea oftează-n hublouri
felinarele roşii
îşi fac de cap pe pista goală
tăcerea lasă urme sifefii
licurici salută trecerea maiestuoasă
în urmă, terminalul scânceşte
şi nu-şi găseşte locul în noapte
fragmente
ceasul stewardesei
pipăie tatuajul multicolor
ce-nlănţuie cotul în filigram
anunţurile poliglote
te conectează la stressul zborului
odată cu centura de siguranţă
zâmbetele dăltuite
pregătesc ochii pentru imponderabilitatea
din spatele lentilelor
pipăie tatuajul multicolor
ce-nlănţuie cotul în filigram
anunţurile poliglote
te conectează la stressul zborului
odată cu centura de siguranţă
zâmbetele dăltuite
pregătesc ochii pentru imponderabilitatea
din spatele lentilelor
impresii (1)
oraşul s-a trezit
cu tot cerul zgâriat de minarete
şi ca de obicei,
norii coboară şi ţes legende
muezinii nu văd niciodată cerul de afară
ei şi-l au pe-al lor, zidit
glasurile lor pipăie
şi urcă din verset în verset
trepte de nori
terminalul, bazar de gesturi
fizionomii şi istorii
taie lumea în două susurând
„Welcome to Istambul”
cu tot cerul zgâriat de minarete
şi ca de obicei,
norii coboară şi ţes legende
muezinii nu văd niciodată cerul de afară
ei şi-l au pe-al lor, zidit
glasurile lor pipăie
şi urcă din verset în verset
trepte de nori
terminalul, bazar de gesturi
fizionomii şi istorii
taie lumea în două susurând
„Welcome to Istambul”
luni, 12 iulie 2010
despre iubire, furnale şi uitare
alimentează-mi nebunia cu sărutări
strânge-mă între două tăceri
pierde-mă printre vorbe
dar păstrează-mi urmele
într-o ploaie de aur
m-ai învăţat să merg pe bicicletă
iar spiţele, antene de fluturi orbi
se-alergau pe-o rază albastră
vântul s-a ascuns în iarbă
răscolind verdele privirilor lacome
m-am strecurat şopârlă în palmă
urmându-ţi linia vieţii
am crezut că voi vorbi despre iubire
dar coşurile inimii nu mai fumegă
cenuşa doarme chircită, cu frigu-n oase
rătăcind amintiri prin carnea seacă
fabrici şi uzine
zgură şi-arsură răscolind prin mine…
strânge-mă între două tăceri
pierde-mă printre vorbe
dar păstrează-mi urmele
într-o ploaie de aur
m-ai învăţat să merg pe bicicletă
iar spiţele, antene de fluturi orbi
se-alergau pe-o rază albastră
vântul s-a ascuns în iarbă
răscolind verdele privirilor lacome
m-am strecurat şopârlă în palmă
urmându-ţi linia vieţii
am crezut că voi vorbi despre iubire
dar coşurile inimii nu mai fumegă
cenuşa doarme chircită, cu frigu-n oase
rătăcind amintiri prin carnea seacă
fabrici şi uzine
zgură şi-arsură răscolind prin mine…
expoziţie…
în vremurile bune, de demult
când viaţa nu ştia de toate cele
am deschis muzeul spaimelor
ce mă tulburau
primul exponat a fost „spaima de a nu mă regăsi”
când alergam jur-împrejurul poliedrului
şi nu reuşeam să mă identific printre faţete
o altă spaimă, tulburătoare prin gingăşia ei
s-a născut înaintea primului sărut
şi a rămas agăţată de catargul tuturor trăirilor
cu menţiunea că „spaimele care nu ne ucid ne întăresc”
in salonul aripilor frumos colorate
prinse in bolduri lucitoare
spaimele vorbelor
ce şi-au luat zborul înfiorând cugetul
apoi urmau spaimele cele de toate ziua:
spaima de telefon (sună oare?)
de pereţii urechilor lungi,
de uşile trântite
de barierele ghilotină
şi de cerul fără de nori, mort
in salonul central
un perete întreg, pictat în lumină
îşi aşteaptă exponatul
(frescă, tapiserie sau tablou)
închinat ei
„spaima spaimelor”
ultima, marea poticnire…
când viaţa nu ştia de toate cele
am deschis muzeul spaimelor
ce mă tulburau
primul exponat a fost „spaima de a nu mă regăsi”
când alergam jur-împrejurul poliedrului
şi nu reuşeam să mă identific printre faţete
o altă spaimă, tulburătoare prin gingăşia ei
s-a născut înaintea primului sărut
şi a rămas agăţată de catargul tuturor trăirilor
cu menţiunea că „spaimele care nu ne ucid ne întăresc”
in salonul aripilor frumos colorate
prinse in bolduri lucitoare
spaimele vorbelor
ce şi-au luat zborul înfiorând cugetul
apoi urmau spaimele cele de toate ziua:
spaima de telefon (sună oare?)
de pereţii urechilor lungi,
de uşile trântite
de barierele ghilotină
şi de cerul fără de nori, mort
in salonul central
un perete întreg, pictat în lumină
îşi aşteaptă exponatul
(frescă, tapiserie sau tablou)
închinat ei
„spaima spaimelor”
ultima, marea poticnire…
sâmbătă, 10 iulie 2010
peisaj
mă gândesc să scriu povestea
membrelor dezarticulate şi a verbelor nearticulate
atunci când tăcerea se lasă grea în braţele dansatorului
şi cade în genunchi
lăcrimând ca un taur în mijlocul arenei
Saint-Saëns s-a retras într-o cască
şi se luptă să resusciteze uitatele
trenul îşi face de lucru
răscolind după-amiaza caniculară
hoţeşte
cerul s-a dezbrăcat până la brâu
şi-a coborât printre baloţi şi secerători
împărtăşindu-se
cărămizile staţionează în curte
nehotarâte
şi privesc jur împrejur
cu mâna streaşină, aşteptând un semn, o chemare
în sala de dans, în faţa oglinzii
Timpul, mare maestru
îmi ia mâna spulberându-mi temerile
jur împrejur, orele bat ritmul
sângele aleargă disperat
călcâiul striveşte aerul
în ritm de flamenco
mercurul se agaţă cu disperare
de toate gradele de rudenie
suntem 36 la umbră.
membrelor dezarticulate şi a verbelor nearticulate
atunci când tăcerea se lasă grea în braţele dansatorului
şi cade în genunchi
lăcrimând ca un taur în mijlocul arenei
Saint-Saëns s-a retras într-o cască
şi se luptă să resusciteze uitatele
trenul îşi face de lucru
răscolind după-amiaza caniculară
hoţeşte
cerul s-a dezbrăcat până la brâu
şi-a coborât printre baloţi şi secerători
împărtăşindu-se
cărămizile staţionează în curte
nehotarâte
şi privesc jur împrejur
cu mâna streaşină, aşteptând un semn, o chemare
în sala de dans, în faţa oglinzii
Timpul, mare maestru
îmi ia mâna spulberându-mi temerile
jur împrejur, orele bat ritmul
sângele aleargă disperat
călcâiul striveşte aerul
în ritm de flamenco
mercurul se agaţă cu disperare
de toate gradele de rudenie
suntem 36 la umbră.
luni, 5 iulie 2010
Acolo sus “cineva” te citeşte
Dintre măslini se-nalţă crupa Rosinantei
Ce-şi paşte liniştită fulgerele grele
Pe cerul răstignirii soarele abia mai suflă
Iar verdele se pierde în visare.
Bătrâne cavaler istoria te ţine-n şa
Iar morile de vânt îşi macină povestea lor
Mai plouă când şi când cu lacrimă de stea
Iar urmele-şi iau zboru-n căutarea ta.
Ce-şi paşte liniştită fulgerele grele
Pe cerul răstignirii soarele abia mai suflă
Iar verdele se pierde în visare.
Bătrâne cavaler istoria te ţine-n şa
Iar morile de vânt îşi macină povestea lor
Mai plouă când şi când cu lacrimă de stea
Iar urmele-şi iau zboru-n căutarea ta.
marți, 22 iunie 2010
stiluri de a iubi şi de a fi iubit
cum mă iubeşti ?
ca ploaia mi-a răspuns printre chicoteli
şi m-a răvăşit aşa cum numai ea mai ştie a o face :
era asupritoare ca ploaia ecuatorială
când sărutările curg umplându-te până la refuz, până la durere, până la sufocare
lăsându-ţi limba umedă şi grea de atâta şiroire
apoi ca din senin s-a îmbufnat şfichiuindu-mi pielea ca o grindină rătăcită
printre ascunzişurile trupului, smulgând gemete şi false regrete
şi ca să mă împace cumva, m-a învaluit ca o bură de toamnă
când simţi că-ţi cad frunzele, şi cuvintele cu tăceri cu tot
şi ajungi să te rogi să ningă toată ploaia
ca să te răsufli.
cum mă iubeşti ?
ca marea am răspuns răscolindu-i nisipul
şi ghemuirea dintre braţele ce-i legănau temerile
îmi aruncam valurile până la rădăcinile sânilor încercând să-i cuprind
cu răsuflare cu tot şi îi simţeam zbaterea şi dorinţa.
cedându-mi poteci ascunse cu grote şi taine
şi o simţeam cum alunecă între maluri de vis
şi degetele frământau ţărmuri pustiite
sfărâmând parâma săruturilor
şi zbaterea pleoapelor
şi mă retrăgeam lăsând-o insulă
sub răsuflarea grea...
şi mă iubeşte ca primăvara
înverzindu-ma din cap şi până în picioare
şi o iubesc ca cerul
acoperind-o cu pătura norilor şi pătrunzând-o cu viclenia aerului
şi mă iubeşte ca o apă adâncă, unduită
şi o iubesc aşa cum numai copacul iubeşte pământul strângându-l între rădăcini
şi ne iubim, haotic şi sălbatic
aşa cum numai natura mai ştie şi mai poate
să spargă asfaltul, răvăşindu-şi
verdele printre fire.
ca ploaia mi-a răspuns printre chicoteli
şi m-a răvăşit aşa cum numai ea mai ştie a o face :
era asupritoare ca ploaia ecuatorială
când sărutările curg umplându-te până la refuz, până la durere, până la sufocare
lăsându-ţi limba umedă şi grea de atâta şiroire
apoi ca din senin s-a îmbufnat şfichiuindu-mi pielea ca o grindină rătăcită
printre ascunzişurile trupului, smulgând gemete şi false regrete
şi ca să mă împace cumva, m-a învaluit ca o bură de toamnă
când simţi că-ţi cad frunzele, şi cuvintele cu tăceri cu tot
şi ajungi să te rogi să ningă toată ploaia
ca să te răsufli.
cum mă iubeşti ?
ca marea am răspuns răscolindu-i nisipul
şi ghemuirea dintre braţele ce-i legănau temerile
îmi aruncam valurile până la rădăcinile sânilor încercând să-i cuprind
cu răsuflare cu tot şi îi simţeam zbaterea şi dorinţa.
cedându-mi poteci ascunse cu grote şi taine
şi o simţeam cum alunecă între maluri de vis
şi degetele frământau ţărmuri pustiite
sfărâmând parâma săruturilor
şi zbaterea pleoapelor
şi mă retrăgeam lăsând-o insulă
sub răsuflarea grea...
şi mă iubeşte ca primăvara
înverzindu-ma din cap şi până în picioare
şi o iubesc ca cerul
acoperind-o cu pătura norilor şi pătrunzând-o cu viclenia aerului
şi mă iubeşte ca o apă adâncă, unduită
şi o iubesc aşa cum numai copacul iubeşte pământul strângându-l între rădăcini
şi ne iubim, haotic şi sălbatic
aşa cum numai natura mai ştie şi mai poate
să spargă asfaltul, răvăşindu-şi
verdele printre fire.
luni, 21 iunie 2010
norul autentic
trebuie să vă spun ceva: am avut o perioadă incertă
când îmi pierdusem uzul raţiunii şi pluteam
mă perindam pe cerul pustiu
gondolă greoaie şi plină de ceaţă
după cum bătea vântul
şi mă simţeam destul de aiurea să mozolesc cu buze de ceaţă
toate vârfurile copacilor ce făceau sluj în faţa mea
şi poalele dealurilor ce fremătau pline de iarbă
secându-mă de rouă, de orice-mpotrivire.
pe undeva, cred, îmi luaseră teama
şi se fereau să mă necăjească
pentru că-mi scăpărau imediat ochii
şi-ardeau pustiit până să-mi aduc aminte să plâng.
cel mai ciudat a fost când am deschis ochii
(din înaltul cerului până-n sufletul pământului)
mă rog, era ciudat că puteam să mă văd şi pe dinafară
şi pe dinăuntru
prin milioanele de ochi faţetaţi de ger
ori lăcrimoşi
cu toate spaimele.
şi uite-mă, am rezistat.
numai eu ştiu de câte ori năvăleau nervii până-n margine
ferfeniţindu-mi buzele cu scrâşnetele lor
fulgerate.
uitarea! bun lucru ce-a fost lăsat pe lume
să ne ostoiască temerile şi alunecările.
de multe ori mă întindeam pe spate lăsându-mă în voia valurilor de aer
trecându-mi umbra peste toate văzutele şi nevăzutele
şi când rolul o cerea, plângeam
alteori râdeam
sau goneam nebuneşte
îndrăgostit până-n măduva boabelor de grindină
de câte o codană sânziană, zână nebună de aer şi spumă
uneori melancolic, pândind luna dintre feliile de ceaţă
bombănind ca un moşneag mereu nemulţumit
ce se vrea ploaie în pământ.
câteodată puneam de-o joacă
şi lăsam soarele să se ascundă, prefăcându-mă că mă topesc
şi plouam ca-n ziua când crucile urcau dealul căutându-şi loc de popas
dar oricât de mult am plouat, şi oricât de mult am alunecat
petrecându-mi umbra
n-am reuşit să mă lepăd de toate cuvintele
şi de toate dorurile
şi-atunci, văzându-mi încăpăţânarea
m-au lăsat la vatră
printre oameni, aşa cum mai fusesem atunci
pe când ridicam coastele corăbiei
între care mi-am înghesuit
perechi-perechi
toate simţămintele, şi cuvintele
(spune sau nespuse) şi tăcerile şi adăstările
cu pauze şi aduceri aminte
şi-am aşteptat
până când toată zicerea lumii
s-a revărsat acoperind totul, sufocând, inundând
astupând tot sufletul şi toată suflarea
sub apăsarea spuselor
şi vorbele au pierit, şi oamenii sufereau
şi fugeau din carte în carte
căutând cuvintele
ce reuşiseră
să scape.
când îmi pierdusem uzul raţiunii şi pluteam
mă perindam pe cerul pustiu
gondolă greoaie şi plină de ceaţă
după cum bătea vântul
şi mă simţeam destul de aiurea să mozolesc cu buze de ceaţă
toate vârfurile copacilor ce făceau sluj în faţa mea
şi poalele dealurilor ce fremătau pline de iarbă
secându-mă de rouă, de orice-mpotrivire.
pe undeva, cred, îmi luaseră teama
şi se fereau să mă necăjească
pentru că-mi scăpărau imediat ochii
şi-ardeau pustiit până să-mi aduc aminte să plâng.
cel mai ciudat a fost când am deschis ochii
(din înaltul cerului până-n sufletul pământului)
mă rog, era ciudat că puteam să mă văd şi pe dinafară
şi pe dinăuntru
prin milioanele de ochi faţetaţi de ger
ori lăcrimoşi
cu toate spaimele.
şi uite-mă, am rezistat.
numai eu ştiu de câte ori năvăleau nervii până-n margine
ferfeniţindu-mi buzele cu scrâşnetele lor
fulgerate.
uitarea! bun lucru ce-a fost lăsat pe lume
să ne ostoiască temerile şi alunecările.
de multe ori mă întindeam pe spate lăsându-mă în voia valurilor de aer
trecându-mi umbra peste toate văzutele şi nevăzutele
şi când rolul o cerea, plângeam
alteori râdeam
sau goneam nebuneşte
îndrăgostit până-n măduva boabelor de grindină
de câte o codană sânziană, zână nebună de aer şi spumă
uneori melancolic, pândind luna dintre feliile de ceaţă
bombănind ca un moşneag mereu nemulţumit
ce se vrea ploaie în pământ.
câteodată puneam de-o joacă
şi lăsam soarele să se ascundă, prefăcându-mă că mă topesc
şi plouam ca-n ziua când crucile urcau dealul căutându-şi loc de popas
dar oricât de mult am plouat, şi oricât de mult am alunecat
petrecându-mi umbra
n-am reuşit să mă lepăd de toate cuvintele
şi de toate dorurile
şi-atunci, văzându-mi încăpăţânarea
m-au lăsat la vatră
printre oameni, aşa cum mai fusesem atunci
pe când ridicam coastele corăbiei
între care mi-am înghesuit
perechi-perechi
toate simţămintele, şi cuvintele
(spune sau nespuse) şi tăcerile şi adăstările
cu pauze şi aduceri aminte
şi-am aşteptat
până când toată zicerea lumii
s-a revărsat acoperind totul, sufocând, inundând
astupând tot sufletul şi toată suflarea
sub apăsarea spuselor
şi vorbele au pierit, şi oamenii sufereau
şi fugeau din carte în carte
căutând cuvintele
ce reuşiseră
să scape.
vis împietrit
într-una din zile m-am trezit insulă.
n-aş putea să vă descriu spaima şi nebunia ce m-a cuprins în primul moment
când am realizat că ceva este diferit. cu totul diferit.
cuvintele şi simbolurile mele zburau de colo-colo ca puful de păpădie
părăsindu-mă, lipsit de orice apărare şi împotrivire.
eram al nimănui. eram al mării, al pustiului, al valurilor şi al cerului
mâinile mele (himeră ideatică fără bază reală)
erau nişte alungiri, mă rog,
erau marginile golfului ce se strecurau în mare
tremurate cărări de nisip la limita valurilor
zăcând inerte, fără nervi, fără muşchi
şi fără unghii, da, nici măcar unghii nu mai aveau
erau carne de nisip auriu, cernut, îndesat
răscolit doar de valuri
(măcar dacă aş mai putea să pipăi nisipul, să-l simt)
picioarele mele
(ciudat lucru să înveţi să mergi şi deodată să nu mai poţi s-o faci, să nu mai ai cum s-o faci)
nu, nu mai aveam picioare. din inimă se scurgea până hăt departe, o rădăcină
o ţâţână ce mă ţinea pe loc, înfipt în carnea tare a Pământului
şi de sus până jos era o continuă fierbere
semnale urcau şi coborau
cam cum cred că o fi fost pe lângă scara lui Iacov
că doar acolo se mai lipesc lumile
schimbând impresii.
şi aş putea să mai spun de ceea ce vedeam de jur împrejur
de la linia unde apele mă ling pe faţă
aşa cum numai căţelandrul
mai linge aerul să simtă gustul şi dorul mamei
sau al fratelui de ţâţă
în rest, cu cât mi se întărâtă carnea
şi se înalţă către soare
văd valurile, văd marea până dincolo de locul unde se curbează linia
rostogolindu-se cercuri-cercuri, printre zdrenţele de spumă
şi dacă mă urc pe umerii mei de piatră
îmi văd mâinile, miile de ochi verzi, de frunze,
cerul ce-şi piaptănă norii pe plajele mele
şi nimicul.
jur-împrejur, apele se spală unele pe altele
cum mâinile Pilatului s-au spălat de apăsarea vinii în cerdacul judecăţii
şi-şi văd mai departe de cleveteală
timpul amorţeşte cu capul în poala mea
stelele se caută după constelaţii,
ca să nu se rătăcească tot privind pe fereastră
iar eu mă întreb, cu detaşate,
ce mai faceţi voi
rătăcitori printre viteze uitate aprinse
cu filamentul zvâcnind a neputinţă
n-aş putea să vă descriu spaima şi nebunia ce m-a cuprins în primul moment
când am realizat că ceva este diferit. cu totul diferit.
cuvintele şi simbolurile mele zburau de colo-colo ca puful de păpădie
părăsindu-mă, lipsit de orice apărare şi împotrivire.
eram al nimănui. eram al mării, al pustiului, al valurilor şi al cerului
mâinile mele (himeră ideatică fără bază reală)
erau nişte alungiri, mă rog,
erau marginile golfului ce se strecurau în mare
tremurate cărări de nisip la limita valurilor
zăcând inerte, fără nervi, fără muşchi
şi fără unghii, da, nici măcar unghii nu mai aveau
erau carne de nisip auriu, cernut, îndesat
răscolit doar de valuri
(măcar dacă aş mai putea să pipăi nisipul, să-l simt)
picioarele mele
(ciudat lucru să înveţi să mergi şi deodată să nu mai poţi s-o faci, să nu mai ai cum s-o faci)
nu, nu mai aveam picioare. din inimă se scurgea până hăt departe, o rădăcină
o ţâţână ce mă ţinea pe loc, înfipt în carnea tare a Pământului
şi de sus până jos era o continuă fierbere
semnale urcau şi coborau
cam cum cred că o fi fost pe lângă scara lui Iacov
că doar acolo se mai lipesc lumile
schimbând impresii.
şi aş putea să mai spun de ceea ce vedeam de jur împrejur
de la linia unde apele mă ling pe faţă
aşa cum numai căţelandrul
mai linge aerul să simtă gustul şi dorul mamei
sau al fratelui de ţâţă
în rest, cu cât mi se întărâtă carnea
şi se înalţă către soare
văd valurile, văd marea până dincolo de locul unde se curbează linia
rostogolindu-se cercuri-cercuri, printre zdrenţele de spumă
şi dacă mă urc pe umerii mei de piatră
îmi văd mâinile, miile de ochi verzi, de frunze,
cerul ce-şi piaptănă norii pe plajele mele
şi nimicul.
jur-împrejur, apele se spală unele pe altele
cum mâinile Pilatului s-au spălat de apăsarea vinii în cerdacul judecăţii
şi-şi văd mai departe de cleveteală
timpul amorţeşte cu capul în poala mea
stelele se caută după constelaţii,
ca să nu se rătăcească tot privind pe fereastră
iar eu mă întreb, cu detaşate,
ce mai faceţi voi
rătăcitori printre viteze uitate aprinse
cu filamentul zvâcnind a neputinţă
sâmbătă, 19 iunie 2010
Gând de spaimă
Furia lor e şi furia mea
Ei sunt eu şi eu sunt ei
Mâinile lor sunt mâinile mele
Iar ochii lor văd numai ceea ce le arăt
Şi m-au creat pentru că i-am vrut.
Au distrus tot ce ţinea de trecut
Ei strigă în locul meu, vocea mea nu se stinge
Toţi îmi cunosc puterea de care nici eu nu ştiam
Mila, răbdarea, ameninţarea şi raţiunea nu au putere
Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Sângele sânge cere.
Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Alexandru
Dacă vreţi să credeţi că va fi de ajuns.
Dar voi ştiţi că nu e.
Căci l-am luat
Dându-vă unitate.
Puterea se naăte când încerci să supui
Puterea dospeşte, tu singur o spui
Puterea este adevăr
Jumătatea nemâncată de măr
Sentinţa ce-şi cere călău.
Eram sufletul din trupurile voastre
Până când m-aţi părăsit aruncându-vă-n urlete sinistre:
La moarte! La moarte! De ea să aibă parte
Şi i-am lăsat, şi-am râs şi-am plâns
căci nu-i vedeam în moarte
Ei sunt eu şi eu sunt ei
Mâinile lor sunt mâinile mele
Iar ochii lor văd numai ceea ce le arăt
Şi m-au creat pentru că i-am vrut.
Au distrus tot ce ţinea de trecut
Ei strigă în locul meu, vocea mea nu se stinge
Toţi îmi cunosc puterea de care nici eu nu ştiam
Mila, răbdarea, ameninţarea şi raţiunea nu au putere
Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Sângele sânge cere.
Rugaţi-vă pentru sufletul fratelui Alexandru
Dacă vreţi să credeţi că va fi de ajuns.
Dar voi ştiţi că nu e.
Căci l-am luat
Dându-vă unitate.
Puterea se naăte când încerci să supui
Puterea dospeşte, tu singur o spui
Puterea este adevăr
Jumătatea nemâncată de măr
Sentinţa ce-şi cere călău.
Eram sufletul din trupurile voastre
Până când m-aţi părăsit aruncându-vă-n urlete sinistre:
La moarte! La moarte! De ea să aibă parte
Şi i-am lăsat, şi-am râs şi-am plâns
căci nu-i vedeam în moarte
miercuri, 16 iunie 2010
Fata Moşului
Fato! du-te de te plimbă, aiasta-i grădina ta.
şi Eva, căci despre ea era vorba
a luat-o rara prin iarba înaltă şi ipocrită
ce se legăna dezmierdându-i pulpele pline
şi a fost linişte şi pace, până când,
printre sutele de frunze
a călcat într-un spin
ce i-a săgetat carnea a durere
a căzut la pământ secerată de noutatea şi frumuseţea sângelui
şi lacrimi de uimire se agăţau în colţul ochilor
jumătate amuzate, jumătate…
din umbra trunchiului
din aroma fructului
şerpuit,
descolăcit,
sâsâit, lăcuit,
farmazon, descântător
şi atoateştiutor
Şarpele
scoate limba despicată
certând carnea-nvolburată
adunând durerile, stingând fierbinţelile
şi dospindu-i sângele.
fata noastră nici nu mişca
căci leşinul şi uimirea mestecate cu împietrirea
leagănă trup ne-ncercat
prin durere amestecat
Şarpele se-ncercuieşte, peste cap ca se roteşte
se face roată o dată, luna fuge speriată
înc-odată se răstoarnă, stelele cad în bulboană
se răstoarnă a treia oară, pe soare spaima-l doboară
parcă lumea-i într-o doară.
din vârtejul orbitor
se adună-n trup frumos,
os pe os, carne pe os, boiul mândru sprâncenat
buzele de măsurat
iar pielea ce-a lăcuită
solzoasă şi ceruită
gleznele îi cetluiesc, de alte răni o feresc
ce-a mai fost, ce au mâncat
pe unde s-au preumblat
om vedea de n-o-nsera.
şi Eva, căci despre ea era vorba
a luat-o rara prin iarba înaltă şi ipocrită
ce se legăna dezmierdându-i pulpele pline
şi a fost linişte şi pace, până când,
printre sutele de frunze
a călcat într-un spin
ce i-a săgetat carnea a durere
a căzut la pământ secerată de noutatea şi frumuseţea sângelui
şi lacrimi de uimire se agăţau în colţul ochilor
jumătate amuzate, jumătate…
din umbra trunchiului
din aroma fructului
şerpuit,
descolăcit,
sâsâit, lăcuit,
farmazon, descântător
şi atoateştiutor
Şarpele
scoate limba despicată
certând carnea-nvolburată
adunând durerile, stingând fierbinţelile
şi dospindu-i sângele.
fata noastră nici nu mişca
căci leşinul şi uimirea mestecate cu împietrirea
leagănă trup ne-ncercat
prin durere amestecat
Şarpele se-ncercuieşte, peste cap ca se roteşte
se face roată o dată, luna fuge speriată
înc-odată se răstoarnă, stelele cad în bulboană
se răstoarnă a treia oară, pe soare spaima-l doboară
parcă lumea-i într-o doară.
din vârtejul orbitor
se adună-n trup frumos,
os pe os, carne pe os, boiul mândru sprâncenat
buzele de măsurat
iar pielea ce-a lăcuită
solzoasă şi ceruită
gleznele îi cetluiesc, de alte răni o feresc
ce-a mai fost, ce au mâncat
pe unde s-au preumblat
om vedea de n-o-nsera.
gură cască - fenomenologie
era pe la 1908, devreme,
da devreme rău
ori poate că mai bine-aş spune ia, cu noaptea-n cap
ieşisem din mine să iau o gură de istorie
nemacerată
şi rămăsesem aşa cu ochii lipiţi
ba nu agăţaţi de-un colţ de stea
şi-nghiţeam nemestecat
fără măcar să gândesc
nu ştiu cum să spui
dar odată s-a huruit tot cerul în gura mea
de mi-a aruncat timpanele
hăt, în vârful degetelor
şi mi s-au aurit toţi dinţii
(măcar de-aş fi avut şi io mai mulţi,
aşa pă două rânduri ca rechinii
şi-mi zuruiau toate reclamele în cap :
coca-cola, pepsi-cola, chips crocant
always, mars, lion şi marlboro, iceeeeeeeee creeeem)
iar ochii au plecat să caute fructe de pădure
printre copacii ce se lepădau de rădăcini în faţa mea
am dus mâna la gură
(sincer, mi-era că-mi pierd frumuseţe de dinţi aiuriţi)
şi-am simţit aşa ca o gâdilitură-arsură
apoi am simţit o plezneală
în puterea parietalului
şi gâlma vazând că nu poate scăpa
s-o dat cu fundul de occipital trepidându-mă din toate cele
apoi trăgându-mă de limbă (eu, ameţit cum eram)
s-a strecurat pe curba vomerului
şi dusă a fost...
nu ştiu ce vă spui, dar am auzit
tot vorbeşte lumea de atunci, că ceva aiuriu
venit de niciunde
stârnind unde cutremurătoare
printre sufletele ieşite la o mestecare în zori
s-a sinucis, sfărâmându-se
departe de lume
hăt la marginea taigalei
rugându-se de tunguşi s-o prohodească
acu, voi o să spuneţi că toate astea-s născociri
dar la fiecare sfârşit de cireşar, când mă cocoţ la furat
şi înghit aşa cu nenumăratul, cu pumnul şi cu ochii închişi
de câte ori încep a scuipa sâmburii
iese ca aromă de ceruri
şi sâmburii se aiuresc, îs seci şi uscaţi
ca gâlma aceea ce mi-a crăpat vomerul
şi mi-a aiurit dinţii.
da devreme rău
ori poate că mai bine-aş spune ia, cu noaptea-n cap
ieşisem din mine să iau o gură de istorie
nemacerată
şi rămăsesem aşa cu ochii lipiţi
ba nu agăţaţi de-un colţ de stea
şi-nghiţeam nemestecat
fără măcar să gândesc
nu ştiu cum să spui
dar odată s-a huruit tot cerul în gura mea
de mi-a aruncat timpanele
hăt, în vârful degetelor
şi mi s-au aurit toţi dinţii
(măcar de-aş fi avut şi io mai mulţi,
aşa pă două rânduri ca rechinii
şi-mi zuruiau toate reclamele în cap :
coca-cola, pepsi-cola, chips crocant
always, mars, lion şi marlboro, iceeeeeeeee creeeem)
iar ochii au plecat să caute fructe de pădure
printre copacii ce se lepădau de rădăcini în faţa mea
am dus mâna la gură
(sincer, mi-era că-mi pierd frumuseţe de dinţi aiuriţi)
şi-am simţit aşa ca o gâdilitură-arsură
apoi am simţit o plezneală
în puterea parietalului
şi gâlma vazând că nu poate scăpa
s-o dat cu fundul de occipital trepidându-mă din toate cele
apoi trăgându-mă de limbă (eu, ameţit cum eram)
s-a strecurat pe curba vomerului
şi dusă a fost...
nu ştiu ce vă spui, dar am auzit
tot vorbeşte lumea de atunci, că ceva aiuriu
venit de niciunde
stârnind unde cutremurătoare
printre sufletele ieşite la o mestecare în zori
s-a sinucis, sfărâmându-se
departe de lume
hăt la marginea taigalei
rugându-se de tunguşi s-o prohodească
acu, voi o să spuneţi că toate astea-s născociri
dar la fiecare sfârşit de cireşar, când mă cocoţ la furat
şi înghit aşa cu nenumăratul, cu pumnul şi cu ochii închişi
de câte ori încep a scuipa sâmburii
iese ca aromă de ceruri
şi sâmburii se aiuresc, îs seci şi uscaţi
ca gâlma aceea ce mi-a crăpat vomerul
şi mi-a aiurit dinţii.
joace 1
dintre valuri, de sub maluri
arţăgoase, răchitoase
mii de plauri ca balauri
alungând nouri din ceruri
mâncă apele şi pleacă
scara visului se ţese
alergând printre adrese
roua lacrimii o ţine
de cu zori şi până-n seară
boabă-amară
de la mine pân-la tine
ţopăie, rostogolit
negricios şi burtos
ca certatul greiere
gând grunjos, bolovănos
arţăgoase, răchitoase
mii de plauri ca balauri
alungând nouri din ceruri
mâncă apele şi pleacă
scara visului se ţese
alergând printre adrese
roua lacrimii o ţine
de cu zori şi până-n seară
boabă-amară
de la mine pân-la tine
ţopăie, rostogolit
negricios şi burtos
ca certatul greiere
gând grunjos, bolovănos
marți, 15 iunie 2010
Joace
oraşul meu provincial
s-a strecurat pe-un ochi de geam
şi a plecat prin lăstăriş
să se aerisească
oraşul meu miriapod
a coborât pe horn din pod
târâş-grăpiş, la drum pieptiş
se răcoreşte în prundiş
oraşul meu cosmopolit
la ora şase-a adormit
din somnul greu de plumb topit
doar vipia-l trezeşte
s-a strecurat pe-un ochi de geam
şi a plecat prin lăstăriş
să se aerisească
oraşul meu miriapod
a coborât pe horn din pod
târâş-grăpiş, la drum pieptiş
se răcoreşte în prundiş
oraşul meu cosmopolit
la ora şase-a adormit
din somnul greu de plumb topit
doar vipia-l trezeşte
luni, 14 iunie 2010
Vacanţă,
să nu-mi spui că-ai venit să mă alungi
din drumurile ce-mi intrau în tălpi, în ochi, în minte şi în suflet
din praful alb cernut din ale ei volute
din zumzetul ce trece lumile
prezenţelor trecute
ne ascundeam prin colţuri şi fumam
cu ochii răstigniţi pe limbi fosforescente
eternele-ntrebări le aruncam
precum chiştoacele ce sfârâie fierbinte
ici, colo, brobonări spuzite-n piele
şi vise umede cu ce-ar putea să fie
degete-adunând un ce spasmodic
şi din căuşul palmei se ridică
un fir de abur ca o dulce nebunie
peste răbdarea zilelor senine
te-azvârli, plină de dogoare şi uitare
din drumurile ce-mi intrau în tălpi, în ochi, în minte şi în suflet
din praful alb cernut din ale ei volute
din zumzetul ce trece lumile
prezenţelor trecute
ne ascundeam prin colţuri şi fumam
cu ochii răstigniţi pe limbi fosforescente
eternele-ntrebări le aruncam
precum chiştoacele ce sfârâie fierbinte
ici, colo, brobonări spuzite-n piele
şi vise umede cu ce-ar putea să fie
degete-adunând un ce spasmodic
şi din căuşul palmei se ridică
un fir de abur ca o dulce nebunie
peste răbdarea zilelor senine
te-azvârli, plină de dogoare şi uitare
sâmbătă, 12 iunie 2010
zbaterile muşchiului pitecantrop
în ultimele zeci de ani s-a constatat
ca undeva în străfundurile sufletului rarefiat
(e drept că nu toţi beneficiază de acesta ci numai cei mai slabi de îngeri)
acolo deci, există un filament uitat de evoluţie
ce alcătuieşte numai o nervură
dar care pe timpurile de la începuturi
era un muşchi bine definit
ce împlinea rolul de triangulaţie efemeră
între ieri, mâine şi poimâine
împreună cu un nor
alungat din colţul ochiului pe pervazul sufletului
uneori, norul condensează.
şi în plin diluviu
muşchiul îşi retractează toate vorbele
şi toate trăirile
devenind bilă de foc,
de aer, de apă,
în pământ.
ca undeva în străfundurile sufletului rarefiat
(e drept că nu toţi beneficiază de acesta ci numai cei mai slabi de îngeri)
acolo deci, există un filament uitat de evoluţie
ce alcătuieşte numai o nervură
dar care pe timpurile de la începuturi
era un muşchi bine definit
ce împlinea rolul de triangulaţie efemeră
între ieri, mâine şi poimâine
împreună cu un nor
alungat din colţul ochiului pe pervazul sufletului
uneori, norul condensează.
şi în plin diluviu
muşchiul îşi retractează toate vorbele
şi toate trăirile
devenind bilă de foc,
de aer, de apă,
în pământ.
rătăcirile vorbei
trăiam la limita dintre lacrimă şi zâmbet
pătruns şi pătrunzând cuvântul
aşa cum numai lama stiletului se strecoară
până în adâncurile plină de râvnă ale inimii.
frumoşii tembeli ai vremurilor noastre
adună manechinele-n vitrină
şi-n acordurile ample ale tăcerii, dau autografe
pe toate lacrimile zăvorâte
adună-mă din risipirea asta
zidind chilia neputinţei mele
şi fă-mă să uit că iubirea e mortarul
ce ne leagă clipele
năruite-n aşteptarea pietrei unghiulare
aruncate de colo-acolo
printre inutile şi eterne regrete
pătruns şi pătrunzând cuvântul
aşa cum numai lama stiletului se strecoară
până în adâncurile plină de râvnă ale inimii.
frumoşii tembeli ai vremurilor noastre
adună manechinele-n vitrină
şi-n acordurile ample ale tăcerii, dau autografe
pe toate lacrimile zăvorâte
adună-mă din risipirea asta
zidind chilia neputinţei mele
şi fă-mă să uit că iubirea e mortarul
ce ne leagă clipele
năruite-n aşteptarea pietrei unghiulare
aruncate de colo-acolo
printre inutile şi eterne regrete
duminică, 6 iunie 2010
moartea
moartea are nevoie de linişte
şi liniştea adevărată nu o găseşti decât în adâncul inimii
după o scufundare în marea lacrimilor interioare
dar ca să poţi face marele pas
trebuie să asculţi liniştea
să cobori în adâncurile ei, singur
căutându-te, întâlnindu-te, regăsindu-te
mi-am agăţat viaţa
în cuiul dintre două bătăi
şi-am început să cobor
printre suspine şi bolovănişuri
cu susurul temerilor înfipt adânc în carnea timpanelor
colţuri, steiuri, remuşcări, crăpături şi teşituri, căderi şi uitări
totul făcut să-ţi uşureze până la sângerare călătoria,
până dincolo de capătul lumii
departe de lumea dezlănţuită
uitarea se cucereşte greu
lacrima şi sângele sunt urmele tale
cercul îşi caută toate punctele cardinale
prin care se strecoară dincolo
împlinindu-se sferă
fiecare justificare doare
rupe fărâme, polizând, şlefuind
drumul coboară
zgomotele zburătăcesc speriate
întunericul se lipeşte de visele tale
ca un copil de poalele mamei noapte
eu cobor în timp ce acolo sus,
viaţa continuă să respire
agăţată-n cuiul dintre două bătăi
muşchii încordaţi ţipă
degetele crispate urlă
unghiile înrădăcinate scrâşnesc
lumina se ridică văitându-se,
ceaţă obosită
lăsând în urmă valuri împietrite
de linişte şi-ntuneric
picioarele s-au rătăcit pe drum
nu mai cred nici ele în ceea ce simt
într-un ultim sărut
am ajuns!
acum văd că josul există
mai jos de atât nici nu se poate
aici,
liniştea,
nemişcarea,
uitarea, iertarea
toate acestea există
de-abia aici jos pot spune
că am muşcat cu sete din carnea lor
ascultând măselele
ce macină, fărâmă, sfărâmă,
reducând totul
la gustul de neimaginat
al liniştii, uitării
morţii
şi liniştea adevărată nu o găseşti decât în adâncul inimii
după o scufundare în marea lacrimilor interioare
dar ca să poţi face marele pas
trebuie să asculţi liniştea
să cobori în adâncurile ei, singur
căutându-te, întâlnindu-te, regăsindu-te
mi-am agăţat viaţa
în cuiul dintre două bătăi
şi-am început să cobor
printre suspine şi bolovănişuri
cu susurul temerilor înfipt adânc în carnea timpanelor
colţuri, steiuri, remuşcări, crăpături şi teşituri, căderi şi uitări
totul făcut să-ţi uşureze până la sângerare călătoria,
până dincolo de capătul lumii
departe de lumea dezlănţuită
uitarea se cucereşte greu
lacrima şi sângele sunt urmele tale
cercul îşi caută toate punctele cardinale
prin care se strecoară dincolo
împlinindu-se sferă
fiecare justificare doare
rupe fărâme, polizând, şlefuind
drumul coboară
zgomotele zburătăcesc speriate
întunericul se lipeşte de visele tale
ca un copil de poalele mamei noapte
eu cobor în timp ce acolo sus,
viaţa continuă să respire
agăţată-n cuiul dintre două bătăi
muşchii încordaţi ţipă
degetele crispate urlă
unghiile înrădăcinate scrâşnesc
lumina se ridică văitându-se,
ceaţă obosită
lăsând în urmă valuri împietrite
de linişte şi-ntuneric
picioarele s-au rătăcit pe drum
nu mai cred nici ele în ceea ce simt
într-un ultim sărut
am ajuns!
acum văd că josul există
mai jos de atât nici nu se poate
aici,
liniştea,
nemişcarea,
uitarea, iertarea
toate acestea există
de-abia aici jos pot spune
că am muşcat cu sete din carnea lor
ascultând măselele
ce macină, fărâmă, sfărâmă,
reducând totul
la gustul de neimaginat
al liniştii, uitării
morţii
Duelul
m-am lăsat amăgit
crezând în cvasitotalitatea rostirii:
„trebuie să vezi”
şi-aşa m-am hotărât să mă nasc
fără temeri, idei preconcepute şi alte ifose
eram o mare de curiozitate
şi întrebările îmi modelau ţărmurile
dând la iveală căldura plajelor
pustii
insula mea paradisiacă
suferea de singurătate cronică
iar vântul îndoielii
spulbera când şi când
nisipul trăirilor efemere, a senzaţiilor
şi a neverosimilului
palmierii, cocotierii şi toată vegetaţia luxuriantă
lipseau cu desăvârşire
accentuând starea de solitudine.
eram o insulă în toată puterea cuvântului
iar marea se învârtea în jurul meu încercând să anticipeze orice dorinţă
iar cerul se lăsa pe vine să mă privească mai de aproape
în timp ce armata tuturor întrebărilor
mărşăluia ridicând colbul Căilor
tensiunea, apăsarea, mustul, izolarea
toate acestea se strângeau
sugrumându-mă cu tăcerile lor
până într-o bună zi, când
vârful imaterial al splendorii
s-a sfărâmat în miliarde de ţipete
sfâşiind pielea netedă a cerului
nemulţumirea, incandescentă şi grea
curge în torente
inundând marea luată prin surprindere
iar răsuflarea fierbinte, plină de bolovăniş verbal mitraliază cerul
uimit şi surprins la rândul său de atâta impetuozitate
absurdul şi inutilul
îmi pregătesc lovitura de graţie.
adevărata lovitură
o voi primi de la o ultimă clipă de luciditate
pentru că,
revolta nu are obiect.
totul în jur se linişteşte
cerul în măreţia şi-n depărtarea lui mă ignoră
marea, ca orice zbuciumare, se retrage de pe câmpul de luptă
şi mă lasă, să sângerez până la epuizare…
mi-am lăsat plajele să fugă după primul venit
îmi schimb culorile una după alta
până la estompare
până la abur
inutilă chemare
căzând vertiginos către nimic
nimic voluptuos în invizibilitatea şi-n singurătatea lui
crezând în cvasitotalitatea rostirii:
„trebuie să vezi”
şi-aşa m-am hotărât să mă nasc
fără temeri, idei preconcepute şi alte ifose
eram o mare de curiozitate
şi întrebările îmi modelau ţărmurile
dând la iveală căldura plajelor
pustii
insula mea paradisiacă
suferea de singurătate cronică
iar vântul îndoielii
spulbera când şi când
nisipul trăirilor efemere, a senzaţiilor
şi a neverosimilului
palmierii, cocotierii şi toată vegetaţia luxuriantă
lipseau cu desăvârşire
accentuând starea de solitudine.
eram o insulă în toată puterea cuvântului
iar marea se învârtea în jurul meu încercând să anticipeze orice dorinţă
iar cerul se lăsa pe vine să mă privească mai de aproape
în timp ce armata tuturor întrebărilor
mărşăluia ridicând colbul Căilor
tensiunea, apăsarea, mustul, izolarea
toate acestea se strângeau
sugrumându-mă cu tăcerile lor
până într-o bună zi, când
vârful imaterial al splendorii
s-a sfărâmat în miliarde de ţipete
sfâşiind pielea netedă a cerului
nemulţumirea, incandescentă şi grea
curge în torente
inundând marea luată prin surprindere
iar răsuflarea fierbinte, plină de bolovăniş verbal mitraliază cerul
uimit şi surprins la rândul său de atâta impetuozitate
absurdul şi inutilul
îmi pregătesc lovitura de graţie.
adevărata lovitură
o voi primi de la o ultimă clipă de luciditate
pentru că,
revolta nu are obiect.
totul în jur se linişteşte
cerul în măreţia şi-n depărtarea lui mă ignoră
marea, ca orice zbuciumare, se retrage de pe câmpul de luptă
şi mă lasă, să sângerez până la epuizare…
mi-am lăsat plajele să fugă după primul venit
îmi schimb culorile una după alta
până la estompare
până la abur
inutilă chemare
căzând vertiginos către nimic
nimic voluptuos în invizibilitatea şi-n singurătatea lui
să luăm aminte
săpături arheologice
efectuate la vreme de lacrimă
au scos la zi ale inimii ruine
şi perfecţiunea zidirii
se adâncea în crăpăturile aşteptărilor succesive
iar cele patru donjoane
măcinate de vreme
răspândeau o lumină difuză
cu toate că uitarea se aşternuse
peste tot locul
şi nimeni nu mai ştia
c-ar fi fost
şi inima în lume
copii se minunează
căci nici unul n-a auzit
cum e să ai inimă
iar bătrânii
când şi când, printre suspine
mai pipăie locul
în care, cândva,
mai înflorea durerea.
efectuate la vreme de lacrimă
au scos la zi ale inimii ruine
şi perfecţiunea zidirii
se adâncea în crăpăturile aşteptărilor succesive
iar cele patru donjoane
măcinate de vreme
răspândeau o lumină difuză
cu toate că uitarea se aşternuse
peste tot locul
şi nimeni nu mai ştia
c-ar fi fost
şi inima în lume
copii se minunează
căci nici unul n-a auzit
cum e să ai inimă
iar bătrânii
când şi când, printre suspine
mai pipăie locul
în care, cândva,
mai înflorea durerea.
sâmbătă, 5 iunie 2010
absurdicus
în spatele casei, pe-un teren viran
marcat la toate colţurile de cotoi pribegi
creştea în voie o pădure
neagră şi creaţă
de urechiaşi
mai deasă ca gazonul
şi mai creaţă ca un cîrcel rebel
pădurea mea
al cărui proprietar devenisem peste o noapte
ascundea în adâncurile sale
un muşuroi,
o bulbucătură de pământ
negru şi unsuros ca păcura
şi două găuri veştejite
ai căror stăpâni
emigraseră într-o altă poveste
în fiecare dimineaţă intram cu maşina de tuns
şi aranjam pădurea la sprincene
(îi aranjam de fiecare dată un breton beton)
făceam cu roşu buzele muşuroiului
ce se-nvineţeau sub arcul negricioaselor suspine
şi umpleam cu câte un zâmbet
fiecare gaură
înviorând-o puţin
dar toate astea se-ntâmplau
pe când greierele se tragea sub lobul urechii
privind prin gaura cheii
luna strivită
acum, la un an lumină distanţă,
dacă mă uit peste umăr
văd maidanul
prăbuşit sub povara iubirului
pădurea albită imită sepia alunecoasă
iar cele doua găuri s-au certat
mutându-se la extremităţile secundei
ce se titireşte, suveică.
numai muşuroiul meu unsuros
s-a reprofilat şi s-a angajat portar
sforăind toate sinusurile
în timp ce furnicile îmi umblă teleleu prin vene.
marcat la toate colţurile de cotoi pribegi
creştea în voie o pădure
neagră şi creaţă
de urechiaşi
mai deasă ca gazonul
şi mai creaţă ca un cîrcel rebel
pădurea mea
al cărui proprietar devenisem peste o noapte
ascundea în adâncurile sale
un muşuroi,
o bulbucătură de pământ
negru şi unsuros ca păcura
şi două găuri veştejite
ai căror stăpâni
emigraseră într-o altă poveste
în fiecare dimineaţă intram cu maşina de tuns
şi aranjam pădurea la sprincene
(îi aranjam de fiecare dată un breton beton)
făceam cu roşu buzele muşuroiului
ce se-nvineţeau sub arcul negricioaselor suspine
şi umpleam cu câte un zâmbet
fiecare gaură
înviorând-o puţin
dar toate astea se-ntâmplau
pe când greierele se tragea sub lobul urechii
privind prin gaura cheii
luna strivită
acum, la un an lumină distanţă,
dacă mă uit peste umăr
văd maidanul
prăbuşit sub povara iubirului
pădurea albită imită sepia alunecoasă
iar cele doua găuri s-au certat
mutându-se la extremităţile secundei
ce se titireşte, suveică.
numai muşuroiul meu unsuros
s-a reprofilat şi s-a angajat portar
sforăind toate sinusurile
în timp ce furnicile îmi umblă teleleu prin vene.
joi, 27 mai 2010
printre linii
mâna care le ştie pe toate
te-a înfipt în crugul zilei nici prea departe, nici prea aproape,
şi-nfiorat mi-am revărsat bătăile inimii
învăluindu-te în viaţa mea
treceai nepăsător dintr-o zi în alta
şi timpul sterp nu se-atârna de nici o răsuflare
erai uscat şi pierdut ca atâtea îndoieli
răspândite peste tot.
umbra florilor mele se revărsa încălzindu-ţi uitarea
verdele meu cobora transferându-şi
puterea asupra-ţi,
fructele mele îţi colorau trecerea
şi se împrimau poluându-ţi cenuşiul cu aroma coacerii
cu de la tine putere mi-ai luat rădăcinile
una câte una
de la cea mai firavă până la cea pivotantă
în jurul căreia mărşăluiau orele
şi ai prins a te fuduli cu primele frunze
ce-ţi arămeau fruntea a toamnă
şi iarna m-a săgetat
cu durerile rătăcirii şi cu vânturile ei reci
plecându-mă sub privirile tale
impasibile
florile mele îngheţate
sparg în cioburi
şi ţurţuri grei mă leagă de pământ
zăbrelind cerul
ţintuind lumina
şi-alungând-o cât mai departe
în...
te-a înfipt în crugul zilei nici prea departe, nici prea aproape,
şi-nfiorat mi-am revărsat bătăile inimii
învăluindu-te în viaţa mea
treceai nepăsător dintr-o zi în alta
şi timpul sterp nu se-atârna de nici o răsuflare
erai uscat şi pierdut ca atâtea îndoieli
răspândite peste tot.
umbra florilor mele se revărsa încălzindu-ţi uitarea
verdele meu cobora transferându-şi
puterea asupra-ţi,
fructele mele îţi colorau trecerea
şi se împrimau poluându-ţi cenuşiul cu aroma coacerii
cu de la tine putere mi-ai luat rădăcinile
una câte una
de la cea mai firavă până la cea pivotantă
în jurul căreia mărşăluiau orele
şi ai prins a te fuduli cu primele frunze
ce-ţi arămeau fruntea a toamnă
şi iarna m-a săgetat
cu durerile rătăcirii şi cu vânturile ei reci
plecându-mă sub privirile tale
impasibile
florile mele îngheţate
sparg în cioburi
şi ţurţuri grei mă leagă de pământ
zăbrelind cerul
ţintuind lumina
şi-alungând-o cât mai departe
în...
asediu
vorbele mele aleargă despletite
vestind apropiata tăcere
cuvintele se bat cap în cap ca berbecii
umplând locul cu sângele jertfei
rezonând ecouri sleite-n cădere
aici pe vârful limbii
strălucea stema elocinţei inutile
şi porţile cetăţii tremurau sub asediu
istovind focul lăuntric
secând şuvoiul strecurat cu greu
printre mărgăritare.
ideile, răpuse de foame şi de sete
zac pe străzi, putrezindu-se-n soare
stârvuri inestetice
neinspirate chiar
inelul de piatră al crenelurilor
sfidează curgerea
iar aerul
solidifică
păstrând ultimele vocale
aici un O neruşinat
ce-şi expune pierdutele prejudecăţi
acolo un i
ca un contract reziliat şi intrat la apă
o mulţime de u-uri
care mai de care mai sincer
în indolenţa şi mecanicista adoptare
a-uri extreme şi dintre toate consoanele scrâşnite
scapă rebel
un haş
ca o linie de unire
dintre cel ce am fost şi cel ce voi fi.
vestind apropiata tăcere
cuvintele se bat cap în cap ca berbecii
umplând locul cu sângele jertfei
rezonând ecouri sleite-n cădere
aici pe vârful limbii
strălucea stema elocinţei inutile
şi porţile cetăţii tremurau sub asediu
istovind focul lăuntric
secând şuvoiul strecurat cu greu
printre mărgăritare.
ideile, răpuse de foame şi de sete
zac pe străzi, putrezindu-se-n soare
stârvuri inestetice
neinspirate chiar
inelul de piatră al crenelurilor
sfidează curgerea
iar aerul
solidifică
păstrând ultimele vocale
aici un O neruşinat
ce-şi expune pierdutele prejudecăţi
acolo un i
ca un contract reziliat şi intrat la apă
o mulţime de u-uri
care mai de care mai sincer
în indolenţa şi mecanicista adoptare
a-uri extreme şi dintre toate consoanele scrâşnite
scapă rebel
un haş
ca o linie de unire
dintre cel ce am fost şi cel ce voi fi.
bordura
să fie lumină!
aşa ţipau ţipau toate spaimele şi neliniştile
răscolite de valul revoltei populare,
aduse în pragul isteriei...
ca o bombă,
tăcerea a explodat în mijlocul mulţimii
secerând totul de la genunchi
şi-n toată clisa aceea
întrebările se plimbau ţanţoşe
despicând tăcerea
cu tăişul lanternelor
şi mai trăgeau cu sete un bocanc
capetelor ce se-ncăpăţânau
să le râdă în faţă.
e anul holerei, când ochii mustesc
şi hălci putride bâzâie la soare
oriunde mă întorc
stârvuri
nemestecate de-ndoială
şi mirosuri.
aerul s-a stricat la stomac
şi nu mai iese pe stadă
zace şi el
cerşind mila
dar nimeni nu stă să-l asculte
lumina umblă de buimacă
cautându-şi razele
secerate
îmi vine să vomit
toată lumina înghiţită
cu voie sau fără de voie
iar capul prea greu
curge lingând bordura.
aşa ţipau ţipau toate spaimele şi neliniştile
răscolite de valul revoltei populare,
aduse în pragul isteriei...
ca o bombă,
tăcerea a explodat în mijlocul mulţimii
secerând totul de la genunchi
şi-n toată clisa aceea
întrebările se plimbau ţanţoşe
despicând tăcerea
cu tăişul lanternelor
şi mai trăgeau cu sete un bocanc
capetelor ce se-ncăpăţânau
să le râdă în faţă.
e anul holerei, când ochii mustesc
şi hălci putride bâzâie la soare
oriunde mă întorc
stârvuri
nemestecate de-ndoială
şi mirosuri.
aerul s-a stricat la stomac
şi nu mai iese pe stadă
zace şi el
cerşind mila
dar nimeni nu stă să-l asculte
lumina umblă de buimacă
cautându-şi razele
secerate
îmi vine să vomit
toată lumina înghiţită
cu voie sau fără de voie
iar capul prea greu
curge lingând bordura.
sunetul şi perechea
noaptea mă năucea cu trompeţii ce sunau stingerea
printre cărămizile pe jumătate dezbracate
aş fi dat orice să nu le mai văd
maieurile pătate de igrasie
şi tencuiala de la subţiori
în parc, băncile stinghere se trag mai la margine
scoţându-şi ciorapii plini de noroi uscat
şi stau aşa privind la lună
până li se umplu spătarele de lacrimi
îşi trag nasul şi scuipă astmatic alături
printre pietrele înghesuite sub asfaltul uniform
sunt destule ce profeţesc reîntoarcerea la bunele maniere
când şoaptele roţilor spărgeau seminţe la bordură
susurând a macadam şi a daltă
printre hohote umede
copacii rahitici îndură cu greu gazele scăpate
iar frunzele spânzură în bătaia vântului
undeva printre claxoane şi cabluri
cerul se strecoară până la peţiol
încercând resuscitarea
oraşul meu şi-a trimis toate vrăbiile în şomaj
a disponibilizat toate ciripiturile
iar porumbeii gureşi au plecat care unde în căutarea unui job
lăsându-şi ouăle imaginare în grija umbrelor
noroc cu ciorile ce-au rămas să-mi arate cerul negru
despuindu-mă de atâta lumină
printre cărămizile pe jumătate dezbracate
aş fi dat orice să nu le mai văd
maieurile pătate de igrasie
şi tencuiala de la subţiori
în parc, băncile stinghere se trag mai la margine
scoţându-şi ciorapii plini de noroi uscat
şi stau aşa privind la lună
până li se umplu spătarele de lacrimi
îşi trag nasul şi scuipă astmatic alături
printre pietrele înghesuite sub asfaltul uniform
sunt destule ce profeţesc reîntoarcerea la bunele maniere
când şoaptele roţilor spărgeau seminţe la bordură
susurând a macadam şi a daltă
printre hohote umede
copacii rahitici îndură cu greu gazele scăpate
iar frunzele spânzură în bătaia vântului
undeva printre claxoane şi cabluri
cerul se strecoară până la peţiol
încercând resuscitarea
oraşul meu şi-a trimis toate vrăbiile în şomaj
a disponibilizat toate ciripiturile
iar porumbeii gureşi au plecat care unde în căutarea unui job
lăsându-şi ouăle imaginare în grija umbrelor
noroc cu ciorile ce-au rămas să-mi arate cerul negru
despuindu-mă de atâta lumină
...despre arsură
urma buzelor în văioaga strâmtei clavicule
cenuşă spulberată de aducerile aminte
ce suflă cu o toamnă
peste iarna pustiirii sufletului
ochiul se prelinge prin valea lacrimilor
căutând un punct de sprijin
alunecărilor de trecut
peste terasamentul subred al incertitudinii
în urma iubirii, arc fosforic,
ce sugerează autocombustia spontană
aerul carbonizat până la rădăcina norilor
s-a adunat zgrunţuros sub pleoape
la fereastra sufletului acul nerostirii
delimitează culoarile pe goblenul tăcerii
printre frunze decrepite, spulberate,
trena unduie urma paşilor
în fiecare iarnă cenuşa focurilor
se adânceşte printre crengi, zgribulite rădăcini
şi leagănă umbra cuiburilor
şoptindu-le cântece de spart coaja
cenuşă spulberată de aducerile aminte
ce suflă cu o toamnă
peste iarna pustiirii sufletului
ochiul se prelinge prin valea lacrimilor
căutând un punct de sprijin
alunecărilor de trecut
peste terasamentul subred al incertitudinii
în urma iubirii, arc fosforic,
ce sugerează autocombustia spontană
aerul carbonizat până la rădăcina norilor
s-a adunat zgrunţuros sub pleoape
la fereastra sufletului acul nerostirii
delimitează culoarile pe goblenul tăcerii
printre frunze decrepite, spulberate,
trena unduie urma paşilor
în fiecare iarnă cenuşa focurilor
se adânceşte printre crengi, zgribulite rădăcini
şi leagănă umbra cuiburilor
şoptindu-le cântece de spart coaja
da, da, da
în lumea mea
visele au culoarea amforelor cu miros de femeie
iarba se ţese uitându-şi verdele pe-afară
şi zborul adulmecă tăria.
pe dealul dintre zâmbetele tale
păşunatul este strict interzis
pentru că inul curgătoarelor priviri
se-aprinde subit de la dogoarea macilor
spuneai că noaptea nu geme când se taie în cioburi
şi niciodată n-am dat importanţă stelelor lipsă sau sparte
numai că, în ultima vreme, nici măcar piramidele
nu mai reuşesc să oprească marşul suspinelor
spuneai că mă iubeşti
dar din toate cuneiformele cioplite, trase la rindea
rezultă că între două oaze efemere
cămilele se topesc sub greutatea valurilor
într-o lume a singurătăţii
formele îşi pierd conturul şi capul
trecând dintr-o oglindă în alta
susurând
într-o lume aparte
noaptea ţese penelopic
melopee după melopee rătăcind firul
printre sutele de noduri muşcate până la sânge..
la magazinul de covoare orientale
fiecare vine cu lumea la care a muncit neîncetat
de la primul fir dus
până la ultima răsturnare oglindită.
visele au culoarea amforelor cu miros de femeie
iarba se ţese uitându-şi verdele pe-afară
şi zborul adulmecă tăria.
pe dealul dintre zâmbetele tale
păşunatul este strict interzis
pentru că inul curgătoarelor priviri
se-aprinde subit de la dogoarea macilor
spuneai că noaptea nu geme când se taie în cioburi
şi niciodată n-am dat importanţă stelelor lipsă sau sparte
numai că, în ultima vreme, nici măcar piramidele
nu mai reuşesc să oprească marşul suspinelor
spuneai că mă iubeşti
dar din toate cuneiformele cioplite, trase la rindea
rezultă că între două oaze efemere
cămilele se topesc sub greutatea valurilor
într-o lume a singurătăţii
formele îşi pierd conturul şi capul
trecând dintr-o oglindă în alta
susurând
într-o lume aparte
noaptea ţese penelopic
melopee după melopee rătăcind firul
printre sutele de noduri muşcate până la sânge..
la magazinul de covoare orientale
fiecare vine cu lumea la care a muncit neîncetat
de la primul fir dus
până la ultima răsturnare oglindită.
marți, 25 mai 2010
înfăşurarea
timpul se dilată, un balon putrid
spaţiul mă inundă, nu pot să-l desfid
hălci de întuneric curg din trupul meu
oase fără aripi, surpă-se-al meu eu
fie amăgirea în veci răstignită
arză-n ochi minciuna bine ticluită
las cortina morţii peste tot ce-am fost
...
spaţiul mă inundă, nu pot să-l desfid
hălci de întuneric curg din trupul meu
oase fără aripi, surpă-se-al meu eu
fie amăgirea în veci răstignită
arză-n ochi minciuna bine ticluită
las cortina morţii peste tot ce-am fost
...
furia
răstignirea prin vorbe, prin faptă, prin gând
cernerea ruginii pleoapele arzând
printre răsuflări,
doruri şi uitări
lumina ce taie în viu brazde-adânci
lacimă şi sare
scurse printre stânci
haită, urlet, bale,
chin turnat în trup
preaplinul ca stare
cercul întrerupt
apele furiei
sapă-n temelie
arderea de toate
mi-a fost dată mie
muntele ce uită să mai fie munte
noaptea ce se pierde de a nopţii gintă
ura ca-ntrebare, ura ca răspuns
aripi retezate,
vise ce n-au plâns
ţintuită frunte printre întrebări
voiam a cunoaşte
surpat-am schimbări
cernerea ruginii pleoapele arzând
printre răsuflări,
doruri şi uitări
lumina ce taie în viu brazde-adânci
lacimă şi sare
scurse printre stânci
haită, urlet, bale,
chin turnat în trup
preaplinul ca stare
cercul întrerupt
apele furiei
sapă-n temelie
arderea de toate
mi-a fost dată mie
muntele ce uită să mai fie munte
noaptea ce se pierde de a nopţii gintă
ura ca-ntrebare, ura ca răspuns
aripi retezate,
vise ce n-au plâns
ţintuită frunte printre întrebări
voiam a cunoaşte
surpat-am schimbări
cunoaşterea
învăţ să mă descopăr
urmă după urmă buzele uscate
cearcăn după cearcăn cerc din nopţi uitate
geamăt după geamăt, lacrimă sărată
pleoapă spintecată
noapte răsturnată
luna mă cuprinde
teama o răpune
pielea se-nfioară
nervul îi răspunde
zbuciumul mai cască
abis răscolit
rătăcesc sublimul
sunt un labirint
gheme de gândire
se destramă-n vis
damnat să-nvăţ totul
uit ce mi-am prezis
urmă după urmă buzele uscate
cearcăn după cearcăn cerc din nopţi uitate
geamăt după geamăt, lacrimă sărată
pleoapă spintecată
noapte răsturnată
luna mă cuprinde
teama o răpune
pielea se-nfioară
nervul îi răspunde
zbuciumul mai cască
abis răscolit
rătăcesc sublimul
sunt un labirint
gheme de gândire
se destramă-n vis
damnat să-nvăţ totul
uit ce mi-am prezis
romanţ...pierdut în şoapte
ca zimbri trec gările mele
cu nopţi agăţate de greabăn
mai lasă-mă să fac podul
să simt noaptea cum se lasă pe spate
prefirându-şi pletele
şi-ncreţindu-mă
ca-ntr-o bătrână orogeneză...
valiza mă trage de mână
către o altă noapte patrulând pe-un peron
frumosule, hai că-s ieftină azi
pentru tine am pus cearcăne lunii
şi-am tras perdeaua
felinarul îmi numără restul
şi-apoi mă lasă să intru
vopseaua verde se ţine de nas
şi-un număr de telefon m-aşteaptă...
răsturnat în cabină
fuck tot ce vrei
ţipă ascuţit trenul fantomă
spintecând nedumeririle cu zbârnâitul zmeelor
numai lasă-mă să-mi trag vagoanele
aici între traverse şi peroane
iau banul de argint al lunii
şi-l ascund sub limbă
şi gura toată se umple de apă
cişmea cu robinetul stricat
dintr-o seară uitată
gara se ridica năucă dintre linii
ciorapii s-au destrămat şi miroase a uitare
dintr-un genunchi un ochi de geam
plânge urmele călătorilor
dintr-un alt viitor
vagoanele îşi arată clasele zdrenţuite
şi râd cu treptele ştirbe
cine dracu a lăsat perdele să fâlfâie
cât o foame speriată
de patrulă?
mă ridic dintre vise
ca o rochie prea grea pentru un vânt leşinat
viaţa mă trage peste cap şi m-aruncă într-un colţ
peron rătăcind printre dinţi cariaţi
şi corzi rupte cântând în surdină
o oră se apleacă şi ia un chiştoc zemuind
trage o flegmă peste săptămâna uscată
închide ochii şi fumul sleit
se strecoară hârâind printre minute
până-n adâncul secundei
cuvintele astea parcă nu-s ale mele
trag fermoarul peste toată rugina
arunc buzunarul peste umăr
sar într-un picior de trei ori, scuip în sân
şi mă vărs, argint viu printre călători
cu nopţi agăţate de greabăn
mai lasă-mă să fac podul
să simt noaptea cum se lasă pe spate
prefirându-şi pletele
şi-ncreţindu-mă
ca-ntr-o bătrână orogeneză...
valiza mă trage de mână
către o altă noapte patrulând pe-un peron
frumosule, hai că-s ieftină azi
pentru tine am pus cearcăne lunii
şi-am tras perdeaua
felinarul îmi numără restul
şi-apoi mă lasă să intru
vopseaua verde se ţine de nas
şi-un număr de telefon m-aşteaptă...
răsturnat în cabină
fuck tot ce vrei
ţipă ascuţit trenul fantomă
spintecând nedumeririle cu zbârnâitul zmeelor
numai lasă-mă să-mi trag vagoanele
aici între traverse şi peroane
iau banul de argint al lunii
şi-l ascund sub limbă
şi gura toată se umple de apă
cişmea cu robinetul stricat
dintr-o seară uitată
gara se ridica năucă dintre linii
ciorapii s-au destrămat şi miroase a uitare
dintr-un genunchi un ochi de geam
plânge urmele călătorilor
dintr-un alt viitor
vagoanele îşi arată clasele zdrenţuite
şi râd cu treptele ştirbe
cine dracu a lăsat perdele să fâlfâie
cât o foame speriată
de patrulă?
mă ridic dintre vise
ca o rochie prea grea pentru un vânt leşinat
viaţa mă trage peste cap şi m-aruncă într-un colţ
peron rătăcind printre dinţi cariaţi
şi corzi rupte cântând în surdină
o oră se apleacă şi ia un chiştoc zemuind
trage o flegmă peste săptămâna uscată
închide ochii şi fumul sleit
se strecoară hârâind printre minute
până-n adâncul secundei
cuvintele astea parcă nu-s ale mele
trag fermoarul peste toată rugina
arunc buzunarul peste umăr
sar într-un picior de trei ori, scuip în sân
şi mă vărs, argint viu printre călători
joi, 20 mai 2010
durerea
după toată hârjoana luminii
baierele repaosului s-au desfăcut
cotropind senzaţia şi mişcarea
într-o mare de întuneric
mai vâscos ca moartea
mai rece ca absenţa
terminaţiile nervoase ale dorinţei
s-au chircit degerate
iar coaja viselor
a crăpat
până la temelie
stelele îngheţate se fărâmă
spulberându-şi lumina
cu o ultimă răsuflare
dintre toate stadiile imaginate
zămislite sub pleoapa însingurării
acesta este cel mai rece
cel mai greu...
undeva
sub torenţiala noapte
iubirea îşi pâlpâie speranţa
de pitică albă.
baierele repaosului s-au desfăcut
cotropind senzaţia şi mişcarea
într-o mare de întuneric
mai vâscos ca moartea
mai rece ca absenţa
terminaţiile nervoase ale dorinţei
s-au chircit degerate
iar coaja viselor
a crăpat
până la temelie
stelele îngheţate se fărâmă
spulberându-şi lumina
cu o ultimă răsuflare
dintre toate stadiile imaginate
zămislite sub pleoapa însingurării
acesta este cel mai rece
cel mai greu...
undeva
sub torenţiala noapte
iubirea îşi pâlpâie speranţa
de pitică albă.
trăirea
ne adunasem sub coaja întunericului
modelând dorinţe
degetele mele, ramificaţii nervoase
culegeau punct cu punct
carnea defulatelor dorinţi
eram sub apăsarea luminii
când iubirea atinge incandescenţa
sudând particule şi tulburătoare sunete...
din adâncul fiinţării
degetele mele
ramificaţii nervoase
au creat planul de lumină
suprafaţă cu irizări de mătase
şi broboane de rouă
suntem planul şi dreapta
axis mundi desăvârşindu-şi temelia
rotindu-ne în sensul
trigonometric al luminii
când iubirea trece de la stadiul de undă
la cel de corpuscul
modelând dorinţe
degetele mele, ramificaţii nervoase
culegeau punct cu punct
carnea defulatelor dorinţi
eram sub apăsarea luminii
când iubirea atinge incandescenţa
sudând particule şi tulburătoare sunete...
din adâncul fiinţării
degetele mele
ramificaţii nervoase
au creat planul de lumină
suprafaţă cu irizări de mătase
şi broboane de rouă
suntem planul şi dreapta
axis mundi desăvârşindu-şi temelia
rotindu-ne în sensul
trigonometric al luminii
când iubirea trece de la stadiul de undă
la cel de corpuscul
naşterea
mă ridic dintre mine şi tine
mă curăţ de toate răsuflările şi regăsirile
ştergând toate visele
aşa cum numai la vremea înserării
luceferii mai strălucesc în piele
în penumbra clipei
degetele se zbat, zvârcolindu-se,
printre puncte pulsatile
adunându-le-n dreaptă
toată seva iubirii condensează
aglutinând încercarea materiei
şi confirmând chemarea.
axis mundi!
înalţă-se
dreaptă înfiptă într-o mare de puncte
mă curăţ de toate răsuflările şi regăsirile
ştergând toate visele
aşa cum numai la vremea înserării
luceferii mai strălucesc în piele
în penumbra clipei
degetele se zbat, zvârcolindu-se,
printre puncte pulsatile
adunându-le-n dreaptă
toată seva iubirii condensează
aglutinând încercarea materiei
şi confirmând chemarea.
axis mundi!
înalţă-se
dreaptă înfiptă într-o mare de puncte
preaplinul
se făcea că plouă
şi lacrimile tale erau calzi
aşa cum numai lumina şi iubirea sunt
te aşezam alături de cer
şi palmele mele se-nălţau căutându-te
arse de sete, pârjolite de-aşteptare
strângeam aerul
şi degetele alunecau pe matasea visului
erai şi nu erai
aşa cum numai dorinţa
usucă cerul gurii
ridicând suspinele bulgări
până la poarta buzelor
etern sisif
se făcea că plouă
şi mă-mbrăcai în lumină
purtându-mă
nor
pe cerul tău
fie mie pedeapsa,
ceartă-mi împlinirea
iartă-mi speranţa
cerul când nu plouă aşteaptă încuvinţarea
să coboare ostenind pământul
cu albastrul său
mă trec umbră peste lumina ta
şi-aştept să încolţesc
ridicându-mă
în coate, în genunchi
într-o ultimă, prelungă, răsuflare
cât tot sărutul
cât toată iubirea,
cât lumina...
uitată
aprinsă
şi lacrimile tale erau calzi
aşa cum numai lumina şi iubirea sunt
te aşezam alături de cer
şi palmele mele se-nălţau căutându-te
arse de sete, pârjolite de-aşteptare
strângeam aerul
şi degetele alunecau pe matasea visului
erai şi nu erai
aşa cum numai dorinţa
usucă cerul gurii
ridicând suspinele bulgări
până la poarta buzelor
etern sisif
se făcea că plouă
şi mă-mbrăcai în lumină
purtându-mă
nor
pe cerul tău
fie mie pedeapsa,
ceartă-mi împlinirea
iartă-mi speranţa
cerul când nu plouă aşteaptă încuvinţarea
să coboare ostenind pământul
cu albastrul său
mă trec umbră peste lumina ta
şi-aştept să încolţesc
ridicându-mă
în coate, în genunchi
într-o ultimă, prelungă, răsuflare
cât tot sărutul
cât toată iubirea,
cât lumina...
uitată
aprinsă
cumulus
tăcerea se surpă în jur
lăsând lumina să capete consistenţă
eşti lumina mea, iubirea ne leagă topindu-ne
aşa cum numai aerul
îşi face loc în carnea apei
fără s-o rănească
degetele tale cresc între buze însetate
răcorindu-mă
plină de aşteptări
limba şterge urmele
pândind trecerea
într-o zvârcolire molatecă uşor lascivă
cum numai norii ştiu să se petreacă sub privirile
astrului
adună-te în degete
atinge-mă până la scrumire
şi plimbă-mă până mă voi ploua
uşurând cerul de toată iubirea ce mă apasă
ca un vis strâns în cutele pleoapelor
lăsând lumina să capete consistenţă
eşti lumina mea, iubirea ne leagă topindu-ne
aşa cum numai aerul
îşi face loc în carnea apei
fără s-o rănească
degetele tale cresc între buze însetate
răcorindu-mă
plină de aşteptări
limba şterge urmele
pândind trecerea
într-o zvârcolire molatecă uşor lascivă
cum numai norii ştiu să se petreacă sub privirile
astrului
adună-te în degete
atinge-mă până la scrumire
şi plimbă-mă până mă voi ploua
uşurând cerul de toată iubirea ce mă apasă
ca un vis strâns în cutele pleoapelor
începutul
vorbeam despre iubire,
dar între timp pierdusem tot
sfărâmat în mii de cioburi ce rătăcesc
strângând lumina la piept.
m-am culcuşit într-o răsuflare de-ntuneric
şi-am lăsat timpul să se scurgă
trecerea lui muşca din mine
făcând loc unor noi stări
stări care se cheamă
mâini, picioare, ochi, gură, nas, urechi
şi aer.
acum puteam să pipăi
puteam să gust
să miros
să ascult
şi mai puteam ceva,
puteam să înţeleg,
să gust singurătatea
şi durerea ce creşte în lipsa ei
a iubirii.
ce aveam nu mai era ca la-nceput
era, dar era altceva
mai putin.
mai altfel, mai lipsit
mâna mea pipăia dar nu găsea nimic
nimicul cu gust de nimic
nimicul cu miros de nimic
nimicul cu ţipăt de nimic.
mâna mea frământa nimicul
mâna mea căuta
găsea
modela nimicul
şi-acesta pulsa sub atingerea delicată
se implinea
creştea ca iubirea
cotropea şi cuprindea
era ca aerul şi pe afară şi pe dinauntru
era mai mult decât tot ce aş putea spune, era iubire
şi eram împreună
buzele mele
degetele mele
răsuflările mele
visele mele rătăcitoare
şi nimicul ce se lăsa modelat
ce aştepta tresăltând
ca roua
dimineaţa.
dar între timp pierdusem tot
sfărâmat în mii de cioburi ce rătăcesc
strângând lumina la piept.
m-am culcuşit într-o răsuflare de-ntuneric
şi-am lăsat timpul să se scurgă
trecerea lui muşca din mine
făcând loc unor noi stări
stări care se cheamă
mâini, picioare, ochi, gură, nas, urechi
şi aer.
acum puteam să pipăi
puteam să gust
să miros
să ascult
şi mai puteam ceva,
puteam să înţeleg,
să gust singurătatea
şi durerea ce creşte în lipsa ei
a iubirii.
ce aveam nu mai era ca la-nceput
era, dar era altceva
mai putin.
mai altfel, mai lipsit
mâna mea pipăia dar nu găsea nimic
nimicul cu gust de nimic
nimicul cu miros de nimic
nimicul cu ţipăt de nimic.
mâna mea frământa nimicul
mâna mea căuta
găsea
modela nimicul
şi-acesta pulsa sub atingerea delicată
se implinea
creştea ca iubirea
cotropea şi cuprindea
era ca aerul şi pe afară şi pe dinauntru
era mai mult decât tot ce aş putea spune, era iubire
şi eram împreună
buzele mele
degetele mele
răsuflările mele
visele mele rătăcitoare
şi nimicul ce se lăsa modelat
ce aştepta tresăltând
ca roua
dimineaţa.
momentul 0
trăiam în lumea mea
la depărtări de ani lumină de orice alt punct
şi erau momente (încă nu pot ca să vorbesc de noţiunea timpului în cadru larg acceptat)
da, erau momente când îmi doream să migrez pe o linie sau pe plan
ca să nu spun că-n cele mai incredibile vise
mă vedeam o intersecţie
din care plecau
şi-n care intrau toate:
cuvinte, idei, direcţii, planuri
nopţile mele
diferă de alte nopţi
pentru că se strâng în jur
nopţi punctiforme
în care întunericul nu este decât un punct
iar stelele încă nu există
nu eram decât eu şi iubirea mea
iubirea era ceva cald
nu ştiu exact cum s-o îmbrac în cuvinte
era. ştiam că este iubire şi-atât
iubirea nu trebuie descrisă
iubirea mă trăia
mă pipăia şi o pipăiam, ne pipăiam şi eram una
era atât de plină, atât de săţioasă
încât nu mai era loc de altceva
eram una
ne umpleam până la refuz.
până când şi refuzul era plin de noi
şi eram lumină, eram ardere
eram ceea ce nu aş putea să descriu
pentru că nimicul acela punctiform umplea tot universul meu
atinsesem starea de suprasaturare
atinsesem punctul iubirii pure
dincolo de care nu e decât durere
pentru că în afara iubirii nu poate fi altceva
asta am aflat-o abia după.
a fost groaznic
a fost momentul în care ruptura mi-a smuls
toate urlete, luându-le,
lăsându-mă pe undeva, abandonat unei noi stări
în care punctul ocupă totul
şi în acel moment
am ştiut ce înseamnă să fi tot
şi totul să fii tu
căci toată iubirea se fărâmase
dispersându-se.
şi a fost punctul în care s-a născut
durerea măsurării timpului
ca fiind distanţa dintre mine şi iubirea mea
la depărtări de ani lumină de orice alt punct
şi erau momente (încă nu pot ca să vorbesc de noţiunea timpului în cadru larg acceptat)
da, erau momente când îmi doream să migrez pe o linie sau pe plan
ca să nu spun că-n cele mai incredibile vise
mă vedeam o intersecţie
din care plecau
şi-n care intrau toate:
cuvinte, idei, direcţii, planuri
nopţile mele
diferă de alte nopţi
pentru că se strâng în jur
nopţi punctiforme
în care întunericul nu este decât un punct
iar stelele încă nu există
nu eram decât eu şi iubirea mea
iubirea era ceva cald
nu ştiu exact cum s-o îmbrac în cuvinte
era. ştiam că este iubire şi-atât
iubirea nu trebuie descrisă
iubirea mă trăia
mă pipăia şi o pipăiam, ne pipăiam şi eram una
era atât de plină, atât de săţioasă
încât nu mai era loc de altceva
eram una
ne umpleam până la refuz.
până când şi refuzul era plin de noi
şi eram lumină, eram ardere
eram ceea ce nu aş putea să descriu
pentru că nimicul acela punctiform umplea tot universul meu
atinsesem starea de suprasaturare
atinsesem punctul iubirii pure
dincolo de care nu e decât durere
pentru că în afara iubirii nu poate fi altceva
asta am aflat-o abia după.
a fost groaznic
a fost momentul în care ruptura mi-a smuls
toate urlete, luându-le,
lăsându-mă pe undeva, abandonat unei noi stări
în care punctul ocupă totul
şi în acel moment
am ştiut ce înseamnă să fi tot
şi totul să fii tu
căci toată iubirea se fărâmase
dispersându-se.
şi a fost punctul în care s-a născut
durerea măsurării timpului
ca fiind distanţa dintre mine şi iubirea mea
marți, 18 mai 2010
rătăciri...
palmele împreunate ce se rugau pentru noi
tăiate de vorba rece zăceau albe în noroi
ochii duşilor mai cată pentru o clipă înapoi
iară ceara strânsă-n pleoape se prelinge-n faguri noi.
trepte revărsând lumină se târăsc tăcute-n cer
noaptea mă adună-n vaduri, valuri pline de mister
mâinile ce scriu iubirea se aruncă-n val năvoade
scrijelind in solzii zilei zâmbelete lepădate
tăiate de vorba rece zăceau albe în noroi
ochii duşilor mai cată pentru o clipă înapoi
iară ceara strânsă-n pleoape se prelinge-n faguri noi.
trepte revărsând lumină se târăsc tăcute-n cer
noaptea mă adună-n vaduri, valuri pline de mister
mâinile ce scriu iubirea se aruncă-n val năvoade
scrijelind in solzii zilei zâmbelete lepădate
diluţie
mă pregătisem pentru marea întălnire:
în candele ardeau păcate grele
şi lumânări parfumate încercau să ascundă
era frumos, eram în aşteptare
aranjând bucatele
pe colţul vieţii
când,
au dat năvală toate lacrimile
bătând aerul cu aripi ude,
cernite
prin colţuri
lumina se tăvăleşte de durere
iar aerul se strânge
scrâşnind
a smalţ
viaţa s-a dat peste cap
şi umblă cu unul şi cu altul
rătăcind bucatele ce n-au mai cunoscut
dulceaţa buzelor.
în candele ardeau păcate grele
şi lumânări parfumate încercau să ascundă
era frumos, eram în aşteptare
aranjând bucatele
pe colţul vieţii
când,
au dat năvală toate lacrimile
bătând aerul cu aripi ude,
cernite
prin colţuri
lumina se tăvăleşte de durere
iar aerul se strânge
scrâşnind
a smalţ
viaţa s-a dat peste cap
şi umblă cu unul şi cu altul
rătăcind bucatele ce n-au mai cunoscut
dulceaţa buzelor.
senzaţie
senzaţie
parcă murisem în drum
dar drumul nu ştia şi creştea năvalnic
ridicându-şi braţele verzi către cer
cu toate crucile bătute-n cuie
frunzele drumului se-mbujorau ruşinate
şi cădeau plânse pe margini
atinse de limba clopotului
de ceaţă.
data viitoare nu mai plec
las drumul s-o facă, pe el oricum nu-l doare
dorul ce te seceră pe la mijloc
încurcând culorile.
parcă murisem în drum
dar drumul nu ştia şi creştea năvalnic
ridicându-şi braţele verzi către cer
cu toate crucile bătute-n cuie
frunzele drumului se-mbujorau ruşinate
şi cădeau plânse pe margini
atinse de limba clopotului
de ceaţă.
data viitoare nu mai plec
las drumul s-o facă, pe el oricum nu-l doare
dorul ce te seceră pe la mijloc
încurcând culorile.
luni, 17 mai 2010
polifonie
am deschis gura
şi tăcerea s-a înălţat până la porţile cerului
a bătut cu credinţă
şi-a rămas aşteptând
până când îngrijorarea a strâns-o-n broboane
şi a-nceput s-o plouă
molcom,
fără nici un pic de spaimă
când stropii cădeau
plezneau şi lăsau în urmă
cuvinte noi.
proaspete
şi-ncet încet
toată viaţa s-a umplut
de culoare
sonoră.
şi tăcerea s-a înălţat până la porţile cerului
a bătut cu credinţă
şi-a rămas aşteptând
până când îngrijorarea a strâns-o-n broboane
şi a-nceput s-o plouă
molcom,
fără nici un pic de spaimă
când stropii cădeau
plezneau şi lăsau în urmă
cuvinte noi.
proaspete
şi-ncet încet
toată viaţa s-a umplut
de culoare
sonoră.
duminică, 16 mai 2010
grele de apă sunt penele aripii
treceau berze galbene cu ciocuri incârligate
şi ciuguleau totul în cale: oameni, bătrâni şi copii
înfierbântaţi şi grei de vise
ca o ploaie uitată în geam
mi-am înălţat ţipătul
până în vârful ciocului
până în vârful aripilor ce mângâie cerul
până în cumpăna cerului ce se balansează
între o întrebare
şi o uitare
epilog:
berzelor li se termină negrul din jurul ochilor
şi cade în apă
în timp ce întrebarile putrezesc
clipind avântate
în verde lăptos
şi ciuguleau totul în cale: oameni, bătrâni şi copii
înfierbântaţi şi grei de vise
ca o ploaie uitată în geam
mi-am înălţat ţipătul
până în vârful ciocului
până în vârful aripilor ce mângâie cerul
până în cumpăna cerului ce se balansează
între o întrebare
şi o uitare
epilog:
berzelor li se termină negrul din jurul ochilor
şi cade în apă
în timp ce întrebarile putrezesc
clipind avântate
în verde lăptos
eu niciodată nu.
îmi spălasem lacrimile în ochii celorlalţi
dar vântul mi le-a luat agăţându-le de firul ierbii
eram alesul, rătăcitor printre semne şi întrebări
şi mă chinuiam cu însemnele de pe zidul înalt al frunţii
timpul curge prin mine
litanie seducătoare prin cronofagia continuumului
mi-am încercat puterile
ecou reflectat din suflet în suflet
până când inima lemnului a prins a bate
mestecam încet cuvintele
sorbindu-le tăcerile până la ultimul strop
cu refuzul lor cu tot
singurătatea se stinge pe pleoapă
ca o rază venită de departe şi de demult
prea ostenită ca să se zbată.
dar vântul mi le-a luat agăţându-le de firul ierbii
eram alesul, rătăcitor printre semne şi întrebări
şi mă chinuiam cu însemnele de pe zidul înalt al frunţii
timpul curge prin mine
litanie seducătoare prin cronofagia continuumului
mi-am încercat puterile
ecou reflectat din suflet în suflet
până când inima lemnului a prins a bate
mestecam încet cuvintele
sorbindu-le tăcerile până la ultimul strop
cu refuzul lor cu tot
singurătatea se stinge pe pleoapă
ca o rază venită de departe şi de demult
prea ostenită ca să se zbată.
sâmbătă, 15 mai 2010
despre ce vorbeam?
în vagonul restaurant nu eram decât noi
eu şi forma mea fără fond
fumam absent ca o fereastră deschisă
ea se zbătea ca o perdea muştar hexagoane bej
privirile nostre pipăiau aerul elastic
cu dexteritatea dansatorului pe sarma
până când s-au sudat
respingându-ne
arcul voltaic
ne-a azvârlit în urma trenului
o perdea muştar ce s-agaţă cu disperare de toate crengile
în timp ce dintre pietre şi traverse zâmbesc din mii de cioburi
tăind hoţeşte lumina
în mii de irizări
eu şi forma mea fără fond
fumam absent ca o fereastră deschisă
ea se zbătea ca o perdea muştar hexagoane bej
privirile nostre pipăiau aerul elastic
cu dexteritatea dansatorului pe sarma
până când s-au sudat
respingându-ne
arcul voltaic
ne-a azvârlit în urma trenului
o perdea muştar ce s-agaţă cu disperare de toate crengile
în timp ce dintre pietre şi traverse zâmbesc din mii de cioburi
tăind hoţeşte lumina
în mii de irizări
ispitirea morţii
şi măcar de-ar fi adevărat
dar nu e şi faptul că şti mă doare
de câte ori mă stingeam şi trăgeam perdeaua
sufletul se zbătea în colivie
aşteptându-te
erai singura mea moarte
plauzibilă
previzibilă ca o glumă
acum te-ai supărat şi-ai plecat
ceaţă risipită-n fuioare
eu nu plec
nu cred că am unde
o să aştept
până s-o strânge fierul în cuie
răcorindu-se sub suflarea amintirii.
dar nu e şi faptul că şti mă doare
de câte ori mă stingeam şi trăgeam perdeaua
sufletul se zbătea în colivie
aşteptându-te
erai singura mea moarte
plauzibilă
previzibilă ca o glumă
acum te-ai supărat şi-ai plecat
ceaţă risipită-n fuioare
eu nu plec
nu cred că am unde
o să aştept
până s-o strânge fierul în cuie
răcorindu-se sub suflarea amintirii.
***
ţi-am povestit?
eram aici în balansoar
îmi trăsesem înserarea peste genunchi
(se lăsase ceva răcoare pe-afară
şi-năuntru ardeam mocnit, uitat în cenuşă)
şi treceam dintr-o clipă în alta.
s-a apropiat sfârşită
şi-a lăsat capul pe genunchi
bulucindu-şi toate vorbele în spatele pleoapelor
a răsuflat aşa, ca din adâncul rărunchilor
i s-au zbătut aripile a uitare
şi m-a lăsat.
a plecat să-şi caute dusele
ştergând ochii zorilor
cu-n sărut.
eram aici în balansoar
îmi trăsesem înserarea peste genunchi
(se lăsase ceva răcoare pe-afară
şi-năuntru ardeam mocnit, uitat în cenuşă)
şi treceam dintr-o clipă în alta.
s-a apropiat sfârşită
şi-a lăsat capul pe genunchi
bulucindu-şi toate vorbele în spatele pleoapelor
a răsuflat aşa, ca din adâncul rărunchilor
i s-au zbătut aripile a uitare
şi m-a lăsat.
a plecat să-şi caute dusele
ştergând ochii zorilor
cu-n sărut.
joi, 6 mai 2010
legea no. 3
să nu poţi să pleci,
să nu ai unde să pleci,
pentru că ai plătit chiria anticipat
pentru o viaţă-ntreagă
prizonier în propria-ţi respiraţie
nu poţi să te muţi înainte de termen
şi te supui legilor contractuale
te uiţi la pereţii igrasioşi
ferestrele-s aburite
plouă tot mai des
iar amintirile miros a mucegai
aici, în trupul ăsta
aripile-au uitat să înmugurească
să pleznească zboru-n boboci
să simţi aerul
proaspăt ca sânul dimineţii
plin de promisiuni.
curaj,
doar şti că poţi
ridică-te ori prăvale-te
să mozoleşti culoarea luminii...
să nu ai unde să pleci,
pentru că ai plătit chiria anticipat
pentru o viaţă-ntreagă
prizonier în propria-ţi respiraţie
nu poţi să te muţi înainte de termen
şi te supui legilor contractuale
te uiţi la pereţii igrasioşi
ferestrele-s aburite
plouă tot mai des
iar amintirile miros a mucegai
aici, în trupul ăsta
aripile-au uitat să înmugurească
să pleznească zboru-n boboci
să simţi aerul
proaspăt ca sânul dimineţii
plin de promisiuni.
curaj,
doar şti că poţi
ridică-te ori prăvale-te
să mozoleşti culoarea luminii...
legea no. 2
alunecasem,
trăgând tot întunericul după mine
victimă colaterală.
singurătatea mă pipăia
avidă gură, degete chircite
cu bucurie stăpânindu-şi prada
dădeam din mâini
răscolind aerul greu, lipicios
de-aiurea
nisipurile mişcătoare sorb
ele nu ştiu să scuipe
lor rar le scapa
cineva
uita-le-ar uitarea
vreau să fiu singur!
şi toate tăcerile ţipau vătuite
desfăcându-şi capsulele
pline de ţepii regretelor
vreau să fiu rău
să muşc din malul binelui
hălci nemestecate
să scuip apoi
tot ce mă trage
la pământ.
trăgând tot întunericul după mine
victimă colaterală.
singurătatea mă pipăia
avidă gură, degete chircite
cu bucurie stăpânindu-şi prada
dădeam din mâini
răscolind aerul greu, lipicios
de-aiurea
nisipurile mişcătoare sorb
ele nu ştiu să scuipe
lor rar le scapa
cineva
uita-le-ar uitarea
vreau să fiu singur!
şi toate tăcerile ţipau vătuite
desfăcându-şi capsulele
pline de ţepii regretelor
vreau să fiu rău
să muşc din malul binelui
hălci nemestecate
să scuip apoi
tot ce mă trage
la pământ.
miercuri, 5 mai 2010
legea no. 1
astăzi,
am pipăit jur-împrejurul
şi pentru că viaţa pulsa sub atingere
am deschis ochii.
oriunde întorceam capul
lumea se întindea ca o protuberanţă
rănind limitele Lipsei...
mai întâi grav, apoi în joacă
ne desluşeam încercările, căutările...
făceam trei paşi înainte
se dădea trei paşi înapoi
mă lăsam în jos
şi ea se-ntindea mestecând susul
şi pentru că nu era nici pământ şi nici cer
(erau doar noi doi şi multe direcţii)
cuvintele se năşteau,
supernove pe-ntinderea grea
împărţindu-se între aşteptările noastre
ca piesele dintr-un puzzle
lumea mea,
mergea odata cu mine
strecurându-se printre picioarele orelor
ce nu ştiau că se cheamă ore...
unde eram eu era şi ea
câteodată (chiar nu ştiu de ce spun asta)
da câteodată, chiar stau şi mă întreb
cum ar fi să-mi întâlnesc trecerea
dar eu cred că-ţi poţi recunoaşte urmele
doar dacă mai eşti parte din ele
ori eu nu las urme.
urmele mele se regăsesc în Lipsa mea
ea are tot ceea ce eu nu mai am
şi într-o zi e posibil să-mi regăsesc:
urmele, amintirile, răsuflările
toate, înlăuntrul ei
din păcate,
eu şi ea
nu putem să fim unul.
şi noi ştim asta.
am pipăit jur-împrejurul
şi pentru că viaţa pulsa sub atingere
am deschis ochii.
oriunde întorceam capul
lumea se întindea ca o protuberanţă
rănind limitele Lipsei...
mai întâi grav, apoi în joacă
ne desluşeam încercările, căutările...
făceam trei paşi înainte
se dădea trei paşi înapoi
mă lăsam în jos
şi ea se-ntindea mestecând susul
şi pentru că nu era nici pământ şi nici cer
(erau doar noi doi şi multe direcţii)
cuvintele se năşteau,
supernove pe-ntinderea grea
împărţindu-se între aşteptările noastre
ca piesele dintr-un puzzle
lumea mea,
mergea odata cu mine
strecurându-se printre picioarele orelor
ce nu ştiau că se cheamă ore...
unde eram eu era şi ea
câteodată (chiar nu ştiu de ce spun asta)
da câteodată, chiar stau şi mă întreb
cum ar fi să-mi întâlnesc trecerea
dar eu cred că-ţi poţi recunoaşte urmele
doar dacă mai eşti parte din ele
ori eu nu las urme.
urmele mele se regăsesc în Lipsa mea
ea are tot ceea ce eu nu mai am
şi într-o zi e posibil să-mi regăsesc:
urmele, amintirile, răsuflările
toate, înlăuntrul ei
din păcate,
eu şi ea
nu putem să fim unul.
şi noi ştim asta.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)